FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Am trăit ca în 1996 timp de o săptămână

Am pus o practicantă născută-n 93' să trăiască o săptămână fără internet sau smartphone. A fost Iadul pe Pământ pentru ea.
21.11.13
grass-car-vintage-wheel-wire-red-1064249-pxhere
Fotografie via CCO Public Domain

Revistele ne tot bombardează de vreun an cu „întoarcerea anilor '90". Țoale, design, muzică: toate se reciclează acum. Ce-s toate rahaturile astea? Serios, cine și-ar putea dori să se întoarcă într-o epocă în care singura parte bună e că le amintește de tinerețe celor născuți în anii 1980? Eu sunt născută în 1993. Nu dau doi bani.

În epoca aia, copiii se jucau cu jetoane colorate, cu bile, cu cărți Pokemon și cu Tamagotchi. Computerele erau mai proaste ca oamenii, iar Internetul îi privea doar pe vreo 3000 de tocilari. Cât despre telefoanele portabile, existau, însă nu le avea nimeni, în afară de unchiul acela progresist care se holba toată ziua pe Discovery.

Publicitate

Cei de 20 de ani trăiau de asemenea fără mare brânză: filme pe VHS, jocuri pe Mega Drive (sau pe PlayStation 1, pentru burghezi), Rex Club, întâlniri stabilite pe telefonul fix prin părinți și mergeau la cinema după ce verificau programele pe teletext. Asta nu are vreun aer strălucitor. Ce regretă lumea așa mult, în fond? Asta am căutat să aflu.

Mi-am interzis să folosesc toate invențiile tehnologice de după 1996 timp de o săptămână. Asta înseamnă șapte zile. Fără mobil, fără calculator, fără Internet, fără DVD, fără iPod – nu o să vă fac o listă detaliată, dar nu-mi rămânea nimic, sau pe-aproape. M-am forţat să ascult No Doubt. N-am trăit niciodată așa. N-am cunoscut niciodată plictiseala la nivelul ăsta.

Ca să mă amuz, mi-am permis doar un televizor cubic (cu o PlayStation 1 și o Nintendo 64), un video cumpărat de pe net și – de fapt, asta-i cam tot. Apoi, am inspirat adânc şi am trimis prietenilor un ultim SMS în masă, că nu voi putea fi contactată ceva vreme, mi-am închis iPhone-ul și restul e mai jos.

LUNI

Prima constatare: cum îmi pierd tot timpul telefonul, trăiesc ruptă de lume, sunt obișnuită. Asta e. Primul neajuns e muzica: am un CD-player mai gros decât Biblia, iar lumea mi-aruncă priviri amenințătoare când mă vede cum schimb melodia pe Elastica.

Ziua a trecut mai mult sau mai puțin normal. N-am vrut nici măcar o dată să trimit vreun mesaj sau să merg să văd vreo prostie pe Facebook. Când îmi luam cina, mi-a sunat telefonul fix. Din reflex, n-am ridicat receptorul, îmi spuneam că dacă cineva încearca să mă sune, o făcea pe mobil. Ceea ce e greu când n-ai mobil. Am băgat în priză televizorul mare şi pătrățos ca să bag un „Mario Kart". Îmi place mult de Wario. Îmi place mult mustața lui. Dar nu aveam telecomanda. Rahat!

Publicitate

În mod normal, aș fi mers pe Internet și aș fi găsit un oarecare cu aceeași problemă pe pe vreun forum, dar în 1996 nu exista luxul ăsta. Am zis că asta e , măcar îmi rămâne video-ul. Doar că am descoperit că acesta mi-a fost livrat FĂRĂ CABLU. Mi-a venit să-l pocnesc pe măscăriciul care mi-a trimis un video fără cablu. Asta a durat mai bine de cinci minute, apoi am decis să fac altceva: să dorm. A doua constatare: în 1996, totul era mult mai complicat.

Către tatăl meu, dacă îmi citești articolul: de-a lungul anilor mi-ai reproșat că trăiesc izolat în actualitatea prezentului și mi-ai spus: „Într-o zi, o să vezi, toate-ți vor cădea pe cap, Wallis." Ziua aceea a venit.

MARȚI

Să trăiești fără Internet nu e tocmai practic. Nici să mai trăiești și fără mobil. E15:30 şi trebuie să mă-ntorc imediat la birou, deși eu sunt la capătul liniei și toate metrourile sunt oprite pe cinci stații din cauza unui pachet suspect. Mi-ar plăcea să-mi scoat mobilul și să-mi caut drumul pe aplicația portabilă a RATP – invenția Raiului! – sau să iau o bicicletă publică și să urmez indicațiile GPS-ului, dar nu. Mi-ar plăcea să-mi pot anunța șeful și să-i spun că risc să ajung mai târziu, dar nu, nu încă.

Așa că întreb trecătorii cum pot găsi un autobuz care să mă ducă la Gara de Est. În 1996, fiecare avea o altă teorie legată de felul în care să ajungi la destinație. Am urmat sfatul majorității. Stația autobuzului respectiv era de negăsit și m-am pierdut pe drum. La birou, s-a strigat la mine.

Publicitate

Acasă, calculatorul începe să-mi lipsească, sau nu calculatorul, însă acea dulce lene rece a anilor digitali. În esență, să-mi pun fundul în fața unui film sau a unui serial și să aștept până trece timpul. În anii 1990, oamenii mai aveau și alte lucruri de făcut.

MIERCURI

În dimineața asta, înainte să merg la birou, am întâlnire cu dentistul – ce bucurie! Metroul e blocat din nou, de un alt pachet suspect. Este oficial, am un ghinion imens, asta dacă nu cumva e vreo resurgență nenorocită a terorismului prin Paris săptămâna asta. În 1996, încă mai existau cabine telefonice, apoi toate au dispărut. .

Fără Internet, e dificil de prevăzut orice în ultima clipă. Totul trebuie planificat. Nu merge metoda „lasă că vedem noi ". În secolul 20 și termenul de „rigoare" încă mai însemna ceva.

Am sfârșit prin a mă sătura de a trăi în izolare. Am sunat doi prieteni încă aflați în posesia unui telefon fix, pentru a afla ce s-a mai întâmplat în ultimele zile în lumea reală. Am dat de părinții lor și am cerut să mi-i dea pe domnii care boschetăreau prin camerele lor. Am stat la taclale ca într-un episod din „Daria" și, când a devenit plictisitor, am închis.

JOI

RAHAT, cât îmi lipsește Internetul. Mereu am considerat Facebook inutil până acum, când a trebuit să trăiesc fără el. Acum, vreau ca oamenii să-mi complimenteze pozele și vreau să-mi admire rețeaua socială în toată inutilitatea ei. E cel mai practic mod de a vorbi cu contactele mele, ca să zic așa, cu persoanele în jurul cărora mi-am creat viaţa. Îmi doresc Facebook. Îmi doresc să fac dragoste pe Facebook, cu Facebook. Mă focalizez pe Facebook, însă este Internetul însuși cu care îmi doresc să fac schimb fluide. În schimb, m-am văzut cu prietenii în viaţa reală, cum făceau studenții de pe vremuri.

Publicitate

VINERI

Ieri seară, după ce am părăsit clubul, mi-am uitat haina în vestiar. Cum nu aveam internet să caut numărul sălii de ieri pentru a ști unde să merg să-l caut, a trebuit să plec de îndată. Sunt prea leneșă. Când eram în sfârșit acolo, sala era închisă. Era prea devreme. Când m-am hotărât să o las baltă, am înțeles în ce constă gândirea franceză a secolului al XX-lea, de a lăsa totul pe mâine.

De week-end mă temeam cel mai tare. Știam că voi avea chef să sun o grămadă de lume fără a avea vreun număr de telefon la îndemână sau că voi fi tentată să intru pe Facebook. ,,Curaj, Wallis – încă 48 de ore!". Măcar nu avea să mă deranjeze nimeni. Apoi: „48 de ore, of, e prea mult!". La naiba, e vineri, e vremea să faci tâmpenii, să bei sucuri fosforescente la 40 de lei și să dansezi pe aceeași muzică.

Seara m-am dus într-un club,cu mai multe încăperi, unde e greu să găsești pe cineva chiar și cu un telefon la îndemână. Fără mobil, asta era imposibil. În două ore, m-am pierdut de toată lumea și am plecat acasă. CÂTEODATĂ e chiar fain să nu fii contactat de nimeni.

SÂMBĂTĂ

Nimic special azi. De altfel, nimic nu era deosebit acum 17 ani într-o zi de sâmbătă. Oamenii ascultau Prodigy pentru a pierde vremea aiurea. Îmi era al naibii de poftă de un prânz cu specific mexican, dar mi-am dat seama că nu știam niciun restaurant prin apropiere și cum nu aveam net, mi-am pus pofta-n cui. Ciuciu fajitas! Aveam să stau închisă în casă până duminică. Între timp, mă apucasem să citesc chestii triste.

Publicitate

DUMINICĂ PE ZI

Ultima zi al supliciului. Azi trebuie să returnez televizorul proprietarului. Nu îmi va lipsi. De altfel am ajuns să-l urăsc, nu m-a ajutat nicio iotă. M-am plâns că fără telecomandă m-am plictisit de moarte. Proprietarul mi-a spus că puteam schimba canalele și fără să am așa ceva la îndemână. Îmi era ciudă că nu mi-am dat seama. Am luat metroul cu CD-playerul în brațe (greu și el de numai).

DUMINICĂ LA MIEZUL NOPȚII

Am găsit telefonul și mi s-a dat voie să folosesc Internetul pe un calculator foarte vechi (celelalte au fost confiscate de tiranii de la VICE). Aveam o mulțime de notificări pe Facebook! Erau prea multe, astfel încât am zis că le citesc mai târziu. Am trimis mesaje și emoticoane. Mă foloseam din nou de Internet, aparțineam din nou secolului XXI.

Cu toate acestea, nu am avut nicio revelație. Nimic care să-mi deschidă ochii cu privire la vidul cauzat de tehnologie și nimic care să mă facă să o resping. Cred că e bine totuși să fii singur din când în când. Până când devine plictisitor.

Chestia cea mai nașpa e că nimeni nu poate trăi fără tehnologie. Eu, în primul rând. Fără interacțiune, de fapt. Oamenii își dau cu părerea, vorbesc, dar nu pot face foarte multe fără să consulte forumul. Facebook ne face nefericiţi. Asta e de rahat, nu-i așa? Da, e de rahat. Dar vă asigur că e mult mai naşpa să nu găsești rapid mâncare mexicană când mori de foame.

PS: Celor care și-ar dori să dispară internetul: puteți folosi Freedom, o aplicație care vă blochează accesul la net. Doar asta v-ar putea ajuta.

Traducere: Aura Stan