Viața în epidemie: Sunt ipohondru și simt că lumea a intrat pe filmul meu

Acum, că trăim o criză mondială din pricina unui virus care se joacă cu sănătatea noastră fizică, ne-a fost dat să vedem, pe lângă mii de morți și zeci de mii de oameni spitalizați, tot felul de manifestări bizare ale sănătății noastre mentale șubrezite de aceste timpuri. Mă gândesc la oamenii care poartă peturi decupate în jurul capului, când ies din casă, la ăia care au furat măștile din spitale sau la cei care au lăsat supermarketurile fără spirt. Îi știi, au făcut turul știrilor și memelor de internet.

E greu de spus dacă am devenit cu toții ipohondri sau avem parte doar de un acces temporar, full trial, în lumea plină de germeni inexistenți a unui germofob, însă pentru mine, care mă consider ipohondru de ani de zile, este o perioadă în care îi urmăresc pe ceilalți cum se agită cam cum o fac eu într-o zi obișnuită. Paradoxal, pandemia a avut efectul invers asupra mea: în timp ce toți începeau să se frământe din ce în ce mai tare, eu parcă mă linișteam. Lumea intra în starea mea mentală obișnuită și asta mă făcea să mă îngrijorez mai puțin. Bun venit în lumea ipohondrilor, îmi venea să le urez prietenilor mei care au început să-și dezinfecteze obsesiv suprafețele pe care mâncau.

Probabil că acest antrenament constant pe care-l am în a mă păzi de viruși - acești dușmani invizibili universali - m-a călit pentru isteria generată de noul Coronavirus, iar rutina mea uzuală de mă îngriji de sănătatea mea, ca un ipohondru ce se respectă, nu mai este ceva ieșit din comun zilele astea, ci este chiar norma.

În dicționarul limbii române există trei definiții ale cuvântului „ipohondrie”. Primul este „stare psihică morbidă, caracterizată prin neliniște continuă, teamă și preocupare obsesivă de starea sănătății proprii”. Al doilea este „idee fixă a cuiva care crede că suferă de o boală pe care nu o are în realitate”. Al treilea este „melancolie”. Mă regăsesc în toate cele trei definiții, într-o formă moderată (sper) - nu sunt disperat. „Melancolie” e un cuvânt frumos, pe lângă „ipohondrie”, care din start are ceva repugnant în sonoritatea lui. „Sunt ipohondru” - „Ew, dă-te mai încolo”.

Nu am fost mereu așa. Această preocupare excesivă pentru starea mea de sănătate a luat-o ușor la vale prin 2012, când am avut o formă bizară de alergie și m-am trezit aproape fără sprâncene. Făcusem un set de analize, care au ieșit perfect, dar eu aveam stări contradictorii. Uneori mă trezeam cu pete roșii pe gât și pe piept, care dispăreau rapid. Mulți medici mi-au spus atunci că era psihosomatic și mă întrebau dacă am o perioadă mai stresantă. Dar toate mergeau în regulă. Am ignorat petele și mi-am văzut de viață, până-ntr-o zi când, la o cafea, maică-mea a căscat ochii mari la mine și m-a întrebat dacă mi-am făcut ceva la sprâncene, pentru că una dintre ele aproape dispăruse.

Am deschis camera telefonului și m-au trecut frisoane când am văzut că dintr-o sprânceană mai e doar un ciot. Ne-am dus la o clinică dermatologică, unde mi s-au făcut toate testele posibile. Câteva sute de lei bune mai târziu și niciun rezultat, mă simțeam copleșit; ceva care mă mânca din interior și nimeni nu știa ce. Doctorii au asumat că ceva ce mâncam îmi provocase o alergie urâtă. Mi-au dat antihistamine și o dietă strictă, iar sprânceana a început aproape peste noapte să-mi crească la loc. N-am aflat niciodată ce mi-a provocat alergia și n-am mai pățit ceva similar. Fizic mi-am revenit complet, însă mental nu am mai fost niciodată persoana de dinainte.

Opt ani mai târziu, ziua în care mi-am văzut imaginea în camera telefonului, cu mai mult de jumătate de sprânceană lipsă, e încă vie în mintea mea. Ideea că, deși aparent sănătos, ceva invizibil și impredictibil mă poate mânca din interior îmi dă transpirații reci. Eram zdravăn, făceam sport, nu pierdeam nopțile, mâncam în regulă, ce mai trebuia să fac ca să evit un astfel de episod? Iar faptul că nimeni n-a putut da un diagnostic a fost și mai înfricoșător. De atunci, îmi fac periodic analizele de sânge. Uneori, medicii mă întreabă de ce mă testez atât de des. Le povestesc episodul prin care am trecut și anxietățile mele capătă sens în ochii lor.

Ani mai târziu, am adus acasă, dintr-o gioarsă de hotel din Constanța, niște ploșnițe, cei mai scârboși gândaci care există. O singură femelă lasă mii de ouă, iar apoi, pe neașteptate, spatele saltelei tale și mobila îți sunt umplute de aceste vietăți care te ciupesc noaptea, ca hoții, iar când aprinzi lumina dispar instant, de parcă nu ar fi fost acolo. Mai sunt și purtători de HIV, netransmisibil la om, din fericire. Îi recunoști după forma înțepăturii, multiplă și liniară.

Inițial, toată lumea spunea că am un atac de ipohondrie, ceva relativ uzual post 2012. Când evidența a învins, mi-am băgat toate hainele-n saci, am făcut toate dezinsecțiile posibile și m-am mutat de acasă pentru mai multe săptămâni. Luni de zile am trăit cu senzația că pe pielea mea se plimbă vietăți, un post traumatic disorder despre care am citit ulterior că este extrem de frecvent - însoțit de senzația că nu mai ești în singuranță în propria ta casă. Poate am avut ghinion, poate sunt mai sensibil la situații de genul sau poate ipohondria e ceva ereditar.

În primele zile, când a devenit clar și pentru OMS că trăim o pandemie, am fost suspect de liniștit. Nu am făcut cumpărături în cantități absurde, nu mi-am băgat capul în saci de gunoi. Am păstrat însă distanța de la bun început și am redus cât s-a putut orice raport social nenecesar. Pentru că majoritatea se agita, aveam senzația că e un moment de respiro pentru mine.

Dar liniștea asta nu a durat mult. În perioada declarării stării de urgență, când circulau articole contradictorii despre timpul pe care virusul îl petrece pe suprafețe, am început să mă neliniștesc. Mă stresa îngrozitor să ies afară, să fac slalom printre oameni care nu respectau nicio formă de distanțare socială și să dau cu spirt fiecare colet primit. Deveneam anxios când trebuia să duc gunoiul la ghenă, să pun mâna pe butoanele liftului. Să trec pe lângă vecini, pe scara blocului.

M-am uitat suspect la oamenii care tușeau pe geam, în blocul de vizavi și m-am întrebat dacă distanța e suficient de mică și vântul bate destul de tare ca să aducă virusul până-n balconul meu. Apoi mi-am dat seama că exagerez. Vreo trei zile la rând am făcut yoga pe youtube, până m-am plictisit și m-am întors la făcut curățenie în bucătărie. Am măști, dar nu le port. Sunt însă sută la sută sigur că de o lună nu mi-am mai atins fața cu mâinile nespălate.

Nu mă simt în permanență în pericol. Câteodată am senzația că trăiesc cel mai mare coșmar: un virus invizibil care ne distruge pe interior, fără să simțim. Alteori ies la magazin și sunt liniștit. Dar mă ține până văd un vârstnic care se împinge la coadă sau un om cu mânuși sterile care își dă părul de pe frunte, moment în care mă simt copleșit și vreau să fug din nou.

Am o vecină în vârstă, de care mi-e drag, a fost prietenă bună cu bunicii mei, o știe pe maică-mea de când era mică și pe mine m-a văzut crescând. Nu are copii, doar o nepoată. Cam de anul trecut, îi comand când și când mâncare, iar asta îi face plăcere. Cu câteva zile înainte de declanșarea stării de urgență, s-a întors din spital cărată pe brațe de brancardieri, conectată la aparate de respirat. Avusese „o pneumonie”, iar asta mi-a aprins beculețele. Ca să aflu dacă fost testată pentru Covid-19, am sunat-o pe una dintre femeile care o ajutau la curățenie, cu rugămintea de a nu-i spune că am întrebat. Fusese testată și era negativă.

Așa că am continuat să-i duc mâncare, dar am făcut-o rapid, fără să mă las invitat înăuntru și am limitat tranzacțiile cu cash, până într-acolo încât am plătit eu unele comenzi. Când menajera i-a spus c-am sunat-o, mi-a lăsat un bilețel melodramatic în ușă, în care îmi spunea diagnosticul și își cerea scuze că m-a deranjat. Am încercat să o împac la telefon, dar orice ziceam o făcea să se simtă „suspectă de ciumă”. Câteva zile am fost prins în paradigma că nu ar trebui să las ipohondria să stea în calea umanității mele, dar mi-am dat seama că o puteam infecta eu pe ea, dacă eram asimptomatic. Așa că mi-am înmuiat papucii cu care am fost la ea în casă în spirt și mi-am revenit.

Adevărul este însă, că imi dau seama cu greu dacă sunt eu prea „prea” precaut, sau în vremurile astea, să fii un pic ipohondru s-ar putea să fie spre binele tău.