Am găsit un steag nazist printre lucrurile bunicului meu

Atunci când ții pentru prima oară un steag nazist autentic, este o experiență aproape suprarealistă. Răul pe care-l reprezintă și toată ura răspândită sub acest pavilion cu svastică te lovește ca un pumn în stomac.

Prima oară când am văzut și am ținut un steag de genul a fost în iarna lui 2008. Bunicul meu, care a murit recent, a fost un parașutist în al Doilea Război Mondial, iar eu și tatăl meu umbla prin lucrurile lui, cu speranța de a salva câteva de dorința bunicii de a arde tot în soba din subsol.

„Ai văzut vreodată steagul lui nazist?", m-a întrebat din senin tatăl meu în timp ce ne uitam pe niște poze. Presupun că nu există nicio modalitate mai finuță să pui întrebarea asta.

Nu. Nu îl văzusem și da, îmi doream să-l văd.

Am intrat în camera de oaspeți, iar tatăl meu a deschis ușa dulapului, a mutat câteva cutii de pe raftul de sus și a scos o pungă veche de cumpărături. Din punga ordinară a scos o bucată roșie de material și mi-a dezvăluit cel mai rău famat steag în alb roșu și negru.

Am studiat istoria la universitate și am văzut nenumărate imagini cu steagul în fotografii istorice, filme și articole din ziar. Svastica neagră distinctivă înscrisă într-un cerc alb și centrată pe un fundal roșu este de neconfundat.

Totuși, era fix sub ochii mei: un simbol al urii și fricii, întins pe covor din cameră.

Ce naiba?

În primăvara anului 1945, forțele aliate l-au încolțit pe Adolf Hitler din toate direcțiile. Rușii avansau din est, în timp ce Anglia și aliații ei se apropiau din vest. Primul batalion parașutist canadian, un grup de soldați de elită, creat inițial pentru a proteja pământurile canadiene, a fost trimis peste Ocean pentru a contribui la eliberarea Europei.

Printre ei, era și soldatul Thomas Jackson, bunicul meu, la doar câteva luni înainte să împlinească 22 de ani.

Batalionul făcea parte din a-6-ea divizie British Airborne, iar misiunea lor implica să mărșăluiască la nord-est de orașul port de la Marea Baltică, Wismar, precum și interceptarea soldaților germani din Norvegia și Danemarca. De asemenea, ei primiseră un ordin de a ajunge în oraș înaintea rușilor.

Pe 2 mai 1945, în jurul orei nouă dimineața. Batalionul a mărșăluit în Wismar și a ajuns cu doar câteva ore înaintea rușilor.

Germanii erau într-un fel mulțumiți să vadă forțele britanice și canadiene. EI știau că războiul era o cauză pierdută și erau îngrijorați de soarta lor în cazul în care rușii ar fi asediat primii orașul.

Aproximativ 15 mii de soldați și civili germani s-au predat trupelor britanice în decursul următoarelor zile și aparent, grămada de arme confiscate a ajuns la trei metri înălțime și șapte metri în lățime.

Nu pot decât să-mi imaginez ușurarea tinerilor, ca bunicul meu, când au aflat că războiul s-ar putea încheia în scurt timp, după șase ani de lupte. Jurnalul oficial al batalionului chiar spune că pe 7 mai, după predarea necondiționată a Germaniei, „ginul, vodca, whiskey-ul și lichiorul au curs în pahare și toată lumea s-a distrat pe cinste, cu o mahmureală pe măsură."

Iar despre steag, povestea spune că atârna în interiorul primăriei din Wismar, iar bunicul meu a fost prima persoană care a intrat în clădire după ce orașul a fost capturat. Svastica e doar pe o latură a steagului și există cercuri metalice la fiecare colț, ceea ce sugerează că a fost atârnat pe un perete.

Cu siguranță bunicul meu l-a luat ca o amintire a războiului și a prietenilor pierduți peste Ocean.

Au trecut mai bine de șase decenii de la noaptea aia de beție, în care au sărbătorit sfârșitul războiului din Europa, iar de când bunicul s-a stins din viață, am rămas cu întrebarea: ce ar trebui să facem cu steagul ăsta nazist?

Mai are rost să specific că niciun membru al familiei mele nu este nazist? Pentru orice eventualitate.

Steagul e destul de avariat și are un miros dubios, cam greu de descris, aproape acru. Plus, e mânjit și plin de pete și are o ruptură într-o parte, unde un lichid negru (probabil ulei de motor) s-a vărsat și a slăbit materialul.

Tatăl meu mi-a spus că prima oară când l-a văzut avea în jur de cincisprezece ani. Răscolea prin sertarele bunicului, unde a mai găsit și un pistol luger nemțesc, pe care îl adusese cu el din război. E un sentiment plăcut să știi că steagul ăsta a stat atâția ani aproape de șosetele și chiloții bunicului meu.

„Nu m-am gândit niciodată la steag ca la o captură de război", mi-a spus tata. „A existat mereu acolo, pitit într-un sertar."

„Pentru mine a fost ceva pe care tata l-a găsit la un moment oportun și l-a burdușit în geanta lui înainte ca ofițerii, comandanții, diplomații și naziștii înrăiți să-l revendice."

Din punctul meu de vedere, am rămas cu trei opțiuni: 1. Să-l dăm uitării într-un sertar pe undeva 2. Să-l vindem unui colecționar (sau să-l donăm unui muzeu) 3. Să-l distrugem.

Prima opțiune, de a-l uita într-un sertar sau dulap pare cea mai ușoară, dar până la urmă ce sens are să îl mai păstrăm? Doar de dragul de a-l avea? Argumentul de a educa viitoarele generații despre ororile nazismului este discutabil. Nu își îndeplinește scopul dacă tot ce face e să prindă praf într-un dulap.

A doua opțiune e plină de controverse și a generat dezbateri aprinse între istorici, academicieni și publicul general. Varietatea de obiecte naziste scoase la vânzare e imensă, de la cuțite, la pelerine de ploaie, la role de hârtie igienică.

eBay are o listă lungă de articole naziste interzise spre vânzare (timbre, scrisori și valută = ok; uniforme, arme și alte articole cu simbolul nazist = interzis), nici măcar medaliile de la Jocurile Olimpice din 1936 din Berlin nu ai voie să le vinzi.

Amazon a avut mai multe probleme de-a lungul anilor legate de accesoriile naziste. O căutare rapidă a termenilor nazist sau svastică pe pagină o să genereze o multitudine de rezultate, inclusiv inele și monezi.

Cea mai veche organizație evreiască de servicii, B'nai B'rith, a încercat ani la rând să-i convingă pe cei de la Amazon să scoată de pe website produsele naziste. Filiala canadiană a organizației a lansat și o petiție online, unde au strâns în jur de șapte sute de semnături, însă materialele rămân în continuare disponibile.

Chiar și comunitatea agricolă St. Jacobs, la aproximativ o oră de Toronto, a fost implicată într-o anumită controversă în vara anului 2015, atunci când publicul s-a plâns cu privire la vânzarea antichităților de război la un magazin local, inclusiv manșete, steaguri și documente semnate de Hitler.

Proprietarul Marcus Shantz a declarat pentru ziarul local, the Waterloo Region Record, că magazinul a încetat să mai vândă acele articole, după plângerile acceptate.

„Aceste artefacte sunt simboluri pline de ură și nu încurajez vânzarea lor", a spus el. „Opinia mea personală este că singurul loc în care acest tip de articole ar putea fi afișate este într-un muzeu, în care pot fi interpretate corespunzător."

Acesta este argumentul multor oameni care consideră că articolele naziste nu ar trebui depozitate și uitate prin dulapuri și sertare. Aceste obiecte fac parte din istorie, iar dacă le îngropăm, riscăm să uităm de cei care au murit sau mai rău, riscăm să repetăm istoria.

Cu toate acestea, dacă aplic aceeași logică pentru steagul familiei mele, argumentul își pierde din intensitate. Mă îndoiesc că un muzeu ar fi interesat, ținând cont de starea precară. În plus, eu sunt sigur că milioane de steaguri au fost făcute de-a lungul anilor 1930 și '40, deci chiar e cu adevărat nevoie de încă un steag nazist într-un muzeu?

În luna noiembrie, muzeul Virginia Holocaust a raportat o creștere semnificativă a donațiilor de artefacte naziste din partea familiilor, în special de la ultimele alegeri din America, iar instituția a ajuns la un „punct de saturație".

Astfel, am ajuns la ultima opțiune: să-l distrug și surprinzător, mi-e foarte greu să mă împac cu ideea asta.

Crimele comise de naziști sunt de nedescris și continuă să oripileze lumea până în ziua de azi. Milioane de oameni au fost omorâți, torturați, înfometați și pe unii s-au făcut chiar și experimente. Totuși, îmi aduc aminte de pericolul de a uita trecutul. Oare dacă distrug steagul, o să contribui și eu la ștergerea acțiunilor lui Hitler din istorie? E o întrebare care mă neliniștește.

Iar retorica dură, care a ieșit din Statele Unite, în timpul celor mai recente alegeri prezidențiale a reamintit lumii că încă mai există naziști, oameni care cred în supremația albilor și alte ființe umane josnice. Aceștia chiar au fost încurajați de unele comentarii rasiste care au devenit norma în ultimul an.

Acum, mai mult ca niciodată, trebuie să ne reamintim că au trecut doar 70 de ani de la tirania lui Hitler, mai puțin decât o viață de om.

„Cred că ar trebui să-l înfășurăm într-un material de bumbac și să-l scoatem atunci când mai povestim istoria familiei noastre", a spus tatăl meu.

Poate are dreptate. Noi încă mai avem fotografiile și medaliile bunicului de când a fost în război, dar steagul e altceva.

Nu am niciun dubiu că în momentul în care a dat jos steagul de pe perete s-a simțit mândru și îmi pot imagina rânjetul de pe fața lui în timp ce făcea asta, știind că războiul cu Germania era aproape de sfârșit.

Iar odată cu trecerea anilor, de fiecare dată când deschidea dulapul să se schimbe și vedea steagul, retrăia momentul lui de glorie.

Poate e de datoria noastră să îl mai păstrăm o perioadă.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre neo-nazism:
Neo-naziștii de pe internet vor să construiască o utopie rasistă în Namibia
Interviu cu un homosexual rus neo-nazist
N-am fost bine primit la festivalul de nazi rock