Durii Kievului

Anatoly și alți luptători din EuroMaidan. Fotografii de Giles Clarke

Tabăra EuroMaidan e un oraș-cort în centrul Kievului care se desfășoară pe strada Khreschatyk, trece prin Piața Independenței și ajunge la fosta intrare a stadionului de fotbal Dinamo Kiev. „Maidan” e un cuvânt care înseamnă piață sau teren de paradă. Timp de mai multe săptămâni la rând, în fața fostei intrări în stadionu, ciocnirile dintre protestatarii anti-guvern și forțele de securitate au fost violente și chiar letale. Ciocnirile de joi din fața parlamentului ucrainian au reprezentat punctul culminant al luptei dintre protestatari și poliție. Cel puțin trei persoane au fost ucise de forțele de securitate, iar unele rapoarte indică șapte decese. În acest moment, martorii oculari raportează că EuroMaidanul se află sub asalt – poliția încearcă să elibereze piața cu snipere și grenade. Kievul a luat foc din nou.

Demonstrațiile din capitala Ucrainei au început în noaptea de 21 noiembrie 2013, după ce guvernul a anunțat să nu va semna Acordul de Asociere și cel Comercial cu Uniunea Europeană. În schimb, și-a anunțat intenția de a strânge relațiile cu Rusia.În noaptea aceea, mulțimea s-a adunat în Piața Independenței și a invadat clădirile guvernamentale care au rămas ocupate până în ziua de azi. Ocupanții au creat o rețea de comunicare elaborată și mai multe grupuri de acțiune responsabile cu operațiunile zilnice ale ocupării.

În cele zece săptămâni care au trecut de atunci, au sosit oameni din toată țara și s-au ridicat corturi militare, multe dintre ele cu aragaz și bucătării. Această porțiune închisă a orașului, populată cu o armată de bărbați și femei care oferă asistență protestatarilor, e recunoscută global drept EuroMaidan.

Eu am fost în Kiev la începutul lunii februarie, la câteva săptămâni după ce comunitatea globală și-a mutat atenția de la protestele din Ucraina la alegerile din Tailanda și la nebunia începutului Jocurilor Olimpice din Soci. În drumul dinspre Piața Independenței spre prima linie din front am fost întâmpinat de un peisaj dezolant. Protestatarii au rezistat în fața poliției timp de peste două luni, cerând demisia președintelui Yanukovych și legături mai strânse cu Uniunea Europeană. Deși protestatarii au câștigat multă publicitate după ce au reușit să ocupe cu succes clădirile guvernamentale la începutul lunii ianuarie, prima linie a frontului – înghețată de nemiloasa iarnă ucrainiană – a fost cea mai impresionantă dovadă a rezistenței împotriva puterii autoritare pe care am văzut-o în ani de zile.

Era un peisaj brutal și plin de cicatrici – la minus patru grade, părea ca Bătălia de la Stalingrad în miniatură, ca ciocnirea din timpul celui de-al doilea război mondial dintre Uniunea sovietică și forțele Axei care a durat mai mult de cinci luni. Plimbându-mă pe câmpul de luptă, am observat soldați civili (numiți luptători de către protestatarii EuroMaidan) plini de noroi și îmbrăcați în armuri improvizate. Mulți dintre ei șușoteau, beau ceai fierbinte sau pândeau inamicul. La vreo 70 de metri distanță așteptau jandarmii în uniformele de luptă, cu scuturi și bastoane; în spatele lor erau Berkut – forțele speciale de poliție ale Ucrainei – legendarii nenorociți care au ucis deja patru protestatari și au rănit alte câteva sute de când a început revolta.

Stăteam în spatele luptătorilor din prima linie în gerul tăios al după-amiezii și nu-mi venea să cred. Suntem în 2014, dar parcă am fi în altă eră.

Când protestatarii au construit baricadele înalte de patru-cinci metri, au umplut saci cu zăpadă și i-au pus grămadă peste mașini și autobuze stricate și alte deșeuri rămase în urma revoltelor, ca să-și formeze linia de rezistență.

Mulți dintre bărbații din prima linie vin din tot Kievul și nu sunt plătiți ca să fie aici. Vin din zecile de orașe ucrainiene care au fost sufocate timp de zeci de ani de un guvern corupt.

„Nu ne mișcăm de aici până când nu pleacă președintele – vom lupta până la moarte dacă suntem atacați din nou”, a spus un bărbat pe nume Anatoly, care s-a născut în Kiev, dar a trăit zece ani în Lituania. „Am plecat acum zece ani ca să devin negustor pe mare – dar nu mi-a plăcut acolo și am venit să locuiesc aici cu familia mea. De asta lupt aici. O să mor dacă va fi nevoie.”

Bărbații ăștia par de oțel. Cu câteva zile înainte, lunetiștii poliției le-au doborât doi oameni de-ai lor. Era multă tensiune în aer în acest punct ăsta de rezistență.

Între timp, ca polițiștii să nu se plictisească, protestatarii au plasat un televizor imens cu ecran plat deasupra unei baricade și le-au pus desene animate și programe de știri independente.

Stând între zidurile baricadelor în tabăra plină de fum, m-am gândit la alte proteste pe care le-am vizitat în ultimii ani și mi-am dat seama că n-am mai văzut nimic asemănător. Asta chiar era o zonă de război. M-a trecut un fior când m-am gândit că lucrurile s-ar putea înrăutăți în orice clipă.

Într-o noapte, am vorbit un bărbat solid care-și spunea Roman. Era comandantul grupului Splina, un grup de securitate dintr-un cort din interiorul baricadelor. La un ceai fierbinte, am povestit despre rolul și prezența Splina. Mi-a spus că Splina păzește rezistența EuroMaidan și are 3 000 de voluntari din Kiev și din împrejurimi. Sunt mai multe zvonuri despre originea lor și legăturile lor politice, dar deocamdată au un singur lucru în cap.

Comandantul mi-a explicat franc misiunea lui: „Suntem aici pentru a-i proteja pe oameni de forțele guvernului. Bertuk a ucis patru oameni de-ai noștri săptămâna trecută – dacă mai încearcă să facă asta încă o dată, vor plăti. Da, suntem înarmați. Da, suntem mulți. Și da, suntem gata să ne dăm viața.” L-am întrebat despre rapoartele care susțin că au atacat alți protestatari. „Sunt minciuni – inventate și răspândite de presa guvernului corupt.”

„Ne interesează doar să luptăm împotriva forțelor Bertuk care au aproximativ patru mii de oameni în Kiev și o mie în regiunile înconjurătoare. Poliția civilă nu reprezintă o problemă pentru noi, Bertuk e ținta noastră.”

Bertuk conduce atacul oficial împotriva EuroMaidanului, dar primii care au atacat protestatarii la începutul ocupației au fost titushki, bătăușii plătiți de guvern. Titushki sunt plătiți în trepte. Dacă apar pur și simplu la un protest pro-guvern primesc zece dolari, dar dacă organizează protestul și iau parte la violențe, câștigă 90 de dolari pe zi. Dar Roman ridică din umeri: „Unii sunt periculoși, dar cred că n-o să reziste mult – guvernulnu-și poate permite să plătească și poliția, și Berkutul și o armată civilă în același timp”, mi-a spus liderul Splina.

L-am întrebat și despre oligarhii care ar putea finanța opoziția împotriva protestatarilor. Mi-a răspuns: „Marile companii încep să înțeleagă că acest guvern nu mai poate avea viață lungă și n-au de ce să investească într-un cal pierzător. Cu cât durează mai mult protestele, cu atât le va fi mai greu și afaceriștilor.”

Sistemul financiar al Ucrainei a început să simtă efectele acestei nesiguranțe politice. În prima săptămână din februarie, moneda țării, hryvnia, a scăzut mult față de dolar, iar agenția de credit Fitch a anunțat că valoarea de credit a țării a scăzut mult.

Anatoly, noul meu prieten de pe front, nu crede că presiunea economică va fi de ajuns pentru a înclina balanța în favoarea protestatarilor. „Depinde ce vor hotărî America și Rusia”, a spus el. „Nu e vorba de Ucraina, ci de lupta între marile puteri. Noi suntem doar niște pioni în jocullor.”

Pe drumul spre aeroport în ultima mea zi în Kiev, taxiul meu a trecut pe lângă 15 autobuze pline cu bărbați, parcate pe marginea drumului la periferia orașului. Șoferul a arătat spre autobuze și bărbați și a spus fatalist: „Titushki”.

Fie că veneau, plecau sau doar așteptau – era imposibil să-ți dai seama din taxi – m-am gândit la Roman, la grupul Splina și la restul protestatarilor pe care îi cunoscusem. Atât de mulți oameni care așteaptă cu speranță în gerul iernii. Oare primăvara le va aduce înțelegeri cu guvernul sau și mai multă violență?

Sincer să fiu, nimic nu mă îndemna să rămân aici și să văd cu ochii mei.

Traducere: Oana Maria Zaharia