Pizza cu iarbă şi Kalaşnikovuri: vacanţa mea de vară în Cambodgia

Toate pozele sunt făcute de Karl Hess

Omul care îmi oferea lansatorul de grenade dădea din cap aprobator şi zâmbea larg în timp ce-mi aştepta răspunsul.

„Poftim, ce?” L-am întrebat, ca să mă asigur că aud bine.

„Costă 250 de dolari. Tu iei RPG, împuşti vacă. Foarte distractiv.” Mi-a oferit arma din nou.

Da, nu era nicio greşeală. Omul ăsta îmi dădea şansa să împuşc o bovină care nu suspecta nimic cu un RPG pentru 250 de dolari americani. Şi din ce văzusem până atunci în Cambodgia, n-ar fi trebuit să fiu surprins. E, până la urmă, o ţară care nu duce lipsă de arme, una care are nevoie mare de capital străin şi unde siguranţa personală e pe ultimul loc. M-am uitat la armă, la patul ei uzat  după atâţia ani de folosire şi apoi m-am întors în junglă şi am privit în ochi vaca respectivă. Nu părea pregătită.

Am venit în Cambodgia din Thailanda, adică am făcut o călătorie lungă cu autobuzul din Bangkok, în timpul careia am încercat în zadar să iau destul valium thailandez, încât să-mi pierd cunoştinţa şi m-am uitat la musicaluri de la Bollywood şi filme de acţiune thailandeze pe televizorul din autobuz, timp de câteva ore, până când a trebuit să ne mutăm într-o maşină la graniţă, cu care să ne continuăm călătoria . Nu puteam să mergem mai departe cu autobuzul, pentru că drumurile erau, ca să fiu politicos, inexistente. După câteva ore petrecute pe bancheta din spate a unei maşini care a fost probabil nou-nouţă pe vremea lui Nixon şi după câteva înghionteli cu un cuplu beat de danezi pe parcursul unui drum plin de gropi, am ajuns.

Vameşul m-a ochit atent, poate pentru că mulţi tineri albi vin în partea asta a lumii ca să beneficieze de serviciile prostituatelor adolescente sau din cauza faptului că transpiram foarte rău în mica cocioabă şi mi-am dat tricoul jos ca să îmi fac aer cu el. În orice caz, acest protector al tărâmului nu părea deloc încântat şi nu s-a grăbit deloc să îmi dea toate actele de care aveam nevoie. În fine, cu o ştampilă trântită pe paşaport, m-au lăsat în Regatul Cambodgiei.

Printre primele lucruri pe care le-am observat a fost că toată lumea părea foarte tânără. Părea o naţiune în care toată lumea are douăzeci şi ceva de ani. Am văzut puţini oameni bătrâni pe străzi şi majoritatea făceau parte din contingentul de oameni bătrâni mutilaţi şi care mergeau în cârje şi cerşeau. Multora le lipsea câte un membru, iar alţii aveau cicatrici grave, erau arşi sau desfiguraţi. Mi-am dat seama că nu am văzut mulţi bătrâni, pentru că erau toţi morţi.

Mă aşteptam să văd moştenirea unui regim care a omorât aproximativ două milioane de oameni. Khmerii Roşii nu mai există, dar regimul lor odios va fi mereu o pată sângeroasă pe istoria, psihicul şi populaţia acestei ţări. Şi într-un mod foarte real, acel trecut încă era aici, în pământ. În timpul conflictelor armate, Cambodgia a fost bombardată serios şi se estimează că încă mai există între patru şi şase milioane de mine îngropate în zonele rurale din ţară. În Cambodgia există cel mai mare procent din lume de membre amputate din cauza minelor: 1 din 236 de cetăţeni traieşte fără un membru. Ca o consecinţă, are probabil şi cea mai mare rată de străini care vin cu rucsacul în spate, n-au mai văzut niciodată un teren minat şi poartă tricouri cu un craniu şi oase încrucişate pe care scrie „Pericol: Mine” în khmeră.

Lângă oamenii ăştia bătrâni, aflaţi sub nişte poveri greu de imaginat şi viziuni despre nebunia sângeroasă din trecut, deşi acum e cu totul altă Cambodgie, era un grup de tineri zâmbăreţi şi entuziaşti, majoritatea sub 25 de ani. Ei sunt copiii unei generaţii decimată de război, dornici să lase în urmă vremurile urâte şi să se uite înainte spre un viitor în care plouă cu dolarii aruncaţi de străini.

Proprietarii casei de oaspeţi în care am intrat păreau să întruchipeze această energie pozitivă şi tinerească. Amândoi erau băieţi de 21 de ani,  vorbeau engleză atât cât să întreţină o conversaţie şi erau foarte prietenoşi. Mai ales când au aflat că locuiesc în California.

„Locuieşti California? Eşti surfer! Malibu!”

„Păi, de fapt, nu fac surf. Dar sunt cu siguranţă surferi acolo. Chiar se întâmplă asta.”

„California omule! Surful! Tu surfer!”

„… Da, sunt un surfer.”

Entuziasmul lor era contagios, aşa că m-am lăsat dus de val. Şi nu s-a rezumat nici pe departe doar la primirea lor. După ce mi-am lăsat bagajul, am făcut un duş şi m-am aşezat într-un hamac. Erau iar lângă mine, zâmbeau şi făceau semnul de thumbs up.

„Vrei pizza?”

„Aş vrea pizza, sună grozav.”

„Pizza normală sau pizza specială?”

Deşi abia ajunsesem în Cambodgia mai călătorisem prin sud-estul Asiei, aşa că nu prea am riscat când am întrebat „Pizza specială înseamnă…droguri?”

Li s-a părut foarte amuzant. „Pizza specială e pizza cu iarbă. Foarte bună!”

„Da,aş vrea o pizza specială. Mulţumesc.”

Am bătut palma cu ei şi au plecat în bucătărie, dar după cinci minute unul din ei s-a întors şi a stat lângă mine. A zâmbit larg şi a scos o pungă cu iarbă din buzunar şi mi-a pus-o în mână.

„Cadou de bun venit. Pentru tine.”

Părea o cantitate foarte mare de marijuana pentru un cadou.

„E prea multă, lasă-mă să plătesc. ” am zis în timp ce îmi luam portofelul.

„Nu, nu. Cadou. Bucură-te de el. ” Încă un rânjet şi a plecat.

Ospitalitatea din Cambodgia e impecabilă. Aşa că am rulat un joint din iarba uscată şi maronie şi l-am împărţit cu nişte germani care erau în preajmă şi se uitau la un film cu X-Men, pe un dvd player portabil.

Imediat a venit pizza cu iarbă şi a fost mare, unsuroasă şi delicioasă. În ceea ce priveşte partea „specială” nu era chiar atât de puternică, dar iarba din Asia de Sud-Est era per total proastă per total, dar am plătit doar 1 dolar şi 37 de cenţi, aşa că am fost mulţumit de investiţia mea. În plus, mi s-a părut interesantă conversaţia nemţilor despre domuri geodezice, deci mă luase un pic măcar. După mai multe beri, încă o rundă de bătut palma cu proprietarii şi o înţelegere cu germanii că Buckminster Fuller era, într-adevăr, bărbat adevărat, m-am dus în camera mea mică şi plină de ţânţari, ca să dorm. Aveam nevoie de odihnă, pentru că a doua zi trebuia să mă trezesc devreme şi să gasesc pe cineva căruia să îi dau bani în schimbul oportunităţii de a-mi îndeplini un vis de când eram mic, mă uitam la filme de acţiune şi îmi umpleam zilele cu soldăţei şi pistoale de jucărie: urma să trag cu un AK-47.

Nu că ar fi fost mare efort. Nu trebuie să te străduieşti prea mult să găseşti arme în Cambodgia. Pe străzile din Phnom Penh, capitala Combodgiei, am văzut reclame imense şi colorate în care cetăţeni zâmbăreţi înmânau pistoale, puşti şi grenade unor oameni în costume. Scrisul era în limba locală, dar mesajul era clar: „Hei, hai să renunţam toţi la arsenalul nostru şi să o luăm mai uşor cu armele, ok?” Dar nimeni nu se grăbea să facă asta din moment ce stocul de arme din trecutul sângeros nu numai că era folosit în lupta cu comuniştii, dar a dat naştere la o altă afacere: săli de tir pentru străinii care n-au ce face cu banii.

Vrei să tragi cu o armă antiaeriană în junglă şi să dobori floră locală cu tunul? Nicio problemă. Vrei să-ţi trăieşti fantezia de Rambo în Vietnam şi să tragi toate gloanţele de pe cureaua unui M-60, în timp ce râzi ca un maniac, şi pică cartuşele goale în jurul tău? Hai aici. Dar o să te coste. Să tragi cu un M-60 cu muniţie de vreo sută de runde o să te coste 175 de dolari. Într-o ţară în care poţi să-ţi iei o bere cu mai puţin de un dolar, e chiar scump. Dar, în ciuda faptului că turiştii străini ar mai putea călători o lună-două cu banii ăia, cei care deţin sălile au o afacere bună.

După o plimbare lungă pe locul din spate al unei motociclete în timpul căreia l-am îmbrăţişat non-stop pe şofer care mergea cu o viteza prea mare ca să evite alte câteva sute de motociclete, am ajuns la o sală temporară de tir din afara oraşului. Era doar o clădire din cărămidă cu tavanul verde de plastic corugat, înconjurată de o zonă care a fost izolată de junglă. Într-o parte a clădirii era locul în care trăgeai către ţintele de afară şi cealaltă era o cameră plină de arme.

Kalaşnikovuri, mortierei, tunuri de 30mm, grenade, rachete, chiar şi un aruncător de flăcări vechi, practic era o emisiune de licitaţii de căcat de pe Discovery, ediţia cu colapsul Uniunii Sovietice. Am senzaţia că dacă aveai destui bani, puteai să tragi cu orice voiai. Asta pentru că tipul care conducea totul a zis: „Dacă ai destui bani, poti să tragi cu ce vrei”.

Dar am fost acolo pentru AK şi am rămas pe subiect. În plus, am cheltuit prea mult în călătoria asta oricum, dar nu am regretat cumpărarea stelelor ninja de pe Khao San Road din Bangkok. Pentru kalaşnikov plăteai 30 de dolari plus un dikar pentru fiecare glonţ. Dacă Statele Unite ar urma exemplul sălilor ilegale de tir din Cambodgia şi ar cere un dolar pentru fiecare glonţ, probabil am reduce radical rata morţilor din cauza armelor cu glonţ. La asta m-am gândit în timp ce i-am dat tipului fără tricou bancnotele mele umede şi şifonate. Era pe cale să pregătească arma când l-am oprit: „Te rog” i-am spus. „Lasă-mă pe mine.”

Tragerea în sine a semănat cu pierderea virginităţii: de probă la început, apoi zgomotos, mişto şi s-a terminat prea repede. Am mai tras de multe ori dar asta a fost prima dată cu o puşcă automată şi nu m-a dezamăgit. Deşi gloanţele treceau aşa repede că eram tentat să mai cumpăr încă 30, Kalashnikovul avea puterea şi violenţa pe care ar trebui să o aibă o astfel de armă iconică şi a fost o experienţă satisfăcătoare. Flăcări şi ură zburau din ea într-un stil feroce şi rupeau bucăţi din copaci, pietre şi pământ. După ce am terminat, m-am întors cu un zâmbet imens spre tip. Atunci a ieşit la iveală isteţimea lui în afaceri şi a văzut în asta o oportunitate de a face mai mulţi bani şi a scos la iveală un RPG.

„Împuşti vacă, nicio problemă.”

Deşi era destul de trist că o explozie i-ar fi făcut ziua mai bună, nu aveam de gând să împuşc vaca. Nu sunt un monstru. Oi fi un membru decadent al tineretului occidental, dar când e vorba să arunci în aer vite care nu merită asta, pun piciorul în prag.

Era clar timpul să mă întorc în Phnom Penh şi să-mi continui aventura din Cambodgia, aşa că am refuzat politicos şi am plecat. Dar dacă tot cauţi un motiv să laşi un comentariu nervos, am mâncat un câine în Vietnam la trei săptămâni după aia.

Traducere: Vlad Dumitrescu

Citeşte mai multe despre arme de foc:

La târgul de arme de la Băneasa, Chuck Norris învinge forţele speciale

Ţările europene au stopat vânzarea de arme către Rusia

O companie texană vrea să echipeze America cu arme printate 3D