Am fost o victimă feministă a violenței domestice

La 10 dimineața într-o dimineață de joi, mi-a trimis un mesaj în care mă informa că e „pregătit să vorbim într-un spațiu neutru". Nu mă așteptam absolut deloc la un mesaj din partea lui. Ultima oară când am avut contact, mă bătea cu propria mea umbrelă pe bulevardul Hollywood. Asta a fost acum patru ani.

Când l-am întrebat de ce mi-a trimis mesajul nesolicitat, mi-a răspuns: „Am rămas cu impresia că voiai să-mi mai spui ceva. Pare că n-ai reușit să treci peste ce s-a întâmplat între noi."

N-am reușit să trec peste ce s-a întâmplat între noi? Au trecut patru ani de-atunci. În timpul ăsta am înflorit. N-am mai fost abuzată fizic și emoțional de o persoană pe care o iubeam. Mi-am reconstruit respectul de sine erodat de relația noastră. Eram o persoană mai puternică, o persoană mai bună. Și totuși, să fi rămas cu probleme? Da, am conchis până la urmă. Mi-a fost incredibil de dificil să accept faptul că, deși am primit o educație feministă încă de la naștere, am reușit să devin victimă a violenței domestice.

Mereu am urât cuvântul victimă. Implica un nivel de neputință și slăbiciune pe care eu, o persoană puternică, eram incapabilă să-l posed. Mereu am fost puternică, independentă, cu gura mare și fără toleranță pentru proști. Nu sunt construită pe modelul victimei, dacă se poate spune așa ceva, și tocmai din această cauză am păstrat mult timp secret faptul că am fost abuzată.

În copilărie și adolescență, îmi închipuiam că violența domestică e ceva ce li se întâmplă altor femei – femei fără încredere în ele, fără educație, fără speranță. Femei care nu auziseră niciodată de Germaine Greer. Genul de femei pe care le vedeam plângând cu inima frântă în filme cu titluri cretine și replici și mai cretine, de genul: „Dacă nu te pot avea eu, n-o să te aibă nimeni."

Am crescut într-o familie în care a fost mereu prezentă amenințarea violenței domestice, dar totuși nu s-a manifestat complet. Tata era destul de mulțumit de rezultatele pe care le obținea când făcea o gaură cu pumnul în zid lângă capul maică-mii și, astfel, evita problemele legale pe care le-ar fi putut avea dacă ar fi lovit cu pumnul câțiva centimetri mai la stânga. Soluția mamei a fost să agațe peste gaura din perete un portret cu mine și sora mea. Cam așa stătea situația. Știam că nu e tocmai normal ce se întâmpla, dar cel puțin n-o lovea.

Nu mi-a fost niciodată milă de mama, dar cred că am judecat-o că a rămas lângă el. De ce să treacă prin atâtea traume ca să-i hrănească ego-ul unui bărbat prea mândru să recunoască că are probleme de comportament și nu-și poate gestiona furia? Când l-a părăsit, am gândit că i-a luat cam mult până să facă pasul ăsta. Mi-am zis că eu n-o să mă pun niciodată într-o situație ca a ei. Ani de zile am reușit să mă țin de promisiune, până când l-am cunoscut pe el.

Fostul meu prieten m-a controlat de la început. Nu-i plăceau multe lucruri la mine, inclusiv faptul că fumam; am renunțat la fumat ca să scap de certurile lui. De câte ori fumam o țigară într-un moment de stres, mă mirosea și îmi făcea viața un iad.

Orice făceam, îi dădeam motiv să înceapă o ceartă nesfârșită, la finalul căreia ajungeam să-mi cer iertare. Plângeam neconsolată și îl imploram să mă ierte și-i promiteam că n-o să mai fac niciodată ce făcusem. După câteva zile de tăcere, mă ierta. O luam de la capăt ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Problemele noastre erau întotdeauna din cauza mea, iar el refuza să-și asume vreo vină pentru ceva. Eu eram persoana care cauza conflictul, eu eram aia care-l enervam atât de tare. De ce eram așa de vacă? Dacă aș fi fost mai puțin vacă, totul ar fi mers ca uns. Am încercat cât am putut, dar am dat greș de fiecare dată.

Nu aveam mulți prieteni și n-aveam cu cine să vorbesc despre asta. Deja ajunsesem să-l cred că sunt urâtă, îngrozitoare, fără nicio valoare. Cuvântul lui era singurul meu sprijin.

În casa noastră, spectrul violenței era mereu prezent, la fel ca în casa copilăriei mele. Se aruncau scaune, se făceau amenințări, dar eu nu realizam. Credeam că amenințările lui sunt impotente, la fel ca ale tatălui meu. Totuși, îmi cauzau multă durere și am simțit nevoia să mă răzbun. L-am înșelat și până la urmă m-am și căsătorit cu tipul cu care l-am înșelat, ca să-i fac în ciudă. Pentru asta, eu mi-am cerut scuze sincer. În schimb, el nu și-a cerut scuze niciodată.

Când și-a pus în aplicare amenințările, nici nu mai eram împreună. Mă despărțisem de soțul meu, am reluat legătura cu el și l-am lăsat să stea la mine înainte să se mute la Los Angeles. Îmi amintesc prima noapte când s-a întâmplat; privirea lui sălbatică atunci când mi-a rupt hainele și m-a țintuit la pământ. Pe vremea aceea, aveam puțini prieteni și nu aveam cui să mă confesez. Am revenit rapid la vechile obiceiuri și îi sorbeam cuvintele ca pe o Biblie. Mi-a explicat că acum că îl înșelasem, avea o scuză să mă bată. Așa că a făcut-o.

În timpul ăsta, am început să-mi fac și eu prieteni, oameni pe care îi cunoșteam la spectacolele mele de stand-up comedy. Dar ei nu-mi erau prieteni, mă informa fostul meu. Bărbații ăia nu voiau decât să mi-o tragă. Femeile erau prostuțe, ignorante și nu trebuia să am încredere în ele. Oricine nu era el, era un inamic.

Nu știu când am început să nu-l mai cred – a fost o combinație de factori, inclusiv faptul că am intrat într-o nouă relație cu un tip non-sociopat, mi-am făcut prieteni și am cunoscut oameni creativi care mă lăudau. Cu cât lumea mă trata ca pe o persoană valoroasă, cu atât vocea lui conta mai puțin. Până la urmă s-a stins de tot.

Am ținut toată întâmplarea sub covor multă vreme și am avut curajul să vorbesc doar cu câțiva prieteni apropiați. Nu voiam să-mi plângă lumea de milă, nu voiam să fiu victimă. Dar cu cât vorbeam cu mai mulți oameni, cu atât primeam mai multă susținere – nu mă priveau ca pe o victimă. Nu mă priveau ca pe o neputincioasă. Eram doar o persoană care a nimerit într-o situație nefericită din care a reușit, din fericire, să iasă. Nu eram mai puțin femeie, mai puțin feministă. Am încetat să mă învinovățesc și am mers mai departe așa cum am putut.

Urmărește-o pe Megan pe Twitter.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook:

Anterior: OK, deci nu mai pot să beau