Fotografiile făcute ca acum o sută de ani sunt mai bune decât orice ai crea cu Instagram

De ce ar vrea cineva să renască tehnici vechi de fotografiere, greoaie și costisitoare, când în prezent este atât de simplu să faci poze?

|
ian. 29 2015, 10:35am

Ștefan Dinu

Te-ai obișnuit să faci poze, să le pui un filtru ca să maschezi cât de prost arată și să le încarci pe Instagram. Dacă nu ești prea narcisist, asta îți ia vreo cinci minute doar ca să te decizi cu ce intensitate de Valencia sau Hefe să-ți lași selfie-ul.

Acum mai mult de o sută de ani, filtrele acestea digitale erau ținute în sticle și le aplicai odată ce turnai soluția peste poză. Din nefericire, nu aveai unde să o încarci pentru un like și tocmai de-aia am discutat cu Ștefan Dinu, cofondatorul studioului Allkimik, pentru a afla de ce a lăsat fotografia digitală pentru una care pare desprinsă din epoca de piatră.

„Telefoanele ne-au făcut pe toți fotografi, dar în același timp există oameni care au cerut mai mult de la fotografie", mi-a spus Ștefan. Are aproape 40 de ani, trage cu arcul din pasiune și e înconjurat în studioul Allkimik din Centrul Vechi al Bucureștiului de tot felul de obiecte pe care cei mai mulți le-au aruncat când au trecut în mileniul III. El și Alexandru Spineanu, celălalt cofondator al Allkimik, par bizari la început, doi oameni care trăiesc în secolul 21 și lucrează ca în secolele precedente, în timp ce ascultă muzică la pick-up. De ce ar vrea cineva să renască tot felul de tehnici vechi de fotografiere, greoaie și costisitoare, când în prezent este atât de simplu să faci poze?

Ștefan Dinu n-a ajuns să facă astfel de fotografii din nostalgie, ci pentru că a fost cucerit de calitatea pe care o au imaginile. Și s-ar putea spune că se lasă cu greu cucerit de ceva, a fost aproape 12 ani avocat, iar în discuția cu el ai mereu impresia că ți-a intuit următoarea idee.

Main stage, Electric Castle 2014

„În fotografie nu putem vorbi, propriu-zis, de un progres. Adevăratul progres s-a concentrat pe democratizarea tehnicii, să fie mai facil și la îndemână pentru toată lumea", explică el cum stau lucrurile în acest domeniu. „Acum, adevărata abilitate e mai mult să editezi din miile de fotografii pe care le-ai făcut, decât să declanșezi la momentul potrivit. În trecut, limitele pe care ți le impunea filmul te obligau la o editare antefactum. Acum, totul e să fii acolo și să faci poza".

Fotografia aceasta democratizată a dus și la cazul asiaticilor și nu numai, care se apucă la orice obiectiv turistic să facă ei toate pozele. Ștefan Dinu nu le face pe toate, pentru că folosește aparat pe film și este limitat la 36 de poziții, spre deosebire de unul digital care e limitat la gigabaiții pe care îi are cardul.

Acest studio nu este popular datorită fotografiatului ca în secolul trecut, ci pentru portretele realizate prin ambrotipie sau „regina portretelor", după cum o denumește Ștefan Dinu. Secretul acestei tehnici stă în timpul lung de expunere al omului în fața aparatului și al argintului folosit pe sticla pe care vei avea poza.

E ușor să imiți un zâmbet, dar să-l întreții perfect câteva secunde bune e suficient de greu cât să nu vrei poze prea des. Înainte de apariția aparatelor care să facă instantanee, zâmbetul nu exista în fotografii. E suficient să vezi câteva de până în 1920 și să observi că oamenii pur și simplu stăteau, cel mult mimând vreo poziție impozantă. Asta pentru că abia cu Kodak și aparatele pe film au început să fie populare zâmbetele mimate în poze. Partea proastă e că acea „brânză" a evoluat atât de mult, încât marea brânză de acum e să faci „bot de rață" și să fii cât mai strâmb în poze.

Când privești ochii unui portret realizat prin ambrotipie e ca și cum ai privi în sufletul acelei persoane și parcă ești deja într-un film horror cu fantomele adăpostite în bucăți de sticlă alb-negru. Totuși, nu sunt fantome, ci oameni reali.

Ambrotipia aceasta (cunoscută și sub numele „colodiu ud") a fost inventată la jumătatea secolului 19, de Frederick Scott Archer. Presupune că pe o bucată de sticlă se toarnă o soluție de argint pe care este imprimată fotografia propriu-zisă. În fața camerei, care trebuie reglată manual de fotograf, stai cam șase secunde. Se numește și „colodiu ud", pentru că placa nu se usucă în timpul procesului. După secundele de stat pe scaun, cât de nemișcat poți, se trece în camera obscură, unde sticla e tratată cu alte soluții, care vor releva fotografia. La final, ca să vezi ceva, pui un material opac sub sticlă ori îl vopsești.

Nu este un instantaneu, ci este mai mult o pictură cu particule care „sapă" în sticlă.

Oricât de fotogenic te-ai crede sau ți-ar spune lumea că ești, niciun portet pe care ți-l faci cu telefonul și-l tratezi cu filtre de Instagram nu arătă ca unul obținut prin ambrotipie. Asta pentru că nu este un instantaneu, ci este mai mult o pictură cu particule care „sapă" în sticlă. Chiar dacă îți spune cineva să stai nemișcat, nu poți să faci asta, fața și corpul au micile lor reglaje de făcut. Facial există sute de microexpresii pe care le poți prinde doar în instantanee, dar cum ambrotipia nu este așa ceva, le captează ca o expunere lungă a chipului. La final iese un portret realist, chiar înspăimântător.

Când faci un astfel de portret sau stai pe lângă cineva pus pe scaun, ședința foto e cu totul diferită decât te-ai aștepta. Când fotograful spune „facem poza, nu mișca", oamenii din jur tac și înțepenesc. Podeaua de la „Allkimik" e din lemn și ar putea mișca echipamentul, dar tăcerea e de neînțeles. Când ești pe scaun, îți dai seama că autocontrolul pe care credeai că îl ai e doar o impresie. Nici nu trec bine primele două secunde, că ți se pare că te-ai mișcat, că ai zâmbit, că ai privit altfel, parcă te mănâncă și te ține ceva undeva în spate. La final, mai spune Dinu, e și o chestiune de noroc. Pur și simplu nu iese poza și asta e, se trece la alta.

E interesant că tocmai din cauza tehnicii e greu de făcut poze „pe fugă". Carol Popp de Szatmáry, primul fotograf de artă și documentarist din regatul Român, a crezut că se descurcă și deși de pe frontul războiului din Crimeea a furnizat primele poze de fotojurnalist de la noi din țară, a reușit să aducă furia lui Carol I asupra ambrotipiei. El trebuia să fotografieze ceremonia de încoronare din 10 mai 1866, dar oamenii se tot mișcau în cadru și nu i-a ieșit nicio poză. De altfel, nici ambrotipia n-a avut viață lungă în mainstream, fiind înlocuită de plăcile uscate pe care să fie imprimate poze, iar mai târziu de film.

Allkimik a crescut din vorbă în vorbă, în cercul de prieteni ai fondatorilor, apoi a ajuns la Electric Castle, unde le-au fost realizate portrete unora dintre cei care au participat. Deși există online prin site propriu și pe rețele sociale, Ștefan Dinu spune că este într-o anumită măsură nemulțumit de acest mediu digital. „Eu pe Internet nu pot să arăt ce fac aici, pot să arăt tot niște digitalizări. E un pic ca un cerc vicios, dar și așa suntem salvați de calitate. Fișierele noastre scanate tot arată mai bine decât cele făcute de camerele obișnuite".

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre fotografia românească:
România în anii '70 prin ochii turiștilor nemți
Istoria României în culori pare mai vie ca orice manual oropsit
Minerii din Valea Jiului încă trăiesc sub prejudecăţile Bucureştiului
Fotografii din alte vieţi

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE