Am supraviețuit șase zile fără lumină într-o tabără de meditație și a fost incredibil

Frica de întuneric e o frică înnăscută a omului. Se spune că s-a dezvoltat ca mecanism de apărare împotriva prădătorilor, de-a lungul evoluției, și totuși – deși în ziua de azi nu mai suntem atacați așa de ușor de gheparzi sau lupi – întunericul încă ne înspăimântă.

Atât de mult încât Channel 4 are o emisiune întreagă despre asta, una în care aruncă vedete în beznă, să vadă cum se descurcă. În Scared of the Dark, vedete mici, precum fostul fotbalist Paul Gascoigne sau fostul boxer Chris Eubank, petrec peste o săptămână în întuneric și se creează un haos cu urlete. Și e normal să se întâmple asta. Ce persoană normală la cap ar vrea să i se ia simțul văzului?

Ei bine, oamenii care caută solitudinea, pacea și iluminarea. Mai mulți oameni au petrecut timp în întuneric, departe de haosul lumii exterioare. Muhammad a avut prima revelație din Coran într-o peșteră din Arabia Saudită pe care o vizita periodic în secolul șapte, ca să intre în transă. Iar Buddha medita în peșteri întunecate acum 2500 de ani. Multe generații de călugări i-au călcat pe urme. Chiar și azi, copiii vindecători din comunitatea indigenă Kogi, din Columbia, își petrec primii nouă ani din viață într-o peșteră, ca să se conecteze cu conștiința cosmică numită Aluna.

Societatea contemporană e tot mai interesată de practicile new age, precum yoga, meditația și tehnicile șamanice, pentru că trecem din nou printr-o revoluție psihedelică. Iar terapia cu întuneric e una dintre aceste practici.

Anul acesta, fundașul de la NFL, Aaron Rodgers, a mers într-o stațiune terapeutică unde a stat patru zile în beznă ca să își găsească pacea, după modelul influencerului de wellness Aubrey Marcus. La fel ca Rodgers și Marcus, mă aflu și eu în căutarea sinelui. Am încercat substanțe psihedelice, practic yoga, tehnici de respirație și meditație. Așa că m-a intrigat această nouă terapie cu întuneric.

Știu că majoritatea oamenilor consideră chestia asta un coșmar, dar mie mi se pare minunat să mă îndepărtez de lucrurile din viața de zi cu zi care îmi distrag mereu atenția de la mine. Sunt convins că, într-o cameră întunecată, n-o să am de ales decât să mă concentrez și să meditez. În plus, maestrul taoist Mantak Chia, pionierul care a făcut din nou populară această practică străveche, a zis că întunericul îți dă o stare incredibilă de high natural. Nu puteam rata așa ceva.

Chia facilitează astfel de experiențe de peste patruzeci de ani. „Ideea asta a apărut după ce oamenii au observat comportamentul animalelor. Acestea, când sunt rănite, se retrag într-o peșteră ca să se vindece și să își repare corpurile”, a declarat el pentru VICE, deși originea fenomenului nu e foarte clară. În orice caz, Chia a zis că a văzut cum o grămadă de oameni „s-au transformat în mod impresionant după ce au petrecut niște timp în întuneric cu sinele lor”.

Scott Berman, cofondatorul Sky Cave Retreats – unde s-a retras și Rodgers – vorbește despre o metamorfoză similară. „Când cineva pătrunde în întuneric, toate lucrurile care până atunci erau importante pentru el, precum banii, faima, statutul, își pierd semnificația. În întuneric, nu ai decât momentul prezent”, a zis el la CNN.

Sună incredibil – un tonic pentru lumea modernă în care toată lumea suferă de sărăcie sau anxietate. Ca să îmi încep și eu călătoria spre iluminare, m-am îndreptat spre centrul Bliss Haven Retreat, în Oaxaca, Mexic, pentru o experiență de șase zile în întuneric.

Am primit o cameră de hotel spartană, dar spațioasă, cu ferestrele acoperite ca să nu intre lumina. Aveam doar un pat și un scaun așezat lângă ușa pe unde mi se va oferi mâncarea în caserole, de două ori pe zi. În spate am toaleta și dușul. E ca o celulă de închisoare cu aer condiționat, saltea de meditație și un ametist imens.

În timp ce îmi pregătesc camera, cu câteva ore înainte să încep călătoria, grija mea e că o să pierd zile prețioase de bronz. Dar după ce sting luminile și închid ușa, ca să simt gustul experienței ce mă așteaptă, mă trece un fior de groază.

Mă duc să privesc apusul pe o plajă din apropiere, împreună cu Veronica Klassen, care face parte din conducere. Mă mai liniștesc. Ea îmi spune că e ajunul solstițiului de primăvară și urmează luna nouă, așa că e un moment bun să încerc ceva nou. Mă simt pregătit, mai ales că fix în ziua aceea am retezat legătura cu o iubită cu care aveam o relație on and off. Am simțit să fac asta după ce am stat cinci minute în întuneric ca să văd cum e. M-am simțit singur și împlinit, am simțit că nu am nevoie de relații care îmi cauzează confuzie.

Înapoi la Bliss Haven, îi predau dispozitivele electronice doamnei Klassen, în timp ce ea îmi spune regulile. Pe scurt, am voie să deschid ușa și să plec dacă experiența mi se pare insuportabilă. Și nu am voie să mă masturbez, pentru că aș afecta procesul prin care trece corpul. Deja mă ia leșinul, dar îmi adun puterea să îmi iau la revedere și să închid ușa în spatele ei. În sfârșit sunt singur în întuneric. 

Mă predau beznei cu bucurie, de parcă în sfârșit pot respira cu ușurare, după 29 de ani de oboseală. Mă liniștește să știu că merg pe urmele multor înțelepți din trecut și îmi amintesc un citat de-ale lui Chia: „Când intri în întuneric total, acesta se transformă în lumină.”

Mă trezesc din somn fără alarme, doar pentru că mi se aduce micul dejun. Îmi simt membrele grele ca plumbul. Melatonina, hormonul somnului, mi-a invadat corpul și am dormit buștean. Simt că mi-au intrat în coaste arcurile saltelei, așa că cer un alt pat printr-un bilețel strecurat prin ușă. Ca să primesc o saltea mai bună, mi se spune să merg în baie și să mă întind cu fața în jos pe o pernă, legat la ochi, ca să mă asigur că nu pătrunde nicio rază de lumină spre mine, cât aduc ei salteaua.

După ce au plecat, mă întind pe noua saltea de spumă și mă simt de parcă am luat un pumn de benzodiazepine. Datorită melatoninei, intru într-o stare care se situează între meditație și epuizare. Aș vrea să fac niște întinderi, dar parcă nu am energie. Simt de parcă m-am întors în uterul mamei, dar pe sedative - totul e în ceață. Nu pot spune că am accesat conștiința cosmică, dar am dormit mai toată ziua, fără să uit totuși unde sunt.

În seara aceea, m-am trezit din cauza sunetului de la ușița prin care mi se furnizează cina. Mesele sunt singurele indicii pentru trecerea timpului. Mintea mea oscilează între serenitate și neatenție. Conștientizez că îmi lipsește dopamina furnizată de like-uri și notificările telefonului, printre altele. Totuși, subconștientul a preluat controlul, pentru că sunt într-o stare parasimpatică, iar corpul s-a predat total unei stări de calm. Mintea e activă, în schimb. Pare că vrea să-mi aducă aminte de toate relațiile mele.

În următoarele 24 de ore, creierul meu trece în revistă, pe autopilot, fiecare femeie cu care am fost. Varsă din el tot bagajul emoțional, fie pozitiv sau negativ. E un proces spinos și mă face să realizez că nu am primit ce aveam nevoie în relații, cu excepția unei singure dăți când am iubit cu adevărat. Iau hotărârea să nu mai fac sex din nou dacă nu am sentimente pentru persoana respectivă și să îmi concentrez energia pe scris și cântat la chitară.

Visele mi-au devenit mult mai liniștite. Înainte visam că alerg pe viață și pe moarte. Mi-l amintesc pe cel mai înfricoșător, care a survenit în timpul unui somn de după masă (mâncasem omletă cu mâinile, pentru că prefer să nu folosesc tacâmuri pe întuneric): eram terorizat de trei pui și un cocoș enorm. Aceștia mi-au străpuns sfârcurile cu ace de siguranță și m-au tatuat pe piept, după care mi-au ocupat baia.

Mă întreb ce naiba a vrut să însemne – oare nu erau organice ouăle din omletă? Am scris visul pe hârtie. Nu am nevoie de lumină pentru asta, pentru că sunt foarte obișnuit să iau notițe pentru muncă. Din greșeală, dărâm termosul peste foi și mă reped disperat să le usuc, în beznă.

În seara aceea, simt pentru prima oară că mi s-a deschis un spațiu între sprâncene – în regiunea unde anumite culturi orientale spun că ar fi al treilea ochi. În dimineața următoare, după o noapte în care dorm cu întreruperi, mă scufund și mai mult în claritate, care cică e o formă naturală de DMT produsă de corp. Mi se pare incredibil să mă simt atât de spart pe substanțe produse de corpul meu.

Sunt întins și plutesc prin noapte în nava spațială proprie. Am vise cu toată familia, inclusiv cu tata, care a murit în decembrie. Jucăm toți cărți, deși n-am făcut asta niciodată în realitate. Apoi mă trezesc cu o durere la șold și văd holograme prin cameră. E prima oară când mă tripez atât de tare fără să fi luat nimic. Nici nu-mi pot imagina ce fel de halucinații ai în nouă ani în beznă, cât stau copiii Kogi, sau în 49 de zile în întuneric, cât a stat recent un prieten de-ai mei.

În ziua a patra, am dureri de stomac și îmi amintesc toate accidentele și bolile din viața mea. Din cauză că aici am un regim fără carne și pește și mănânc mai ales legume – după principiile vegetariene de la Bliss Haven – burta face zgomote dubioase și trag niște bășini îngrozitoare la fiecare zece minute. Din fericire, camera e ventilată. În timpul ăsta, retrăiesc toți pumnii pe care i-am primit de la copiii care m-au terorizat în școală și în liceu. Simt că e un pic cam mult. Îmi vine să deschid ușa și să ies, tentația e puternică. Fac exerciții de respirație ca să mă liniștesc.

Reflectez la cum am ajuns aici și sunt trezit de Klassen la ora 7 dimineața, imediat după răsărit. E dimineața celei de-a cincea zile și simt DMT-ul puternic în corp. Decid să mai stau o zi, pentru că ani de zile am tânjit la senzația asta. Am suficientă energie cât să fac niște exerciții Qi Gong, un tip chinezesc de yoga amestecată cu arte marțiale.

În sfârșit am liniște în minte și nu mă mai gândesc la nimic. Ba chiar mă străduiesc să mă pot gândi la ceva. Ascult liniștea interioară. Mă simt iluminat, dar nu știu ce nume să-i dau acestei religii.

În ziua a șasea, foarte devreme, mă lovește frica. Mă trezesc cu dorința să mă piș, dar mă rătăcesc în întuneric și aproape fac pe mine. Rămân cu o teamă chiar și după ce găsesc toaleta. Așa că nu am nicio obiecție când sunt invitat să ies afară, la 5.30 dimineața.

Călătoria prin viața mea a fost o experiență psihedelică intensă și iluminatoare. Și mi-a fost mult mai ușor să o diger decât atunci când am luat ayahuasca și am și vomitat pe parcurs.

Înot în piscina de lângă fosta mea celulă și abia aștept să dorm în patul meu, să mănânc ce vreau și să scrolez pe Instagram. Sunt sincer cu privire la viața mea și hotărât să aștept o iubire serioasă, fără să mai sar dintr-o relație pasageră în alta. În următoarele zile de liniște, încerc să îmi integrez experiența. Chia a zis că întunericul poate converti energia sexuală, pe care el o numește jing, în energia vieții, chi.

În săptămâna următoare, am avut, într-adevăr, mai multă energie decât înainte. Și nu am simțit nevoia să mă masturbez. Dar, peste două luni, deja mi-am încălcat legământul de celibat. Iar am făcut sex cu câteva fete și nu m-am simțit mai fericit după. Am băut alcool și, din cauza asta, am ratat un zbor cu avionul și m-am certat aiurea pe stradă. Cât timp pierdut, câtă energie irosită. Poate că ar trebui să trăiesc mereu în întuneric – acolo, lucrurile sunt mult mai simple.