Cel mai dur interlop din Danemarca putea să țină un prosop cu genitalele

Leon Fristup Jensen poate fi descris în multe feluri: drept pește, famiilist, infractor violent, prieten cu vedetele, dealer de droguri sau un șarmant. Majoritatea locuitorilor din Vesterbro, Copenhaga, îl cunosc doar drept „Lonne" – un interlop de cartier destul de incorigibil care și-a petrecut aproape jumătate din viață la pușcărie.

Lonne își spune povestea vieții în Born Free, o carte scrisă de Peter Grønlund. Lonne s-a născut într-o familie de muncitori din Vesterbro – care, pe vremea lui, era infamul Cartier al Felinarelor Roșii din Copenhaga. Tehnic vorbind încă mai e, dar gentrificarea și-a făcut de cap în Vesterbro. Lonne avea 15 ani când și-a petrecut primul Crăciun la închisoare, ceea ce a dat startul unui șir interminabil de șederi la pușcărie, pe motiv de – printre alte delicte – tâlhărie, violență, contrabandă, proxenetism și trafic de bunuri furate.

Povestea lui Lonne e simbolică pentru transformarea întregului cartier Vesterbro. În anii '70 și '80, zona era plină de cinematografe cu filme pentru adulți și cârciumi soioase, dar în zilele noastre o să găsești mai mult galerii de artă și cafenele cu flat white-uri impecabile. Lonne făcea parte din vechiul Vesterbro – și la fel și prietenii lui – care-aveau cu toții nume grăitoare, gen John Măcelarul, Ricardo Capră și Willy Violentul.

„Toți prietenii și toate cunoștințele lui Lonne erau infractori – Vesterbro era un cartier dur, iar băieții care creșteau acolo aveau de obicei două variante. Fie te făceai muncitor necalificat sau făceai ce-a făcut Lonne, adică găseai căi mai dubioase și de-obicei ilegale de a-ți câștiga existența", spune Peter Grønlund, autorul cărții Born Free.

Lonne e un obișnuit al mass media centrale din Danemarca de ani de zile, dar Peter Grønlund s-a gândit că mai sunt destule chestii de spus despre viața lui cât să umpli o carte. Cartea explorează cum e să fii un infractor înrăit și, în același timp, un petrecăreț de pomină – la fel de satisfăcut de aruncatul cu banii cât și de plantat pumni în moaca unuia.

„Nu există prea mulți alți olandezi care să-și fi petrecut un timp la fel de îndelungat în pușcărie ca și el, dar el nu se plânge de asta. Și-a petrecut o bucată atât de mare din viață după gratii – dintre care 17 luni lungi la carceră", spune Peter Grønlund. „Asta mi-a atras atenția. E un om care trăiește după un cod moral complet diferit față de noi ceilalți."

Astăzi, Lonne își duce viața destul de retras și contribuie la creșterea fiului său în vârstă de nouă ani. După spusele lui Peter, Lonne s-a „confruntat cu niște mici obstacole" în ultimii câțiva ani – niște sentințe de 30 și 60 de zile la închisoare, câteva amenzi pentru niște infracțiuni minore – dar nimic comparabil cu infracțiunile din perioada lui de glorie, din anii '70 și '80.

„Nu mai iese la băute ca pe vremuri, dar încă-i mai place să bea un pahar din când în când – ca să zic așa", spune Grønlund, care consideră că Lonne e „un tip de treabă, în esență". Adaugă: „Odată ce treci de tatuajele pe față și de trecutul lui, ajungi la un tip de gașcă, vorbăreț, plin de povești demente, pentru că toată viața lui s-a învârtit în jurul infracționalității."

Lonne nu se gândește prea mult la victimele infracțiunilor pe care le-a comis. „Cum vede el situația e că și-a ispășit pedeapsa și nu-i pare rău pentru oamenii care-au fost țepuiți, jefuiți sau bătuți măr între timp", spune Grønlund. „La asta mă refer când spun că are alt cod moral. Nu-l deranjează câtuși de puțin că a umplut cartierul Vesterbro de heroină, de exemplu. Logica lui e că dacă n-ar fi făcut-o el, ar fi făcut-o altcineva. Îi pare rău doar că l-au prins."

****

La 15 ani, am stat doi ani și zece luni într-o închisoare pentru minori din Nyborg. A fost practic sentința maximă posibilă pentru minori. Dacă credea cineva că închisoarea o să mă împiedice să recidivez, s-a înșelat. Sentința aia a fost doar începutul.

Am avut noroc să mă-nchidă la Nyborg cu niște tovarăși din Saxogade – strada pe care stăteam în Vesterbro. Elvis, Buller, Willy Violentul și cu mine am rămas brigadă în închisoare, eram „Banda Saxo". Elvis era un tip care arăta dubios, purta mereu numai ținute țipătoare și-și îneca părul în briantină. Buller era o pălugă care știa bine cu pumnul – la fel și Willy Violentul. N-aveau mulți coaiele să se pună cu ei. Elvis și Buller beau de stingeau.

Odată au furat o ladă de spirt rafinat de la spitalul din Frederiksberg și-apoi, de fiecare dată când ieșeau, beau numai lapte cu cacao amestecat cu niște din ăla. Au murit amândoi demult, dar Willy mai trăiește. Nu bea aproape niciodată – murea să bată lumea măr. Mai avea și obiceiul să dea cu capu-n burlane pe stradă – erau toate îndoite. Așa-și dădea Willy partea la peisajul străzii. Până când, într-o zi, au schimbat una din țevile îndoite și rupte cu alta nouă, dintr-o tablă mai groasă. Adică Willy a fost ăla care umbla cu o gaură mare-n cap la faza asta.

M-au închis cu tovarășii mei, dar și cu infractori mai mari, mai înrăiți, din toată țara. Ăștia ne povesteau de jafuri la seifuri grase, curse de contrabandă, mașini scumpe, femei și tot felul de alte chestii marfă. Închisoarea aia pentru minori era uzină – producea în serie criminali înrăiți. Așa că de-ndată ce mi-am ispășit pedeapsa și m-a cules un tovarăș de-al meu de la poarta închisorii am știut exact care-o să fie următoarea mea mișcare. Nu mă gândeam să fac școală sau să-mi găsesc de muncă. Voiam să mă fac infractor cu normă-ntreagă.

Nu știu să-ți zic de ce, dar după o vreme m-am lăsat de spargeri – poate că erau ăilalți mai buni la asta decât mine sau poate mă cam și săturasem. Deci nu țin minte de ce, dar știu că odată ce m-am lăsat de tâlhării mi s-au arătat niște ocazii noi.

Obișnuiții de la Den Lille Cafe erau pestriți: infractori, contrabandiști, gagii agitați puși pe ceartă, muncitori înrăiți, muncitori în șomaj și gașca din zonă de curve și bețivi. M-am împrietenit cu o tipă pe care-o chema Søs, care fugise de curând de la un cămin de fete din Viby, de pe lângă Aarhus. Avea 16 ani, dar era o tipă al dracu' de mișto, care făcea strada în zonele principale din Vesterbro și, în general, trăia la maximum. La scurt timp după ce ne-am cunoscut, m-a întrebat dacă am cum s-o ajut să-și aducă o prietenă la Copenhaga. Mi-a zis că prietena ei stătea tot la căminul din care fugise ea și că era mai greu să ieși. Nu mai puteai, dacă nu te ajuta cineva.

Eu m-am bucurat s-o ajut, așa c-am luat o mașină și ne-am pornit spre Jutland. Pe cealaltă gagică o chema Jonnie și n-a fost niciun bai s-o scoatem. Jonnie legase două cearșafuri între ele și a ieșit pe geam de la etajul doi când i-am dat noi flashuri cu farurile. Apoi ne-am întors toți la Copenhaga cu beri și muzică dată tare.

Vreo două zile mai târziu, Søs a venit la cârciumă și mi-a dat 300 de coroane (40 de euro). M-a băgat în ceață și-am întrebat-o ce-i cu banii – nu-mi datora nimic. Dar ea a zis că-s ai mei. Tipii care stăteau la masă au râs toți și mi-au zis să nu iau banii. N-a mai durat mult și-a început și Jonnie să-mi aducă bani. Așa m-am făcut pește.

Sincer, a fost cam la oha. La-nceput a fost nițel dubios că mai treceau să-mi lase 300 sau 400 de coroane, dar mi-am intrat rapid în mână. La schimb, se așteptau să le-ajut dacă aveau vreun client care refuza să plătească sau le făcea probleme. Le-am mai închiriat și-un apartament pe Eriksgade, unde puteau să vină cu clienții.

Ne-am făcut o rutină în care le aduceam hârtie igienică, prosoape de hârtie și prosoape curate în fiecare zi, înainte de prânz. Dup-aia, de obicei beam ceva și mă distram la Den Lille Cafe sau la altă cârciumă, De Fire Årstider („Four Seasons"). Acolo și-o ardeau pe vremea aia toți ceilalți pești din cartier. Fetele treceau pe-acolo să aducă banii, noi mergeam să mâncăm pe la restaurante scumpe și să petrecem. Nu ne uitam niciodată la bani. Când ieșeam, turnam cu băuturile moca, sticle-ntregi de tărie. Dădeam rânduri pentru toată lumea din bar. Câștigam atâta caș că – ca orice pește care se respectă – mi-am luat un Mustang galben. A cam luat ochii la lume. Fetele și-au tatuat „Lonne forever" pe brațe.

Îmi mergea bine, dar erau multe de păzit. Cel puțin de câteva ori pe săptămână, trebuia să mă-nfig în câte unul. Dacă se plângeau clienții, erau beți, nu voiau să plece sau să plătească, veneau fetele la cârciumă să mă cheme. De obicei dădeam mai mulți o fugă pe la ele – ne ajutam unii pe alții. Am aruncat mulți băieți pe scări cu ochii mai vineți și dinții mai slabi în gură decât îi aveau când veniseră.

Pentru fazele astea nu prea făcea nimeni plângere la poliție. Indiferent cât de-nvinețit și bătut muci îi lăsai, autoritățile erau rar implicate. Și totuși, n-a durat mult până să mă-ntorc la pușcărie pentru asalt agravat și lovire. Un tovarăș de-al meu pe nume Benny, unu' mic și agitat, a venit într-o zi la crâșmă făcut muci. Îl bătuseră unii măr. S-a dovedit că Benny fusese la pescărie în cartier, unde vindea o huidumă, un animal, să-și ia ceva de gătit pentru seară. Benny l-a pleznit pe-ăsta cu un pește peste față, la caterincă. Așa era Benny. Lui i s-o fi părut marfă să facă de-astea, tipul de la pescărie nu s-a bucurat de tot, așa că mi l-au bumbăcit nițel pe Benny.

Eu o ardeam și beam, dar când am auzit am sărit de cur în sus, am dat fuga la pescărie, i-am tras ăluia un cap în gură și l-am cotonogit de l-am pus jos. După ce l-am pus jos, i-am dat câțiva bocanci în gură, să-i arăt că nu se pișă nimeni pe băieții mei.

Spre deosebire de majoritatea clienților de la curve, ăsta de la pescărie a făcut plângere la poliție și l-au pus să mă recunoască la tribunal. Evident că m-a recunoscut lejer – pe el îl băgase complet în sperieți experiența, o luasem razna cu el. A declarat la tribunal c-am dat buzna-n magazin și-am sărit pe el. Eu am negat, am zis că nu știu nimic despre incidentul relatat. Eram complet nevinovat. Așa am ținut-o, chiar și mai încolo. Mereu am pledat nevinovat la tribunal, n-am recunoscut niciodată nimic. E principiul meu în viață. Numai că judecătorul nu m-a crezut, așa că am stat următoarele 10 luni la pârnaie la Vridsløselille, fiindcă-l bătusem pe vânzătorul de la pescărie.

Born Free a fost publicată în Danemarca, la editura Bogkompagniet.