Cele mai tripante povești de la petrecerile electronice de 1 Mai, din Mamaia anilor 2000

Nici cele mai aprige nopți nu au șters aceste întâmplări.
04 Mai 2020, 10:41am
sunwaves, petreceri muzica electronica, mamaia, anii 2000
Vibe de Sunrise 13

În cultura pop locală a zilei de 1 Mai de după 1989, ciocnirile intergeneraționale se pot rezuma și astfel: neptuniștii, cei care, în anii '90, se alcoolizau cu scandal în party-uri de cameră – citește hoteluri devastate, mobilier aruncat pe fereastră și bătăi între găști în fața terasei Mocea –, pentru că nu prea erau bani de protocluburi ca Top și Rainbow, versus cohortele scurse din orașele mari, mijlocii și mici ale patriei către nisipul ardent din corturile uriașe aflate, preț de trei zile, pe plaja unei jumătăți de stațiuni care a înviat din morți odată cu minirevoluția antreprenorială a muzicii de dans.

În ultimii 14 ani, _trip_-ul de 1 Mai către Mamaia a fost asigurat de Sunwaves, festivalul bianual la care _lineup_-urile se schimbă mai greu decât legislația referitoare la droguri și care a devenit, în timp, cel mai citat reper cultural de litoral românesc, fie că vorbim aici de memele _zoomer_-ilor sau de grimasele condescendente ale _boom_-erilor.

În consecință, am întrebat câțiva mileniali, oameni care își pot aminti și începuturile – anii în care toți DJ-ii purtau hanorace, iar backstage_-ul nu ajunsese să ocupe o treime din cort și două treimi din imaginația publicului („Boss, cea mai tare chestie a fost să ajung, printr-un concurs de împrejurări fericite, în _backstage la un Sunwaves”, îmi spunea A., 27 de ani) –, și prezentul, dacă le-a mai rămas ceva din _weekend_-urile începutului de mai în Mamaia.

Am făcut-o și pentru că, anul ăsta, 1 Mai-ul nord-mamaiot s-a întâmplat, pentru follower_-ii Sunwaves-ului, dar nu numai, în propriile sufragerii și pe YouTube, într-un _live stream de 24 de ore, care a strâns două sute de mii de vizualizări și un șuvoi infinit de comentarii care conțin anxioasa întrebare „Track ID?”.

Power nap în mijlocul ringului

„Proviziile pentru 1 Mai se făceau din timp, dar nerăbdarea era mare. Așa că, de multe ori, ne-o dădeam înainte de setul principal, ca atunci când intra _main_-ul noi deja să fi fost miez. Și din rutina asta aproape electronică ieșeau tot felul de situații, în care petrecerea se defaza și pierdeam noțiunea timpului. Odată, la o petrecere Sunrise într-un club de pe malul mării, am completat entuziasmul specific vârstei cu cinci _shot_-uri de tequila si, în scurt timp, m-am prăvălit fericită pe un șezlong, pe terasă, pentru că petrecerea era la interior.

Când am făcut iar ochi, soarele era sus, muzica duduia în boxe, iar eu eram șezlongul din mijlocul ringului de after, folosit ca măsuță pentru alcool și scrumiere. De-acolo am răspuns, din greșeală, șefei mele la telefon, care mi-a urat «Hristos a înviat!», dar tot ce-a auzit înapoi a fost bumtzi-bumtzi. Altădată, viața a fost mai blândă cu mine, și am ajuns la ore rezonabile înapoi la cazare, dar mi s-a întâmplat odată, la o oră după ce-am pus nasul în pernă, să mă trezească cu întârziere pupilele care voiau să-mi iasă din cap. Cum petrecerile se încheiaseră și prietenii dormeau, mi-am fumat singură toată iarba pe balconul de un metru pătrat al hotelului din Mamaia, fixând o cracă cu frunze adiate de briză.” (I., 39 ani)

Bomb Track Sunwaves

„E plin YouTube-ul cu filmări de la diferiți DJ cu «bomb track Sunwaves». Cred că cea mai mișto amintire este de la SW23, când am prins un moment din ăsta. Eram la cortul 4 deja de vreo 10 ore și mă pregăteam să plec acasă, apoi a venit o piesă. Piesa! Uite, se vede si pe filmare cum a reactionat publicul.” (T., 29 de ani)

Interviul din toaletă

„La un moment dat, trebuia să-i luăm, eu și D., interviu lui Luciano pentru Beatfactor. Eu filmam, el punea întrebările. Singurul loc din apropiere care avea lumină, și aia chioară, era o budă din spatele cortului în care el urma să pună muzică. Și așa, eu, D. și Luciano ne-am petrecut niște minute bune într-o budă.” (S., 38 de ani)

Prietenul care a adormit pe tron

„Se întâmpla prin 2013, toată gașca la SW. Unul dintre băieți face: «Coaie, mă duc până la cazare să mai iau ceva». Eram la Caraiman toti, peste drum de Crazy Beach. Bun, pleacă ăsta și deja trece juma de zi și nu mai apare. Mergem după el, i se auzea telefonul sunând, dar ușa camerei era încuiată. Nu răspundea, nu deschidea. Pentru că eram la parter, batem la camera de lângă, le explicăm ălora duma, ne lasă să trecem din balconul lor în balconul nostru. Ajungem în cameră, ăsta – nicaieri. Deschidem ușa la baie: omu' nostru, gol pușcă, adormise pe WC în timp ce se căca, cu o sticlă de Heineken în mână.” (M., 30 de ani)

Cazarea scumpă la care n-am ajuns niciodată

„La un SW m-am chinuit foarte mult să găsesc o cazare pe ultima sută de metri – pentru că acest SW vine și cu o frică, cumva, din cauza răului pe care îl înduri după. În fiecare an evitam să mă gândesc la SW în ideea că nu o să mai merg. Ca de obicei, am lasat cazarea pe ultima sută de metri, cand prețurile erau deja megamari. Am găsit ceva, am dat o grămadă de bani, logic. Faza comică este că am băgat atâtea, iar Lee Buridge «ne-a rupt bascheții» așa de intens încât în alea trei zile n-am mai apucat să ajung la cazarea plătită scump. Da, și dacă nu mă înșel tot atunci am rămas și fără câteva unghii de la degetele de la picioare din cauza excesului de dans în nisip.” (A., 34 de ani)

Am adormit în camera altcuiva

„O bună parte din tinerețea mea are amintiri de pe malul mării, chit că vorbesc de primăvară sau vară. Ne faceam planuri de mers la Sunwaves cu jumătate de an înainte. Sunam la hoteluri din noiembrie-decembrie, cu mențiunea că era musai să ne găsim cazare în zona de nord, ca să nu fim nevoiți să mergem prea mult sparți de la petrecere la hotel. Am înțeles asta dupa cei câțiva ani în care am stat pe la mijlocul stațiunii. Plus că, na!, ți se mai face sete și de un pahar mai ieftin, că ai cumpărat romul bun de la magazin și îl ai în cameră.

Amintirile marcante sunt primele, primele petreceri de la SW. Îmi aduc aminte de un after cu DJ Sneak (Sunwaves 4) după o seară memorabilă b2b cu Villalobos. Se întâmpla pe Ultima Playa, un loc superb de dans, cu puțină lume, că, deh, nu era omul așa de cunoscut. Obosit, la un moment dat corpul a cedat și a zis: «Hai, la nani, că altfel cad pe aici și mă bronzez cu dungi». Am plecat de acolo. Nu mi-am salutat prietenii, pentru că îmi era rușine că mă retrag așa de devreme. I-am dat cu toată forța tot înainte până la Hotel MIDIA, care era foarte departe. Drumul a fost crunt. Mă simțeam ca și cum aș fi scăpat dintr-o bătaie cu Mayweather; am și căzut în niște boscheti... Într-un final, am văzut hotelul.

Știam că trebuie sa ajung la ultima cameră pe partea stângă. Am și acum imaginea în minte, cu holul lung și covorul moale, de culoare roșie. Am ajuns la penultima camera, că, na!, mintea mea credea că acolo e bine, și am intrat. Înăuntru erau fete și băieți care beau, fumau și se distrau. Le-am zis «Salut! Mă pun și eu aici în pat» și am adormit instantaneu pentru vreo 12 ore. Când m-am trezit, camera goală. Confuzat, am ieșit și, pe hol, mi-am dat seama că greșisem camera. Prietenii mă dăduseră deja dispărut.” (S., 33 de ani)

Rătăcire

„La SW 19, parcă, m-am spart și la un moment dat mi s-a făcut foame. Nu-mi mai amintesc cât era ceasul, le-am spus celor din gașcă, sparți și ei, că ies să iau ceva, n-a vrut nimeni să vină cu mine. Am ieșit singură și am tot mers, într-o direcție greșită, probabil – vream să ajung la niște fast-food-uri de la șosea –, fără să găsesc ce căutam. Faza e că mi-a luat, după mine, vreo câteva ore bune să ajung înapoi. Pur și simplu nu-mi mai funcționa busola, deși auzeam muzica în depărtare. Inutil să mai spun, nici telefonul nu mai avea baterie.” (M., 33 de ani)

Epopeea cu mașina

„Când am plecat de la primul meu 1 Mai la Sunwaves, eram, ca de obicei, șoferul de încredere desemnat și aveam mașina plină de scule și VJ, care au adormit în primele cinci minute de la urcarea în mașină. De altfel, nici eu nu adunasem opt ore de somn în trei zile și trei nopți, drept pentru care am adormit la volan pentru trei secunde, am ieșit un pic pe niște pietriș care s-a auzit lovind sub mașină și m-am trezit instant, megasperiată. Dacă nu aveam noroc, scena de clubbing ar fi fost mult mai săracă acum.

În alt an, m-am ofticat foarte tare că niște cocalari mi-au furat hanoracul preferat, pe care îl cumpărasem la un TMBase, de pe un cub. Și ne-am hotărât să ne ducem «pe cameră», să ne chilluim un pic și să ne schimbăm în hainele de after la plajă. Când am ajuns în parcare, am constatat că mașina suferise un accident împreună cu celelalte două între care era parcată și era fooooarte șifonată. Fiind persoana cu cea mai mică concentrație de alcool în sânge și cel mai cap pe umeri în momentul ala, am decis să facem brigadă, să mergem la poliție de dimineață, pe răcoare, să rezolvăm problema.

Și dă-i stres, întrebări: oare o să-și dea seama că suntem praf, oare contează că suntem praf dacă nu eram în mașină la momentul cu pricina, oare să mergem acum sau mai târziu, oare o să ne aducem aminte mai târziu, oare nu o să fim și mai praf mai târziu și tot așa. În fața poliției, ne-am dat seama că faceam pipi pe noi și doar nu era să mergem la toaleta poliției, așa că am căutat un loc ascuns între mașini și am făcut acolo. Apoi am urcat și în timp ce așteptam pe hol să dam declarație, am constatat siderate că ferestrele alea erau fix spre parcarea unde făcusem pipi cu cinci minute înainte. Am râs cu lacrimi, am dat fiecare declaratie și ne-am dus la after. Nu mai țin minte ce s-a-ntâmplat cu mașina.” (D., 39 de ani)

Ricardo Villalobos@Sunrise 13

Proiectil din tofu

„Pe vremea în care mergeam de 1 Mai la mare cu banii strânși din alocație și pachețel de acasă, ne și cazam în cele mai sinistre hoteluri din Mamaia, d-alea de două stele, fără capac la WC, cu superigrasie pe pereți: «Eh, lasă că oricum nu dormim». Și uite așa se face că am nimerit cu pachețel vegan, că eram în plin post.

Rupți de foame după o sesiune de naiba știe câte zeci de ore de dans și alcool în clubul La Mania, am desfăcut cu entuziasm sacoșa cu d-ale gurii. Ne-am descurcat cu pateul vegetal uns pe pâine uscată cu coada periuței de dinți, dar când am ajuns la cutia misterioasă în care zăcea în sos propriu brânza din soia (tofu, aparent), mirosind a mortăciune, ne-am blocat. Nu puteam să o aruncăm în coșul de gunoi din cameră, am fi murit în 60 de secunde, așa că am proiectat-o pe geam, direct în gluga hanoracului unui clubber care, dracu’ știe de ce, bântuia prin zonă. Eram convinși că suntem singurii săraci cazați în zona aia. N-am mai ieșit ore bune din hotel, dintr-o combinație de hohote de râs și rușine.” (L., 35 de ani)

Editor: Ioana Moldoveanu

Publicitate