De ce ar trebui să-ți placă și ție lucrarea care a scandalizat facultatea de farmacie din București

Un mic scandal artistic s-a petrecut în urbea noastră adormită de calm pandemic. E vorba despre reacțiile la lucrarea Ancăi Mureșan din holul facultății de farmacie din București. Ce s-a întâmplat? 

Acum doi ani, decana facultății a fost impresionată de o expoziție a artistei la H’Art, galeria pe care am fondat-o, unde pentru prima oară a vrut să iasă din „constrângerea” tabloului și a pictat toți pereții. Decana i-a propus Ancăi să facă ceva cu spațiul de tranzit de la intrarea în facultate. Anca a lucrat timp de o lună, fără să pretindă un onorariu. În momentul în care lucrarea era spre final, pe Facebook s-au aprins spiritele.

Taberele s-au delimitat clar, o parte dintre profesori și câțiva studenți considerau că lucrarea e urâtă, opresivă, haotică, că „nu-i reprezintă”. Unii dintre ei au folosit cuvinte și mai grele: „atac la drepturile cetățenilor”, „vomă”, „experiment chimic care s-a sfârșit prost”. 

Există o regulă nescrisă în artele plastice care spune că atunci când enunți judecăți de gust e bine să oferi și argumente. E drept, cei care sunt doar spectatori nu sunt obligați să spună de ce le place o lucrare. Aici nu poți avea motive greșite. Te-a bucurat o lucrare de artă pentru că ți-a adus aminte de Maricica din tinerețe, foarte bine! Însă dacă spui despre o lucrare că e proastă, deci ai trecut de la neplăcerea personală la o judecată de valoare, e absolut necesar să existe și un argument.

Eu am să fac aici un pic pe dos și am să argumentez de ce murala Ancăi este o reușită. Pentru că mie mi-a plăcut.

Un artist are ca miză transformarea locului. Dacă nu face asta, orice lucrare artistică devine o simplă intervenție decorativă. Iar când vine vorba despre un spațiu interior, arhitectura respectivă e mult mai prezentă.

Anca reușește să anuleze spațiul prin pictură. Mai simplu, nu mai vezi colțurile unei camere și se produce un efect de imersie în pictură (de asta, probabil, unii au zis că nu mai găsesc treptele). Vei întreba poate de ce oare avem noi nevoie să ne scufundăm într-o pictură, de ce nu păstrăm pereții albi sau cel mult să-i decorăm benign?

Răspunsul l-am primit acum vreo șapte ani, în urma unui mic accident de trafic. Mergând cu cel cu care mă tamponasem la firma de asigurări să facem declarația pentru CASCO, un agent de asigurări ne-a luat la întrebări pe un ton țâfnos, bănuitor și insinuant. Ne-am și certat un pic.

Ei bine, în tot biroul acela mic nu exista nimic pe pereți. Nu tu o fotografie, un calendar, nimic. Camera nu avea nici fereastră. Atunci mi-am dat seama că spațiile cu unghiuri drepte în care trăim produc alienare: fără o fereastră reală sau una imaginară de tip imagine fixă (tablou, fotografie), locuirea rămâne pușcărie. De atunci, de fiecare dată când cineva îmi spune că se poate trăi fără artă îl invit să facă un experiment: să se ducă acasă și să dea jos absolut tot ce este pe perete, să astupe fereastra și să trăiască așa o lună.

După ce că e abstractă, nu are nici titlu și nici nu spune o poveste la modul clasic. Asta nu înseamnă însă că nu are mult conținut personal, pentru că funcționează ca o hartă a unor trăiri interioare. Ca un concert de jazz. O acuză care tot revine referitor la arta abstractă în general (foarte folosită și-n anii ‘50, când abstracțiunea americană își intra în pâine - vezi Jackson Pollock, Mark Rothko, Clifford Still & co.): „Și copilul meu poate să facă asta.” 

Pe cei care au astfel de dubii îi invit să facă un experiment simplu. Ia o hârtie și pictează cu acuarele șase cercuri pe o foaie oarecare. Roagă și partenerul sau partenera să facă la fel fără să te fi văzut. Mai roagă și alți prieteni. Vei vedea cât de diferite sunt soluțiile, atât cromatic, cât și compozițional.

Am făcut eu pentru tine acest experiment împreună cu soția mea și un prieten, uite ce a ieșit.

Concluzia e că nu există soluții similare, chiar și atunci când ai parametrii exacți, de tipul „desenați șase cercuri”. Când e vorba doar despre gest și culoare, în mod evident lucrurile vor fi și mai personale și să rezolvi estetic o cameră întreagă e nevoie de multă școală și de o tehnică fără cusur. 

Muralele instituționale sunt de obicei folosite pentru propagandă, ori asta nu, ceea ce o face destul de specială. În mod normal, instituțiile comandă lucrări care să le întărească mitul construit: sunt figurative, alegorice, prezintă personificări ale valorii instituției într-o cheie de venerație religioasă. 

Cei care consideră că lucrarea e apăsătoare au într-un anume fel dreptate, doar că multă lume confundă apăsarea cu prezența. Mai precis, lumea e obișnuită ca spațiile instituțiilor să fie terne, benigne, omogene și fără impurități personale. Totul trebuie să fie clinic și aseptic. Mie personal exact acele spații mi se par apăsătoare. În rest, aș zice că nu-i niciun risc să te împiedici pe scările pictate, din contră, pentru că datorită lucrării vei fi mai prezent și mai atent la holul facultății. Asta dacă-ți ridici privirea din telefon.

Efectul de „uau!” se produce. Practic arta asta face. Nu te afundă și mai mult în realitate, ci te face să ieși un pic din ea, îți curăță pânză de păianjeni de deasupra frunții. Nu e nimic mai plictisitor decăt arta care nu produce această anulare a timpului cotidian. 

Ia să mai vedem alte conotații: lucrarea are un aspect vegetal, deci prima trimitere ar fi că e un fel de junglă sau un arc de triumf floral prin care studenții și profesorii vor trece zilnic. E un omagiu ceva mai subtil și mai uman adus domeniului facultăți decât grețoasele pioșenii explicite simbolic.

Am auzit că unii doreau mai degrabă formule și substanțe decât așa ceva. Asta-mi amintește de sloganurile comuniste care decorau instituțiile înainte de ‘89. Totul invita explicit la muncă în vederea viitorului luminos. Ceva similar mai vezi și la corporații care pun pe pereți citate din „valorile” instituției. 

Trebuie spus că-n istoria artei publice au existat, evident, destule situații în care cei care veneau cu banii s-a supărat pe soluția oferită de artist. Cele mai celebre sunt „Tilted arc” de Richard Serra, în care lucrarea a fost distrusă după opt ani pe motiv că modifica traseul obișnuit al trecătorilor. O a doua situație celebră e muralul lui Diego Rivera „Omul la răscruce” ce trebuia să facă parte din clădirea Rockefeller Center. Rivera nu s-a putut abține și a pictat portretul lui Lenin în compoziție. Cel care l-a comandat, John D. Rockefeller Jr., a tencuit tot, spunând că pictura o fi a lui Rivera, dar zidul e al lui.

În cazul Ancăi putem spune că e mai degrabă o întâlnire dintre două lumi academice, care ne arată că separarea între real și uman a educației moderniste s-a făcut până la capăt. Cred că a venit timpul să avem mai multă încredere unii în ceilalți. Noi cei din zona artelor promitem să luăm cu bună credință ce inventează cei de la Farmacie, dar poate și ei ar trebui să accepte mai ușor aceste „pastile” vizuale. Bunul gust se cultivă, nu e înnăscut. 

Dan Popescu e directorul galeriei H’art, una dintre primele galerii private de artă contemporană, înființată în 2002.