FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Ne e sortit să devenim mamele noastre?

Trebuie să înțelegi problema de la rădăcină și să faci un efort conștient ca s-o rezolvi, altfel ești condamnat să repeți același tipar încontinuu.
12.12.14

Ilustrație de Penelope Gazin

S-a întâmplat după muncă, pe la opt și un sfert. Îmi scosesem haina și deja pusesem pe aragaz o oală cu orez și două piepturi de pui acoperite cu sos asiatic dintr-un borcan. Eram înfometată și nerăbdătoare și îmi catalogam ziua în timp ce așteptam să se facă mâncarea mai repede. Când a fost gata, eu și soțul meu am dus farfuriile în sufragerie și am început să mâncăm, printre guri de vin, în timp ce ne uitam la televizor. Atunci mi-am dat seama, mi-a fost clar ca bună-ziua că devenisem maică-mea.

De-a lungul anilor, am criticat în nenumărate rânduri stilul de gătit al maică-mii – bucățile de carne de pui în sos galben sau roșu din plic făcute la microunde cu orez prefiert și fără legume. Am scris despre nevoia ei de a se uita cu mine la seriale după o zi lungă în care predase la liceu, făcuse nu știu câte treburi, mă dusese și mă luase de la școală. Și, la fel ca multe fetițe, inițial am vrut să fiu ca ea – mă încălțam în tocurile ei și țipam la păpuși cum îmi imaginam că țipă ea la studenți – după care, din adolescență până spre maturitate, mi s-a părut cam jalnică și mi-am jurat să nu ajung niciodată ca ea. Cum aș fi putut?! Nu semănam deloc. Mama era elegantă și aranjată în mătase, eu eram directă și nemulțumită și purtam ghete de piele. Ea asculta Linda Ronstadt și spunea „fir-ar să fie"; eu ascultam muzică metal și înjuram ca un băiat de cartier. Îi criticam îndeosebi relațiile cu bărbații. Mi-am jurat, în adolescență, că n-o să fiu niciodată genul de femeie care îi permite bărbatului s-o înșele. Că nu mă voi conforma și nu voi schimba ceea ce sunt pentru niciun tip, oricine ar fi el. Ba chiar am notat toate defectele și obiceiurile enervante ale mamei în jurnalele mele, ca să nu le repet (asta în timp ce, bineînțeles, o iubeam cu ferocitate și îi ceream mereu confirmări pentru tot ce făceam.)

Publicitate

În anumite feluri, mi-am ținut aceste promisiuni, dar am avut și tipuri de comportament foarte similare cu ale mamei mele: am rămas în relații care nu mergeau pentru că mi-era prea frică de singurătate. Nu mi-a plăcut să recunosc când am dat câte un rateu, în special față de maică-mea, care și ea a fost mereu genul care-și arăta doar victoriile și părțile bune. Și chiar dacă mă îmbrăcam ca o motociclistă goth de mâna a doua, mereu mă asiguram că ghetele îmi sunt fără pată, iar eyelinerul e trasat perfect. Fie că voiam sau nu s-o recunosc, deja mă purtam ca maică-mea cu mult timp înainte să încep să gătesc cine triste cu pui și să stau ca un zombi în fața televizorului.

Psihoterapeuții numesc acest comportament un tipar moștenit sau credințele și atitudinile pe care le-am moștenit de la mamele noastre pentru că le-am urmărit toată copilăria și am absorbit cum se purtau, cum făceau anumite lucruri, cum gândeau și ce părere aveau despre ele însele, mi-a spus terapeuta Rosjke Hasseldine, care e specializată în relația mamă-fiică. Neuroștiința susține și ea aceste principii de bază: dacă creierul nostru e un computer, atunci interacțiunile cu părinții sunt setările default, iar atunci când lucrurile merg prost sau devin stresante în viața noastră de adulți, neuronii caută calea familiară, cea setată în primele faze de dezvoltare. Așa se explică de ce atunci când suntem anxioși sau înfometați, recurgem la mesele pe care le gătea mama în copilărie; sau de ce atunci când vrem ceva de la partenerul nostru, folosim vocea de fetiță în care îi vorbea mama tatălui nostru.

Publicitate

Cu alte cuvinte, știința ne confirmă cele mai rele temeri: Suntem, în multe feluri, mamele noastre.

Vestea bună e că soarta nu ne este pecetluită. Poate că relațiile noastre ne conturează mecanismele interne ale creierului, dar în cartea The Developing Mind, autorul, dr. Dan Siegel, care a studiat neurobiologia interpersonală timp de peste 15 ani, spune așa: „Putem alege să urmăm o cale diferită și ne putem schimba direcția oricând dacă intenționăm și suntem conștienți de noi înșine." Mesajul e simplu: Ca să schimbi ceva – chiar și dependența de unt de arahide, de exemplu – trebuie să înțelegi problema de la rădăcină și să faci un efort conștient ca s-o rezolvi, altfel ești condamnat să repeți același tipar încontinuu.

Soluția pentru a sparge aceste tipare nedorite e „să înțelegi cine ești ca individ unic și cine e mama ta ca individ unic și de ce fiecare dintre voi este așa cum este", a spus Hasseldine. Asta înseamnă să analizezi personalitățile, relațiile, stilurile de comunicare ale femeilor din familia ta – în special la tine, la mama ta și la bunica din partea mamei – și contextul social în care ați crescut fiecare dintre voi.

„Ce se întâmplă între tine și mama ta e o reflexie a felului în care sunt tratate femeile în societate într-o anumită perioadă", spune Hasseldine. „Din punct de vedere generațional, majoritatea femeilor peste 50 de ani, dacă n-au prea lucrat la viața lor, nu știu să spună de ce au nevoie. Generația lor n-a fost învățată să facă asta. Iar asta e una dintre principalele probleme dintre mame și fiice în ziua de azi."

Publicitate

Deci atunci când urlai la maică-ta în adolescență „Nu mă înțeleeeegi!", poate că aveai dreptate. Dar asta și pentru că nici pe ea nu s-a obosit nimeni s-o înțeleagă. N-au luat-o în seamă nici părinții ei, nici iubiții, soții, șefii sau societatea în general. Da, practic, problemele pe care le ai cu mama ta izvorăsc dintr-o lungă istorie a sexismului.

Dacă o mamă e manipulatoare emoțional, e din cauză că n-a învățat să spună clar ce are nevoie, a spus Hasseldine pentru VICE. Dacă o fiică nu înțelege de ce e mama ei așa, ar trebui să ne întrebăm: ce lipsește din familie din punct de vedere emoțional? De ce nu sunt împlinite nevoile femeilor? E un tipar moștenit și de multe ori fetele reacționează împotriva mamei, dau vina pe ea. Dacă începe să înțeleagă de ce se poartă mama ei așa, atunci relația se poate repara. Și la fel se pot repara și relațiile cu parteneri, prieteni și alți oameni apropiați care au de-a face cu comportamentul tău de căcat moștenit de la mama ta.

***

Mama a crescut în Shreveport, Louisiana, în anii 1950, o perioadă în care școlile erau încă separate pe sexe, iar femeile nu aveau voie să poarte pantaloni. Sarah Jean a fost o femeie care a învățat să sufere în tăcere și să păstreze aparențele. Și probabil tocmai de aceea sunt eu atât de directă în exprimare și în acțiuni. Dar asta nu e doar o rebeliune împotriva unei trăsături care nu-mi plăceau la maică-mea, ci se datorează și faptului că îmi dădeam seama ce prost funcționează această tăcere și pentru ea, și pentru noi. Chiar dacă sunt foarte directă cu orice dobitoc care îmi face rău, cu mama mi-am stabilit un tipar în care niciuna dintre noi nu vorbea deschis despre durere, sex, eșec, teamă și alte lucruri intime.

Publicitate

Din păcate mi-am dat seama abia după ce mama a murit, când aveam 25 de ani, că genul ăsta de non-comunicare era felul nostru de a comunica. Știam că dacă vreau să depășesc moartea ei, va trebui să aflu cine era ea, de fapt, și că capăt compasiune față de ea. Pentru asta trebuia să accept prăpastia generațională dintre noi. Multă vreme nu m-am gândit deloc la cât de opresivă a fost pentru mama perioada în care a trăit, acum jumătate de secol, pentru că se învățase să nu vorbească despre asta. Așa fusese educată.

Am făcut niște cercetări în anii care au trecut de la moartea ei și am aflat cât de puțin erau apreciate femeile în perioada aceea. În plus, am descoperit că aveam mult mai multe lucruri în comun cu ea decât credeam. Înainte să devină mamă, avea o latură sălbatică. Învăța din greu, dar îi plăceau mult și petrecerile. Ea era cea care își aduna prietenele la un pahar după o zi de muncă și îi plăcea aventura. Făcea excursii cu Volkswagenul tatălui meu pe Big Island. Și-a părăsit familia conservatoare și s-a dus să trăiască liber în Hawaii la aceeași vârstă pe care o aveam eu când am plecat de-acasă și m-am mutat în Los Angeles. Și deși a fost învățată că femeile sunt niște manechine care există pentru plăcerea bărbaților, mereu mi-a spus că sunt frumoasă, inteligentă și demnă de a fi iubită. Mi-a spus că pot fi absolut orice, atât timp cât sunt fericită. A încercat să-mi ofere mai mult decât a primit ea.

Iar acum că am înaintat în vârstă și am gătit cea mai jalnică cină după o zi lungă de muncă, în sfârșit înțeleg și chiar admir de ce și mama făcea același lucru. O durea în cur de o masă bine gătită pentru că era mai preocupată de alte probleme cum ar fi cariera. Și folosea televizorul ca se detensioneze și să-mi poată da atenție. Chestia asta dovedește că nu punea botul la porcăriile despre nevasta-model care îi fuseseră băgate în cap și era mai interesată să stea o oră în plus după școală ca să ajute studenții nefavorizați în loc să petreacă o oră în plus în bucătărie. Îmi amintesc că după ce-și reîncărca bateriile, colora cu mine într-o carte de colorat sau ne uitam împreună la un serial. Și mă bucur că mi-a dat acest exemplu. Pentru că sunt sigură că atunci când voi fi părinte, ca să-mi pot găsi un echilibru între copil și carieră, voi avea nevoie de timp pentru mine și de o cutie cu hamburgeri.

Urmărește-o pe Jessica Machado pe Twitter.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe probleme de familie:
Cum să supraviețuiești Crăciunului în familie anul acesta Poveste din Berlin: Trupa de familie Cum e să fumezi iarbă în familie Am fost otrăvit de bunica mea