Oamenii care lasă zarurile să le decidă viața

Sârbii înconjuraseră orașul Mostar. Ascunși în fortul lor, soldații adolescenți ai Forței Croate de Apărare - pe scurt HOS - și-au potolit plictiseala cu iarbă și heroină și au tras cu muniție în aer sau spre dealurile îndepărtate care ascundeau lunetiștii sârbi camuflați. 

„Străzile din Mostar erau goale, așa că i-am spus ghidului nostru să ne găsească niște bubuituri”, își amintește jurnalistul Joe Cusack. „Mulți dintre soldații pe care i-am cunoscut se săturaseră de haos și crime - aveau compasiune - dar puștii din HOS nu. Erau ca niște drogați care inhalează lipici, doar că înarmați. Toată treaba era tensionată.”

Joe a asistat direct la destrămarea Iugoslaviei, alături de prietenul lui din copilărie, Graham Johnson, iar cheful lor de bubuituri era pe cale să fie satisfăcut. Când au auzit sunetul unui obuz sârb, s-au trântit la pământ.

Joe - pe atunci la 20 de ani - își amintește o senzație rece în piept, urmată de un vid, în timp ce obuzul a lovit o mașină și a explodat la 40 de metri distanță. În timp ce-i țiuiau urechile de la explozie s-a uitat la Graham. S-au înțeles din priviri și au izbucnit în râs. Au supraviețuit datorită ceea ce devenise „Factorul X” - porecla dată de ei pentru soartă, șansă, noroc.

Cu câteva săptămâni mai devreme, „X” a fost de asemenea factorul determinant când Joe și Graham au renunțat la joburile de la azil și contabilitate. Inspirați de romanul clasic The Dice Man și fără nicio experiență în jurnalism, și-au decis escapada iugoslavă pe baza unui zar. 

Înarmați cu legitimații de presă false și după ce le-au spus părinților că pleacă în Ibiza, au început o călătorie care le-a schimbat viețile.

The Dice Man împlinește 50 de ani anul ăsta. Autorul romanului, George Cockroft, - care scrie sub pseudonimul Luke Rhinehart - nu a apucat să vadă jumătatea secolului și a murit în noiembrie. Dar filosofia zarurilor descrisă în controversata sa satiră încă rezistă, inspiră și - într-o oarecare măsură - continuă să terorizeze în prezent.

Romanul spune povestea - cu umor negru și nihilism - unui psihiatru plictisit din Manhattan care ia decizii zilnice prin aruncarea unui zar. Își abandonează familia. Încearcă să violeze nevasta vecinului. Își asumă identități bizare și orchestrează o evadare în masă dintr-un spital de psihiatrie. 

Cartea, publicată în 1971, a avut parte de un succes lent, și a vândut două milioane de copii în 25 de țări la nivel global. Onorat de revista Loaded în 1999 ca fiind „romanul secolului”, a lăsat ca moștenire discipoli ai zarurilor pe tot globul.

„E ceva absolut mistic când vine vorba de zaruri”, spune Joe, originar din Liverpool, dar care acum locuiește în Manchester. „Când dai cu zarul, accesezi ceva care e deja acolo, un curent secundar, de parcă ar fi predefinit.”

Din cealaltă parte a lumii, în Perth, Australia, Retter, în vârstă de 42 de ani, îmi povestește despre propriile încercări cu zarurile și descrie ceva similar cu experiența mistică a lui Joe.

„Obișnuiam să folosesc zarul ca pe o cale prin care să încerc să fac universul să mă ajute”, spune el. „Sunt ateu - nu cred în voința lui Dumnezeu și toate chestiile alea -, dar simt cu certitudine că există o energie în lume, iar zarul m-a ajutat să accesez o parte din ea.”

Ca „alcoolic foarte funcțional”, după cum s-a autointitulat, Retter a folosit zarurile pentru alcool, iar atracția unui mic haos s-a dovedit a fi ocazional irezistibilă pentru oamenii ca el. Își amintește cum într-o seară a dat cu zarul pentru vin alb sau roșu într-un bar și a sfîrșit prin a face turul barurilor cu un anturaj de 20 de persoane. Într-un alt moment, într-o vizită de weekend în orașul său natal, cu câteva ore de pierdut înainte de zborul spre casă, Retter spune că jocul său de zaruri i-a atras atenția unei femei.

„I-am spus: Plec în câteva ore - vrei să vii acasă cu mine sau îmi dai numărul? Mi-a răspuns: Hai să mergem! A atras-o absurdul și am avut o aventură de-o noapte bizară. Am făcut sex și n-am mai avut timp pentru duș, așa că mi-am pus totul în geantă și am plecat la aeroport. Ce nu am realizat a fost că tipa asta avea un iubit și s-a creat un haos - a trebuit să evit un întreg grup de oameni o perioadă după.”

Retter s-a lăsat de zaruri în urmă cu câțiva ani. „Acum am oameni care se bazează pe mine și nu vreau să-i dezamăgesc”, spune el. Dar puterea celor două zaruri („Nu aveam zaruri de rahat, ci unele din metal lucios”) a pătruns adânc în psihicul său.

„În timp nu mai ai nevoie de zaruri, devii confortabil să iei decizii aleatorii”, explică el în timp ce-și amintește cum s-a mutat în Hong Kong dintr-un capriciu pentru o ofertă de job. „Te eliberează de chinul obligației. Oamenii din jurul tău spun: Trebuie să facem raportul ăsta înainte să luăm o decizie. Avem nevoie de studiul ăsta de caz. Atunci apare filosofia zarurilor și lași dracului tot și decizi.”

În același timp vorbește și despre dependența de zaruri - și influența lor - până în punctul în care simțea atracția la simpla sugestie a unui boardgame: zarurile din mână cer să fie aruncate. Zarul cere ca aruncarea să fie respectată - regula cardinală a aruncătorului de zaruri dedicat. 

„Au fost momente când nu am făcut ce mi-au spus zarurile”, îmi spune Retter, „și mereu am simțit că indiferent de câte ori dau cu zarul voi primi cele mai dificile opțiuni. Îmi amintesc că stăteam și vorbeam cu zarul: Îmi pare tare rău - dar poți să-mi dai o alegere ușoară acum? Iartă-mă.”

„Când mi-ai cerut să facem interviul ăsta, am știut că, dacă nu-l fac, și dacă mă mai întorc la viața bazată pe zaruri, mă va nimici. A trebuit să fac interviul ăsta - nici măcar nu a fost o negociere, fiindcă am știut pur și simplu că zarul m-ar termina dacă n-aș face-o.”

Art directorul Araz, în vârstă de 44 de ani, din Gothenburg, s-a mutat în Londra în anii 1990 - ajuns acolo doar cu zece lire în buzunar - pe baza unei aruncări de zar. A stat acolo timp de 12 ani, a devenit tată și a făcut un doctorat. A luat și el o pauză de la zaruri în 2013. Dădea cu zarul încă din adolescență și spune că devenise o dependență. 

„Am corespondat puțin cu George Cockcroft și m-a avertizat că e o pantă alunecoasă”, explică Araz. „La fel ca majoritatea dependențelor, dacă spui că vrei să te lași brusc, nu funcționează prea bine. Dar dacă spui: Voi lua o pauză - una extinsă pentru nu știu cât timp, va merge. Așa că una dintre opțiunile pe care mi le-am oferit a fost să iau o pauză dacă dădeam un cinci - și am făcut-o.”

„La început, zarurile nu erau așa de profunde pentru mine, dar în timp au ajuns să fie despre îmbrățișarea schimbării în viață. Când mă uit acum la biroul meu, am șapte tipuri diferite de zaruri aici. Îți colorează viața și devin parte din tine, dar… încă sunt în pauză.”

Araz a folosit zarurile ca să-și potențeze aventurile hedoniste și să ia următorul avion spre Berlin pentru o noapte la Berghain. În modul tipic nesăbuit, Araz a încălcat politica strictă a clubului de a „nu fotografia”.

„Tipii de la intrare m-au oprit și acum practic nu mai am voie acolo niciodată”, râde el. „Dar nu am niciun regret. Zarurile au fost o spirală descendentă pentru mine, dar una bună.”

„Îmi amintesc cu altă ocazie că am intrat prin efracție în cimitirul Harrow pentru o sesiune de tobe. Am sărit gardul cu o cruce imensă într-o mână și cu tobe bongo în cealaltă, iar oamenii dintr-un autobuz care trecea pe lângă doar se uitau la mine. M-a făcut să realizez că oamenilor nu le pasă ce faci, atâta timp cât nu rănești pe nimeni.”

Araz descrie cum zarurile îți pot aduce adesea un moment de claritare, întrucât îți dezvăluie dorințele adevărate prin setea de un anumit rezultat. 

Experiența asta este confirmată de cercetări, spune Eva Krockow, psihoterapeută specializată în judecată și luarea deciziilor. S-a îndepărtat de cartea lui Cockcroft și de posibilitatea psihopatică la care a cedat autorul, dar spune că zarurile și alte obiecte de genul, cum ar fi monedele, pot fi utilizate strategic ca să reducă sarcina cognitivă și să eficientizeze procesul de luare a deciziilor. 

„Prea multe alegeri sunt o problemă în societatea modernă”, spune ea. „Credem că e de dorit să ai cât mai multe opțiuni posibile, dar de fapt nu le putem face față, și în final poate fi destul de nesatisfăcător. Poți lua aleatoriu decizii mai mici, fiindcă nu contează în marea schemă a lucrurilor.”

Ecourile unor astfel de decizii minore, aparent fără consecințe, și lăsate la voia întâmplării pot dura câteva luni, ani sau o viață până le simți efectul. Ar putea fi atât de subtile încât abia să le observi, fiindcă trecerea timpului le maschează originile și creează o deconectare. 

Joe și Graham au luat aleatoriu o Foarte Mare Decizie - să plece din Liverpool și să documenteze un război într-o țară străină - cu impact evident. După aproape 30 de ani, ambii sunt jurnaliști de investigație de succes, producători și scriitori de documentare, cu multe best-seller-uri. 

„Nu mai eram aceeași persoană când m-am întors din Bosnia”, spune Joe, în vârstă de 53 de ani. „Dacă nu m-aș fi dus, cred sincer că aș fi ajuns să trăiesc cu chirie, cu o mulțime de copii, într-o casă cu probleme din Liverpool.”

„Legile care guvernează șansa sunt pline de ciudățenii. Universul îți oferă aceste opțiuni pe care trebuie să le iei. Am fost ratatul cu cearcăne, care nu a avut niciodată bani de autobuz. Faptul că am ajuns de unde eram atunci până unde sunt acum se datorează aruncării unui zar.”