Un venezuelean a fotografiat Bucureștiul anilor '70 în plină dictatură a lui Ceaușescu

Dacă îți auzi bunicii că laudă vremea lui Ceaușescu și vorbesc despre o perioadă „de aur", cel mai probabil se referă la anii '70. Atunci, comunismul nu era nici extrem de bun, nici extrem de prost, dictatorul încă nu transformase sărăcia în normalul zilei, iar statele sovietice de pe lângă nu pregăteau revoluții.

Tot în perioada aia a venit și Alfredo Padron din Venezuela în România să studieze la  Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din Capitală. E oarecum ironică situația acum, că țara lui natală pare o Românie din anii '80 și țării adoptive i-a mers mai bine după Revoluție, cu o aderare la UE și o luptă anticorupție mai susținută.

Alfredo a stat câțiva ani pe la noi, timp în care s-a specializat în imagine, a devenit operator de filme și TV, a făcut în Venezuela filme de scurt și lung metraj, dar tot ca fotograf a câștigat bani, că în Italia s-a format ca fotograf pentru restaurare de opere de artă. Pe mine m-a interesant însă perioada aia din comunism și cum l-a întâlnit pe Nichita Stănescu cu care are mai multe fotografii.

„Nichita Stănescu a însemnat un mare privilegiu pentru mine ca student. Când ne-am cunoscut, mi-a zis: «Alfredo, tu și cu mine o să devenim cei mai buni prieteni din lume, pentru că o să trăim foarte îndepărtați unul de celălat și o să păstrăm numai amintirile cele bune din toate cele petrecute împreună». [Fotografiile cu el] sunt de când lucram la lucrarea de diplomă. Studenții de la operatorie lucrau în tandem cu cei de la regie. Interviul cu Nichita Stănescu a fost propus de colegul meu. Proiectul a fost aprobat de școală și am făcut filmul la apartamentul poetului. Acolo l-am și fotografiat", își amintește Alfredo momentul acela.

Din perioada petrecută în România i-au rămas în minte prezența milițienilor, frica pe care o aveau românii față de ei, dar și cozile la alimente. „Nu m-aș fi gândit niciodată că asemenea stil de viață va ajunge vreodată să fie o realitate în Venezuela, așa cum este azi." Lui i-a fost cel mai greu să se adapteze bucătăriei românești, dincolo de limbă, pe care a asociat-o cu spaniola și a mai învățat (la întrebările pentru interviu mi-a răspuns în română).

„Poate că adaptarea la mâncare a fost grea și din cauza iernii, preparatele erau cu multă grăsime și a trebuit să fac rost de o cartela specială dietetică pentru care m-am dus la dermatolog, un doctor român care fusese plecat în Argentina și se întorsese după revoluția comunistă. Apoi, nu i-au mai dat voie să se plece. Era obsedat cu timbrele poștale la care era amator, îmi vorbea numai de ele. Abia în a patra vizită, și cu toate timbrele primite de acasă, a reușit să îmi dea adeverință ca să primesc cartela", mi-a spus Alfredo.

Să fii fotograf în România comunistă era cel puțin dificil. Dacă nu erai prieten cu autoritățile, trebuia să ai tot felul de legitimații care să justifice pozele. Securitatea și Miliția nu iubeau aparatele foto și arta fotografică. De asta s-a lovit și Alfredo încă de la sosire.

„Mă plimbam aproape de Arcul de Triumf și am încercat să fotografiez o fântână de pe trotuar. Când să declanșez, a intrat brusc în cadru un «băiat» de la Securitate și m-a cerut actele. I-am explicat că sunt student venit din Venezuela și că, deocamdată, aștept repartizarea ca să mă duc la pregătitor. A fost dificil, nu știam limba, iar securistul nu știa engleză. Până la urmă am înțeles că fotografiam tocmai ambasada din Uniunea Sovietică, dar am fost lăsat în pace", mi-a povestit Alfredo.

Mai târziu l-au ajutat legitimația de student și o scrisoare de la decanul Mihai Dimitriu care să justifice că face poze pentru facultate. „Cred că [decanul] era pe undeva secretar de partid și actele alea m-au ajutat să mă descurc. Bineînțeles, mereu scăpam după o pierdere de vreme semnificativă cu verificatul."

Cu prietenii din România s-a înțeles bine, din ce mi-a spus. E interesant că mulți voiau să cumpere de la magazine pentru turiști, dar le era frică să nu-i prindă Miliția cu valută, așa că el cumpăra țigări, cafea, blugi și altele. „Frica cea mai mare a lor a fost întordeauna că vor fi prinși de milițieni. […] E drept să recunosc că noi, străini în România, aveam privilegii care ne făceau viața mai ușoară. Aveam voie să călătorim, puteam cumpăra și importa mărfuri străine și puteam deține valută. Dar aveam și restricții."

Dintre restricții, Alfredo mi-a spus că i-au respins două proiecte din cauza conținutului. „Totul trebuia făcut în sprijinul cultului personalității lui Ceaușescu a cărui mutră o vedeai până și în ciorbă. Era absolut înnebunitor. Pe de altă parte, era șocant pentru cineva din Occident, să ai numai un ziar și un singur canal de televiziune care îți arată numai un punct de vedere al realității."

Alfredo n-a mai revenit în România, dar mai ține legătura cu colegi și prieteni. Mai departe îți las mai multe dintre imaginile pe care le-a surprins în Bucureștiul anilor '70. Poate că Revoluția a fost abia în '89, dar viața era proastă încă din „epoca de aur".