De ce e aiurea să-ți pese de sportivii români de la Jocurile Olimpice doar când iau aurul

Într-un an în care România a văzut înc-un EURO din sufragerie, unii dintre sportivii ajunși la Tokyo pentru Jocurile Olimpice s-au descurcat admirabil spre excepțional. Ceea ce nu-i puțin lucru, mai ales că singurii bani buni care au curs cât de cât în sport au fost în fotbal, iar acolo performanța ultimilor 20 de ani mai mult a lipsit decât a fost prezentă. 

Până acum probabil că ai auzit cel mai des despre Jocurile Olimpice prin schimbul de replici pe care Ana Maria Popescu l-a avut cu ministrul Eduard Novak. Ea a luat argint la Tokyo, el a spus că nici cu bani mai mulți n-ar fi câștigat aurul. Independent de acest subiect poate că ți-a trecut pe la urechi vestea că David Popovici, la doar 16 ani, a reușit să ajungă în două finale olimpice și să fie văzut drept sportivul care să impresioneze cu adevărat în 2024 la următoarele Jocuri Olimpice.

Ziceam însă de fotbal, că România n-a prins EURO 2020, dar a prins Jocurile Olimpice. Mă rog, mult spus. A intrat în grupă cu Honduras, Coreea de Sud și Noua Zeelandă. A terminat competiția pe locul trei, așa că n-a mers mai departe. 

Ziua de 29 iulie a început cu o nouă medalie: canotorii Marius Cozmiuc și Ciprian Tudosă care au luat argint la proba de dublu rame. Cu o zi înainte, Ancuța Bodnar și Simona Radiș au cucerit medalia de aur la proba de dublu vâsle feminin. Iar Mihăiță Țigănescu, Mugurel Semciuc, Ștefan Berariu și Cosmin Pascari au luat argint în cursa de patru rame. Înainte de succesele de până acum, ministrul Novak a spus că așteaptă șase medalii, ca să fie ceva mai bine decât la Rio. În fine, așteptări și declarații de politician.

Independent de ce spune ministrul care e în mandat atunci când sunt Jocurile Olimpice, e important să vorbim de elefanții din cameră: îți pasă de oamenii ăștia doar când îi vezi cu medaliile de aur la gât și când se mândresc cu tricolorul pe umăr, pe podium, pe primul loc. Atunci te simți român cu adevărat. Îți pasă de ei doar pentru cele câteva zile cât se desfășoară Jocurile Olimpice. În rest îți vezi de treabă la un meci de fotbal. Dacă pierd, dacă iau argint sau bronz deja sunt prea aproape de categoria ratărilor și parcă-parcă puteau să facă mai bine.

Celălalt mare elefant mare din cameră e că sportivii ăștia ajung să facă performanțe cu un minimum de condiții, cu un minimum de susținere și fără o strategie clară din partea Ministerului Tineretului și Sportului. De unde e și de înțeles gestul despre care s-a discutat intens: Ana Maria Popescu l-a lăsat pe ministru cu mâna întinsă. Ai putea spune că așa ceva „nu se face”, dar nici nu ești în locul ei să știi de ce a decis așa. Novak a spus însă că nu-i o problemă. „Eu sunt ministru, datoria mea e să reprezint sportul românesc în orice condiții, chiar dacă sunt înjurat, atacat. Trebuie să văd dincolo de aceste lucruri, ce este mai bine pentru sportivi. Dacă până acum m-aș fi supărat pentru unele atacuri, atunci jumătate din Federații nu ar mai fi primit finanțare”, a spus acesta.

Din partea ei nu e lipsă de respect, ci doar încă o bătaie pe obrazul gros al celor care văd în succes o mișcare de PR, iar în eșec ceva ce nu-i chiar vina lor. Și de ce să n-o zic p-aia dreaptă: gestul sportivei e și pentru toți ăia care capitalează pe spatele ei, de la influenceri wannabe la analiști de tot felul, de la o parte a presei până la cele mai înalte forme de conducere ale țării care doar acum, la victorie, se mândresc că sunt români și vorbesc despre sportivii olimpici.

Se vorbește mult de fotbal. Oricare alt sport, oricare ar fi performanța, pălește în fața sportului-rege. Calificarea la EURO 2020 a fost ratată, iar singurul mare motiv pentru care competiția asta a fost relevantă și pentru România a fost ocazia de-a găzdui câteva meciuri. Naționala nu s-a mai calificat la Campionatul Mondial de Fotbal din 1998. Ce-i amuzant acum? Acest titlu: „După doar trei meciuri din preliminariile CM 2022, suntem nevoiți să începem calculele” - în esență, nu-i nimic greșit cu el; e doar senzația pe care o poți avea ca român că matematica stă în calea succesului. 

Știi ce s-a întâmplat în 1998? Hagi a zis niște vorbe de aur: „Merităm să ne faceţi statuie pentru ce am făcut noi, având în vedere condiţiile din România. Rezultatele cântă cu noi. Se duce fotbalul românesc. Se duce. Zero. În doi-trei ani, zero”.

Cu toate astea, tot s-a vorbit mai mult de fotbal decât oricare alt sport și oricare altă competiție. Și o altă nuanță a realității e că România nu s-a descurcat la fel de dezastruos la alte sporturi, la Jocurile Olimpice. Ba din contră. Sunt cele patru medalii de acum, iar competiția nu e încheiată, iar în clasamentul all-time pentru Jocurile Olimpice de vară România are 304 medalii și stă ceva mai bine decât Bulgaria, Danemarca, Cehia, Brazilia sau Grecia. 

Sigur, ai putea spune că multe medalii au fost câștigate în timpul regimului comunist. Dar nu e ca și cum tot în perioada aia echipa de fotbal ar fi câștigat vreo cupă sau medalie. În afară de Steaua ‘86 și România ‘94 (care n-a fost nici finală, nici medalie), alte momente sunt și mai fade. 

Așa, all-time pe Jocurile Olimpice, Nadia Comăneci are nouă medalii olimpice după ce a participat la două ediții: Montreal 1976 și Moscova 1980. Elisabeta Lipă are opt medalii olimpice, Ivan Patzaichin a adus și el României șapte medalii olimpice cu participările de la Jocurile Olimpice din Mexic 1968 și Moscova 1980, iar Simona Amânar are și ea tot șapte medalii olimpice. Astea sunt doar câteva dintre numele sonore care au adus medalii României. Ca să nu mai zic de Marian Drăgulescu a cărui activitate se întinde pe 33 de ani. 

Apogeul României la Jocurile Olimpice a fost în 1984, la Los Angeles, când au fost câștigate 53 de medalii. Poți să zici că regimul comunist a avut o oarecare influență, deși Ceaușescu nu era mare fan sport. Dar a înființat Daciada, un fel de Olimpiadă comunistă, care a format viitorii sportivi medaliați. Ulterior, după prăbușirea regimului comunist și după ce sportului nu i s-a mai dat atenție, România a ajuns la contraperformanțe de genul celei din 2008, de la Beijing, când sportivii au adus acasă doar opt medalii. 

Ce e însă important de reținut din ultimii 20 de ani e că performanța e, în mare parte, a sportivilor - a încăpățânării lor de-a fi acolo. Cum a rezumat Ana Maria Popescu: „Povestea acestei aventuri este incomensurabilă. Am trecut prin atâtea, a fost atât de greu, dar am demonstrat că se poate (...) am spus de la bun început că am vrut să ajung la Tokyo pentru mine, dintr-un egoism pur, nu am vrut de data asta să confirm, nu am mai vrut să am validarea nimănui și am fost acolo pentru mine”.

Discuția fotbal - sport există și pentru că fotbalul are o altă anvergură și trezește mai mult spiritul de competiție, pentru că pasiunea e mai mare, regulile mai ușor de înțeles și pentru că sunt mai mulți bani la mijloc. E mult marketing și cineva are mereu de beneficiat de pe urma fotbalului, indiferent că vorbim de patroni, de investitori sau de simpli pariori. Fotbalul beneficiază de condiții, de sponsori și de reinventare pentru că are puterea de a genera constant bani și pasiune.

În timpul ăsta, canotorii români își fac antrenamentele pe unde apucă și riscă să fie loviți de bărci. Cum a fost cazul unui accident pe Dunăre când o barcă cu motor a intrat cu viteză într-un caiac cu sportivi legitimați la Liceul de Marină Orșova.

Condițiile de pregătire nu sunt grozave nici în cazul altor sporturi. Cosmin Gîrleanu a pierdut la box, la Tokyo, în primul tur al categoriei 52 kilograme. S-a pregătit un an de zile, dar a pierdut în fața unui bulgar. A fost momentul oportun să reproșeze Federației Române de Box că nimănui nu i-a păsat de pregătirea lui. Nu a avut mâncarea potrivită, parteneri de antrenament și niciun meci. Dar a fost mândru că a concurat și și-a reprezentat țara. La Jocurile Olimpice de la Paris din 2024 vrea să urce pe podium.

Uite că pe listă își mai fac loc bazinul „Lia Manoliu” închis după scandalul „Șobolanul”, Sala Polivalentă de care vorbea Oprescu care n-a fost construită nici până azi, dar a fost promisă de acum un deceniu, sau Constantin Popovici care a luat locul șapte la Mondialele de sărituri din 2008, de la Roma, antrenându-se pe saltele.

Întâmplările astea nu sunt nici măcar vârful aisbergului. Sportivii, în general, sunt învățați să tacă și să facă performanță cu condițiile date. Care sunt chiar inexistente. Cunosc sportivi, cu medalii grele la gât, luate la Jocurile Olimpice, care scot bani din buzunar pentru propriile antrenamente, care nu-și primesc banii de la federații și care se antrenează pe unde apucă. De-aia unii dintre ei preferă să nu mai participe. Și se dau accidentați. Nu? Pentru că tot efortul investit în ei și în sport nu se întoarce cu nimic către ei și către perfecționarea lor.

Hagi și compania de fotbaliști fantastici care au făcut furori la Mondialele din 1994 și 1998 au scos românii în stradă, la Universitate, dintr-un motiv bine întemeiat: performanețele lor ne-au făcut să ne simțim ceva mai bine cu condiția noastră, mai ales într-o perioadă oribilă. De ce să nu ieșim la Universitate și pentru argintul Anei Maria Popescu? De ce să nu ne simțim români când o sportivă care s-a dedicat unui sport și-a atins scopul carierei ei și apogeul cu o medalie? De ce nu suntem mândri că cineva ne duce numele țării pe buzele întregii lumi?

Poate că dilema asta e mai complicată de-atât. Poate răspunsurile la întrebări nu ar rezolva-o. Poate că presa e și ea complice la lipsa de entuziasm a românilor vizavi de performanțele sportivilor olimpici. Sunt mulți de „poate”. Poate că reacția lui Eduard Novak, fost câștigător și el de medalii olimpice la Jocurile Paralimpice din 2008 și 2012, la adresa victoriei Anei Maria Popescu e fix atitudinea noastră, a tuturor. E nepăsarea vizavi de ceea ce nu ne frământă, de ceea ce nu e aproape de noi și nu ne influențează cu nimic viețile de zi cu zi. 

De aici trebuie să pornească schimbarea. Iar la Jocurile Olimpice din 2024 să înțelegem că sportul, în orice formă a lui, e motiv de mândrie, cu sau fără medalie. Iar efortul trebuie apreciat și aplaudat mai ceva ca pe stadioane.