Chestii

Vestea proastă e că n-ai cum să ajungi la fericire fără să treci prin depresie

Să nu crezi pe nimeni care-ți spune că secretul constă în opt îmbrățișări pe zi.
14.3.17

Ești pregătit pentru Ziua Internațională a Fericirii? Vine în curând, luni, pe 20 martie (pentru că, evident, zilele de luni sunt cele mai fericite zile ale săptămânii). Este, de fapt, o sărbătoare internațională, creată de ONU, în care absolut toți oamenii din lume își rezervă o zi ca să… mă rog, nu prea suntem siguri. Să fie fericiți?

Dacă-ți sună cinic, ai perfectă dreptate. Efortul de a fi fericit în 2017 poate uneori să pară cel mult forțat și, în cel mai rău caz, o iluzie desăvârșită. Ai văzut, în pula mea, ce se mai întâmplă în ultima vreme pe lume? La Casa Albă avem un nebun de legat, infracțiunile motivate de ură au atins cote istorice maxime, Coreea de Nord a mai lansat niște rachete, iar Ceasul Apocalipsei tocmai s-a dat cu 30 de secunde mai aproape de miezul nopții.

Publicitate

Dar toate astea nu i-au împiedicat pe mulți cercetători, filosofi, psihologi pozitiviști și lideri spirituali bine-intenționați din a încerca oricum să spargă codul fericirii. Mulți dintre ei – printre care liderul umanitarist Sri Sri Ravi Shankar, co-autorul  Raportului fericirii în lume, Sir Richard Layard și directorul Centrului pentru Fericire Brută din Bhutan Saamdu Chetri – se vor aduna la Miami în martie pentru primul Summit anual al Fericirii Globale ca să facă schimb de experiențe din anii lor de documentare academică și clinică.

„Vor traduce ideile astea în reguli acționabile", spune Karen Guggenheim, una dintre co-fondatoarele Summit-ului. „N-o să fie doar conversații academice. Cercetarea asta nu ajută pe nimeni dac-o pui pur și simplu într-un jurnal academic. Nu e suficient."

Citește și Mi-am luat liber un an ca să găsesc dragostea adevărată

De fapt, majoritatea cercetărilor din domeniul fericirii din ultimul deceniu au produs reguli acționabile. Problema e că regulile alea acționabile sunt de-obicei tâmpite.

Datorită unor studii pe bune, întreprinse de instituții adevărate și publicate în jurnale universitare non-false, azi știm că poți să atingi fericirea dacă zâmbești mai mult. Sau dacă-ți scoți pantalonii. Sau dacă mănânci mai multe legume. Sau pur și simplu dacă nu ești muist. Sau dacă primești opt îmbrățișări pe zi da, fix opt îmbrățișări.

Apoi mai există străbunicul cercetării în domeniul fericirii, Studiul Grant, care a urmărit mai multe sute de tipi albi de la Harvard și din zona Boston de-a lungul a aproape un secol, le-a monitorizat comportamentul și a încercat să afle care-i sursa unei vieți fericite și cu sens. George Vaillant, psihiatrul de la Harvard care-a condus cercetarea timp de trei decenii (din 1972 până-n 2004), a rezumat astfel concluziile sale: „Studiul Grant Study indică o concluzie simplă, în cinci cuvinte: Fericirea e iubire. Și atât." Super. Deci, cu alte cuvinte, The Beatles aveau dreptate?

Publicitate

Mulți dintre cercetătorii care vor participa la Summit sunt de acord că cercetarea modernă în domeniul fericirii n-a cunoscut cine știe ce progres colosal. „N-au prea existat schimbări din 2007, cel puțin nu în ce privește chestiile fundamentale", spune Tal Ben-Shahar, vorbitor la Summitul Fericirii și fost profesor la Harvard, al cărui curs de psihologie pozitivistă a fost cel mai popular din istoria universității. „Cel mai semnificativ progres a fost înregistrat în domeniul neuroștiințelor. Învățăm din ce în ce mai multe despre creier și ce legătură are cu diverse stări emoționale."

Scanarea creierului a adus cu sine niște descoperiri remarcabile – cum ar fi faptul că mare parte din fericirea subiectivă apare în emisfera dreaptă a lobului patrulater din creier – dar că asta explică mai degrabă de ce ești fericit, nu cum să fii fericit. Unul dintre oamenii care și-au scanat creierul este Ricard Matthieu, călugăr tibetan budist și vorbitor invitat la Summitul Fericirii. El a fost promovat drept „cel mai fericit om din lume" – un titlu pe care se spune că-l detestă – dar care a fost, totuși, confirmat de știință, când cercetătorii în neuroștiințe de la Universitatea din Wisconsin i-au monitorizat undele cerebrale cu o electroencefalogramă (EEG) și au constatat că mintea lui are o „capacitate anormal de mare pentru fericire".

Matthieu nu se crede un fulgușor special de nea. De fapt, insistă că oricine poate să atingă această bunăstare pe termen lung, odată ce se eliberază „de emoțiile care ne fac rău, cum ar fi ura, pofta, aroganța, gelozia și confuzia mintală. Tot în asta constă și înțelepciunea care ne permite să vedem lumea așa cum e, fără văluri sau distorsiuni."

Citește și De ce uneori îți face bine să nu-ți uiți foștii

Sună ca înțelepciunea unui om care nu folosește rețelele de socializare sau care n-a avut niciodată un job care implică o navetă înnebunitoare sau care n-a fost la nicio întrunire de familie unde rudele vor să-ți împărtășească convingerile politice scoase din cur sau care nu s-a certat niciodată cu vreun partener de relație despre cine-a spălat ultima dată vasele.

„Din păcate, controlul pe care-l exercităm asupra lumii exterioare e limitat, temporar și adeseori iluzoriu", îmi spune Matthieu. „Mintea ne poate fi cel mai bun prieten sau cel mai mare dușman. Antrenarea minții, care e adevăratul scop al meditației, e crucială pentru abordarea eficientă a gândurilor amăgitoare și a emoțiilor toxice, care provoacă suferință. E o abilitate care poate fi dezvoltată."

Publicitate

Evident că are logică. Evident că e adevărat. Dar motivul pentru care mulți dintre noi (adică eu) au oricum reacții reflexe împotriva chestiei ăsteia și o iau în derâdere, la fel ca pe-o memă cu „Rezistă, pisicuțo!", e că nu ia în calcul tristețea. Abordează sentimentele negative drept „gânduri amăgitoare și emoții toxice". Oare tristețea chiar e o emoție de care-ar trebui să fugim? Poate că, de fapt, fericirea nu-i așa mare șmen.

Eric Wilson, profesor la Universitatea Wake Forest și autor al cărții  Against Happiness: In Praise of Melancholy, spune că metodele de diagnosticare a depresiei s-au schimbat. „Ceea ce, odinioară, ar fi trecut drept tristețe firească, cum ar fi doliul după pierderea unei persoane apropiate, acum poate fi văzut ca depresie, dacă durează un pic prea mult", spune acesta. „Avem reacții mecanice mai rapide în a diagnostica pe cineva drept deprimat."

Trăim într-o cultură care pune preț pe fericire – sau cel puțin pe fericirea de fațadă. Wilson, care e bipolar, spune că s-a confruntat el însuși cu așteptările culturale de a fi constant fericit. „Simțeam că e ceva în neregulă cu mine, din cauză că nu eram fericit tot timpul", spune acesta. „Cultura noastră stigmatizează melancolia."

Mulți dintre marii gânditori din domeniul fericirii par să vadă fericirea și tristețea drept o aserțiune cu ori/ori. Ești fericit sau ești trist și totul ține de a face alegerea corectă.

Citește și Am stat o zi la IKEA și am văzut cum e să fii tânăr și să ai casa ta, în România

„Trebuie să udăm semințele fericirii – o chestie pe care nu-i toată lumea pregătită s-o facă", spune Chetri, care va vorbi la Summit. „Fericirea necesită o nouă definiție. Cred că vom fi mai fericiți dacă învățăm să eliminăm tristețea. Metoda prin care facem asta e calea spre progres, pentru mine."

Teoretic, eliminarea tristeții sună a idee excelentă. Numai că e foarte probabil ca, practic, să fie absolut sinistru.  E fix opusul a ceea ce ne dorim pentru copiii noștri. Mai ții minte filmul ăla Pixar, Inside Out? A adus argumente bune în favoarea tristeții. Nu pentru că tristețea ne ajută să apreciem fericirea mai mult sau pentru că ne poate aduce înapoi la fericire, ci pentru că tristețea în sine e o emoție pe care merită s-o trăiești. Dacă nu ești trist uneori, sau poate adeseori, îți scapă toată faza cu viața.

Publicitate

Eu sunt tată și-am văzut  Inside Out cu copilul meu de cinci ani și-am jelit ca un prunc. Nu pentru că mi-am dat seama că trebuie să accept mai ușor tristețea din viața mea, ci pentru că știam că fii-miu trebuie să facă asta. Eu nu eram în ecuația asta. Toți părinții cu care-am vorbit au avut aceeași reacție. Mesajul pro-tristețe din Inside Out era clar doar despre copilărie, nu despre noi. Noi suntem adulți. Treaba noastră e să fim fericiți și împliniți tot timpul. Să plângă copiii.

„În cele din urmă o să învățăm să ne gândim la asta mai nuanțat și mai util", spune Randy J. Paterson, psihoterapeut și autorul cărții How to Be Miserable: 40 Strategies You Already Use. „Dincolo de «Fericirea e bună, anxietatea e rea.» În loc de asta, oamenii o să învețe idei mai utile, gen «Emoțiile sunt normale, nu-s boli mortale care trebuie eradicate.» Unele ne plac mai mult decât altele, dar nu durează niciuna pe vecie."

Dar cum ar fi dacă știința fericirii ar ajunge într-un punct în care-ar accepta că uneori oamenii aleg să fie triști, pentru că în anumite situații fericirea e emoția mai veridică? Melancolia făcută cum trebuie poate să fie profund satisfăcătoare. Cum scria odată Victor Hugo: „Melancolia e fericirea de a-fi trist." Dacă propoziția asta nu-ți pare adevărată, n-ai fost niciodată melancolic. Ai fost doar vag tristuț.

Momentul meu de fericire maximă de anul trecut a fost când echipa Chicago Cubs a câștigat Campionatul Mondial și am plâns pentru că mi-era foarte dor de tata, care a murit acum aproape 15 ani. Nu vreau să zic că mi s-au umezit un pic ochii. S-a rupt barajul. Am fost varză. Tot ce ținusem în mine mai bine de un deceniu, pentru că mă concentrasem atât de tare să fiu fericit și optimist – sunt adult, la naiba, iar adulții nu jelesc – a răsărit la suprafață. Am fost un gheizer stropitor de lacrimi de om.
În noaptea în care au câștigat The Cubs m-am plimbat pe străzile din Chicago și-am trecut pe lângă zeci de bărbați care plângeau. Nu știu dacă și ei plângeau tot după tații lor, dar plângeau ei după ceva. Am bătut Cuba Ploioasă, adică am bătut Cuba în timp ce plângeam necontrolat.

Citește și Ce faci când persoana pe care o iubești intră în depresie

N-am ajuns în locul ăsta trist-fericit prin meditație. Am ajuns acolo pentru că am acceptat că mă enervează foarte, foarte tare și mă întristează și mă rănește profund faptul că tata n-a trăit destul cât să-și vadă echipa mult-iubită câștigând.

M-am simțit ușurat că am avut în cele din urmă o scuză să spun: „Ce de căcat. Mă super piș pe chestia asta." M-am umplut de endorfine când am lăsat durerea aia să mă cuprindă. M-am simțit viu, despovărat și recunoscător. Poate e aceeași senzație pe care o au și experții în fericire când fac yoga pe plajă și au gânduri fericite. Dacă așa e, poate toți facem același lucru, doar îi spunem altfel.
Mulți dintre experții și cercetătorii în fericire cu care am vorbit au dat la o parte problema tristeții sau au insistat că pur și simplu nu e necesar să fii nefericit, pentru că oricine poate să scape de sentimentele alea nasoale dacă-i dispus să pună osul la treaba cu meditația și gândirea pozitivă. Totul se reduce la „găsirea căii de ieșire din tristețe pentru a fi fericit din nou", după cum a explicat Chetri.

Publicitate

Unii – printre care Neil Pasricha, Directorul Institutului pentru Fericire Globală și autorul bestseller-ului  The Happiness Equation – au admis că e o problemă, nu doar în domeniul cercetării fericirii, dar și pentru oamenii obișnuiți care încearcă să treacă prin câmpuri minate emoțional complicate.
„De obicei, întrebarea care mi-e cel mai des adresată e: «Cum pot să fiu fericit tot timpul?»", spune acesta. „E ușor. Nu poți și n-ar trebui să încerci. Ideea nu e să vezi lumea fie drept complet pozitivă sau complet negativă. Ce începi să-ți dai seama e că paharul nu-i nici pe jumătate gol, nici pe jumătate plin. E doar un recipient pe care poți să-l umpli din nou."

Alții, ca Ben-Shahar, cred că mănânc căcat. (Eu am spus asta, nu el.)

„Atacarea psihologiei pozitiviste – știința fericirii și-a înfloririi umanității – pentru că nu ține cont de tristețe e un atac asupra unui om de paie", spune acesta. „Sunt puțini cercetătorii în domeniu care susțin că trebuie să evităm tristețea. Asta ar susține un guru de self-help sau din New Age. Respingerea tristeții nu face decât să sporească emoția. E important să ne permitem nouă înșine să fim umani."
Probabil are dreptate. Dar, pe de altă parte, itinerariul Summitului Fericirii nu pare să lase prea mult loc pentru explorarea tristeții. Există mese rotunde cu titluri gen „Transmiterea fericirii", „Fericirea ca avantaj competitiv" și „Serbează fericirea: Împarte-o cu alții!" Dacă s-ar acorda la fel de mult timp și tristeții, n-ar trebui să existe măcar o masă rotundă sau două cu titluri gen „Dumnezeu știe că mă simt oribil acum (Și e ok)" sau „Eu o să mor, tu o să mori, toți o să murim"?

Publicitate

Îi propun ideile mele lui Guggenheim, co-fondatoarea Summitului Fericirii și, culmea, îi cam plac. „Absolut", spune aceasta. „Ar trebui să facem mai mult loc în discuție pentru tristețe. Probabil nu-i destul." Și-apoi, apropo de nimic, începe să-mi povestească despre soțul ei, care a murit acum patru ani.
„Am fost căsătoriți 21 de ani și a murit de gripă", îmi spune. „A dracu' gripă. Cine mai moare de gripă în Statele Unite ale Americii?"

Citește și De ce e periculos pentru sănătatea ta să te compari cu prietenii de pe Facebook

Pot să aud în glasul ei că i s-a frânt inima. E aceeași furie abia reținută pe care-am auzit-o la mama când a murit tata. Era contextul nespus al lui: „Să te fut în gură, universule. Cum îndrăznești să-mi faci una ca asta?"

„Soțul meu era un om incredibil, genial și bun", spune ea. „Nu era un om rău. N-ar fi trebuit să i se întâmple lui. Dar i s-a întâmplat. A murit."

„Și cum ajungi din locul ăla tenebros, în care totul pare lipsit de sens și crud și oribil, să creezi un Summit al Fericirii?", o întreb.

„Nu-i un salt atât de mare."

„E un salt enorm", insist eu. „E ca și cum ai trece de la «Un șofer beat m-a lăsat fără iubirea vieți mele» la «O să organizez Oktoberfest-ul»."

„Știi care-i faza?", zice ea. „Dacă iau o bâtă și te pocnesc în față, o să te doară. Ar fi o demență să spui: «Mamă, ce mișto, ce bine mă simt.» N-ai spune adevărul."

„Ar durea cu spume", îi dau eu dreptate.

Publicitate

„Și doare", spune ea. „Încă doare. Tristețea e acolo. E mereu acolo. O simt de Ziua Recunoștinței, de Crăciun, de ziua mea de naștere, de ziua lui. O simt în fiecare zi. Eram cu el în cameră când a murit. Am văzut cum arată moartea. Dacă treci prin asta și ieși la capătul celălalt, nici nu pot să-ncep să-ți explic. E atât de dureros, doare de mori."

„Nu pot", îi spun. Și e adevărul. Când încerc să-mi închipui cum ar fi s-o văd pe soția mea murind în fața mea… mă prăbușesc doar când îmi imaginez.

„Dar faza e", continuă femeia, „că momentul vine și trece ca un val. Nu te agăți de el. Nu te atașezi de el. Alegi să nu te atașezi. Alegi să nu-l etichetezi «Durerea mea, pierderea mea». Nu-l faci să fie al tău."
Nu știu cum de e atât de convingătoare. Poate pentru că îmi tot amintește că nu-i expertă și n-are doctorat și n-a fost pregătită în meditație pentru atenție de Dalai Lama. Poate pentru că nu încearcă în continuu să îmi amintească că pe toți ne-așteaptă fericirea – trebuie doar să ne străduim. Sigur, fericirea e acolo, dar nici tristețea nu pleacă nicăieri.

„Mă faci să-mi fie dor de tata", îi zic.

„E ok", spune ea, pe cel mai incredibil de reconfortant ton. „Durerea poate fi un catalist fantastic pentru schimbare."

Traducere: Ioana Pelehatăi