Suntem un cuplu de nevăzători și cu toate astea avem o viață sexuală

În ultimii ani, multe persoane cu deficiențe de vedere și-au împărtășit în mediul online experiențele pe care le-au avut pe aplicațiile de dating. Fac match cu cineva și încep o discuție, dar imediat ce menționează că nu văd sau că folosesc un baston sau un câine, partenerul de conversație dispare. Asta, spun ei, e din cauză că indivizii cu deficiențe de vedere sunt considerați ființe neajutorate, infantilizate și demne de milă. Nu sunt niciodată asociate cu dorința și sexul. Sau presupun că ar fi prea dificil să fie cu o persoană cu deficiențe de vedere. Sau nu-și pot imagina că o persoană care nu vede se poate excita, din cauză că, în cultura noastră, se pune mult accentul pe erotism vizual.

Simultan, o mică, dar semnificativă populație de fetișiști, pe care cercetătoarea Anil Aggrawal i-a numit amaurofili în 2009, hipersexualizează persoanele cu deficiențe de vedere. Pentru că acest fetiș nu e studiat prea mult, nimeni nu știe câți amaurofili există sau dacă toți sunt interesați de persoanele cu deficiențe de vedere din aceleași motive. Dar mulți dintre ei par atrași de ideea de a avea grijă sau de a avea control asupra unor persoane pe care le consideră neajutorate și slabe, ceea ce e totuna cu dezumanizarea și stigmatizarea lor.

Deși e trist că e nevoie să spunem chestia asta, chiar dacă persoanele cu deficiențe de vedere au o viață mai grea, pentru că trăiesc în medii și spații care n-au fost construite cu gândul la ele, nu sunt mai neajutorate decât celelalte persoane. Și nici nu sunt mai puțin sexuale. E clar că unele persoane care nu văd se concentrează mai mult pe miros, sunet și atingere în plan sexual. Dar asta nu le afectează sexualitatea sau libidoul.

Stigmatizarea la persoanele nevăzătoare persistă în mare parte pentru că media prezintă foarte rar persoanele nevăzătoare ca fiind ființe sexuale și nu explorează deloc dinamica vieților lor intime. Pentru a schimba lucrul ăsta, VICE a stat de vorbă cu James și Sarah, doi indivizi nevăzători care sunt împreună de opt ani.

Povestea lor despre sex și intimitate arată cum stigmatizarea și stereotipurile îi pot afecta pe nevăzători mult mai mult decât condiția lor medicală.

James: Nu am considerat niciodată că deficiența mea de vedere ar fi un impediment în viața intimă. Mai ales că văd un pic.

Sarah: Majoritatea oamenilor nu știu că deficiențele de vedere sunt foarte variate.

James: Mereu mi-am făcut griji doar că n-o să pot găsi pe cineva cu care să pot avea o relație, din cauza problemelor de vedere.

S-a întâmplat de multe ori să vorbesc cu oameni și totul să fie ok până când realizau că am probleme cu vederea. Atunci începeau să facă presupuneri. „Deci nu poți să conduci mașina? Poți să gătești? Cauți pe cineva care să aibă grijă de tine?” Ba chiar și „Poți să te ștergi la fund?” Oamenii cred că atunci când nu vezi, nici nu poți gândi.

Sarah: Multe persoane de aici, din West Virginia, nu vor o relație cu cineva care nu poate conduce.

James: Prima mea iubită era complet oarbă. Nu era deloc interesată de sex. Nu se simțea confortabil. Părea că nu-i pasă absolut deloc de asta. Așa că nu am avut relații intime cu nimeni înainte s-o cunosc pe Sarah.

Sarah: În adolescență nu m-am străduit deloc să-mi găsesc un partener, pentru că am fost hărțuită mult. Am un ochi diferit de celălalt și oamenii îmi ziceau ba să port un bandaj de pirat, ba că arăt ca un ciclop, ba că ar trebui să mă operez. Am crezut că nimeni n-o să mă vrea vreodată din cauza asta. Așa că n-am avut niciodată un iubit până când l-am cunoscut pe James, la vârsta de 15 ani.

James: Școala mea a organizat o tabără de vară și ne-am nimerit amândoi acolo. Ne-am plăcut reciproc și am păstrat legătura. Când eram în ultimul an de liceu, am hotărât să avem o relație la distanță. Apoi, după ce am absolvit liceul, mama lui Sarah m-a luat cu mașina de la mine din oraș, care era la câteva ore distanță, și m-a adus s-o văd pe Sarah. Atunci n-am avut contact intim. A doua oară când ne-am întâlnit, am devenit mai intimi – după ce am realizat că eram îndrăgostiți.

Sarah: Nu știu cum să descriu asta. Înțelegea foarte bine prin ce trecusem, pentru că și el avea probleme cu vederea. Până la el, nu m-am conectat niciodată cu cineva la nivelul ăsta. Sunt obișnuită să țin garda sus când cunosc oameni noi, pentru că am fost bullied 12 ani de zile. Dar cu el nu a trebuit să mă prefac, totul a devenit mai ușor.

James: Cred că am realizat că putem avea încredere totală unul în altul.

Sarah: Am început să am încredere în el aproape imediat. Mi-a luat câțiva ani să mă deschid complet, dar am simțit de la început că pot.

James: Și eu am probleme cu încrederea în oameni. Dar Sarah a avut în mine, așa că am simțit că pot și eu să am încredere în ea.

Dacă n-aș fi cunoscut-o pe ea, cred că aș fi putut avea o relație cu o persoană văzătoare, dacă ar fi fost una înțelegătoare. Dar mi-ar fi luat foarte mult timp s-o găsesc.

Sarah: Am avut o relație la distanță timp de trei ani.

James: Suntem împreună din 2012. Acum locuim împreună.

Nu cred că ne-am explorat intimitatea diferit de majoritatea oamenilor. Nu spun că toți o fac la fel. Dar cred că a fost destul de normal cum s-a desfășurat.

Avem prieteni care ne-au întrebat: Dacă nu vedeți, cum puteți fi atrași unul de altul? În primul rând că eu văd cât de cât. Și atâta timp cât suntem apropiați unul de altul, nu văd de ce n-am fi atrași unul de altul. Doar că trebuie să fim mai aproape decât majoritatea oamenilor, e important să ne atingem.

Sarah: Da, prietenii mai fac glume despre asta. Dar nu prea ne întreabă nimeni despre sex.

James: Când eram mic, am fost abuzat. N-am avut cea mai drăguță familie. Eram hărțuit și la școală, și acasă. Așa că am dezvoltat niște probleme de gestionare a furiei. Îmi atacam profesorii sau colegii de câte ori simțeam că mă hărțuiesc. Așa că am ajuns să fiu închis într-un centru de corecție pentru minori timp de șapte ani. N-a fost deloc ușor să fiu nevăzător într-un astfel de loc. Ceilalți copii mă urau, spuneau că primesc tratament preferențial pentru că sunt nevăzător și mă loveau. M-am călit foarte tare. Nu puteam avea empatie pentru altcineva, pentru că eram torturat în mod constant.

Asta a jucat un rol important în viața mea de adult. Nu empatizez cu Sarah cât ar trebui, dar fac tot posibilul. Am și sindrom de stres post-traumatic. Dacă sunt într-o situație care mă face să mă simt ca atunci când eram în centrul de corecție, devin anxios, mă înfurii și am flashback-uri. Anul trecut mă certam cu cineva și mi-am amintit de problemele din copilărie și mi s-a făcut rău.

Ca persoană nevăzătoare, depinzi de oameni pentru tot felul de lucruri. Te bazezi pe ei ca să ajungi dintr-un loc în altul, iar asta mă face anxios. Iar când sunt stresat, nu pot face sex. Mi se face rău. Uneori îmi cade părul. Îmi crește tensiunea. Mă înfurii. Nu pot oferi afecțiune. Începe să-mi pese tot mai puțin de cei din jur. O supăr pe Sarah.

Sarah: Stima mea de sine e la pământ din cauză că am fost bullied atâta timp. Uneori sunt anxioasă și în preajma celei mai bune prietene ale mele. Iar anxietatea se transformă și la mine în furie câteodată. Așadar, de câte ori el îmi spune că nu vrea să facă sex, încep să-mi amintesc ce îmi spunea lumea la școală: Nu te place, nu vrea să fie cu tine, n-o să găsești niciodată pe nimeni să te placă. Dar mă ajută când el îmi spune că nu e vina mea și îmi explică problema. Mă simt mult mai bine.

James: Învăț să îmi controlez gândurile și să le schimb direcția. Dar e greu. Îmi place să mă concentrez pe un perete sau o sticlă de suc, ca să scap de anxietate și să mă calmez.

Dar cel mai bine îmi face când ne întindem în pat și ne ținem în brațe. Nu facem nimic. Nu vorbim. Doar stăm acolo și ne vâjâie gândurile prin cap.

Sarah: Da, pe amândoi ne ajută chestia asta.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.