Am vizitat fostele celule ale Securității și n-am înțeles nimic în plus despre Revoluție

Pe 22 decembrie, într-o duminică însorită și cam caniculară, sunt, la ora 11:50, în fața clădirii Ministerului Afacerilor Interne (MAI), pregătit de ceremoniile de comemorare ale eroilor Revoluției și de turul prin celulele fostei Securități, din subsolul fostului Comitet Central al PCR, deschis publicului pentru prima dată. Am venit, pentru că sunt ultima generație de pionieri, dar și dintr-un amestec de furie neputincioasă și exasperare apropos de vinovați și de zero lustrație.

În fața clădirii, sub balcon, e puțină aglomerație. Media de vârstă, trasă în jos de reporteri și cameramani, este totuși în jur de 55. Ministrul de interne, Marcel Vela, cuvântează scurt: „Acolo a fost multă suferință, multă durere și opinia publică nu cunoaște zona, locul prin care au trecut mulți compatrioți, mulți eroi. Era o datorie a mea, ca ministru de interne, ca minister care are sediul în aceasă clădire a fostulu Comitet Central al Partidului Comunist Român, să deschid porțile și toți românii să vadă prin ce suferințe au trecut revoluționarii, toți cei care au luptat pentru democrație și libertate acum 30 de ani.”

După care, un reporter îl întrebă: „Doriți să transformați acest spațiu într-unul muzeistic?”, iar răspunsul este ceva vag, între „probabil” și „aoleo, acuma vreți muzee peste tot”, dar formulat elegant. În timp ce unii îl huiduie pe revoluționarul Teodor Mărieș, președintele Asociației 21 decembrie, unul dintre organizatorii comemorării, iar fanfara militară cântă Treceți batalioane române Carpații, mă infiltrez în clădire, la aceeași oră la care acum 30 de ani Ceaușescu fugea cu soția și elicopterul: 12:09.

Alături de mine sunt în jur de o sută de persoane, presă și familii de revoluționari, pe care nu îi prezintă nimeni în prealabil, ceea ce nu e tocmai OK pentru o ceremonie de comemorare organizată împeună cu asociații de revoluționari. Formatul vizitei este inventat ad-hoc: câte unul dintre revoluționari se oprește și povestește, mai mult pentru camerele de filmat și pentru că majoritatea am trăit Revoluția din auzite, decât pentru că i-ar fi cerut-o cineva, despre cum au intrat ei în Comitetul Central. Purced, deci, la notat replici din conversațiile de pe traseu, din declarații date în fața camerelor și din indicațiile oferite de ghizii ad-hoc.

În biroul lui Ceaușescu, numit în epocă Cabinetul 1, „mobila e de un oribilism specific anilor 90, lumea nu îndrăznește să calce pe covor și agitația e pe balconul de unde și-a ținut Ceaușescu ultima cuvântare. Acolo sunt televiziunile și se ridică din nou steagul, fix ca acum 30 de ani. „Păstrați liniștea, treceți la locurile voastre!”, face cineva un spirit de glumă, dar fiecare își vede de-ale lui: „Pentru asta am venit atunci. Pentru libertate. Dacă avem libertate, o să avem o țară liberă.”, un domn ușor trist. „Cei care au tras atunci ar trebui să nu mai fie acoperiți de nimeni. Atâta timp cât vom mai putea, asta o să cerem. Vrem adevărul, ce să vă mai zic?”, îl completează cineva.

Balconul e mai interesant decât Cabinetul unu. Se iau interviuri, o doamnă povestește: „Ce m-a afectat e că tinerii nu au fost chemați la arme. Pe 21 decembrie, la Universitate, m-am simțit prentru prima oară liberă. Ce s-a întâmplat după nu mai ține de noi. Avem obligația să luptăm pentru idealurile Revoluției. Mai ales că, în momentul de față, se luptă ca să se distrugă noțiunea de patriotism.” La trei metri distanță, un cuplu tânăr se poza cu selfie-stickul, sprijinit de balustradă.

Încet-încet, evacuăm cabinetul pentru grupul următor. Pe drum, o doamnă spune ironic că, în semn de supunere și respect pentru Nicolae și Elena Ceaușescu, acum se customizaseră plăcuțele care indică budele, adică se pun plăcuțe care să semnalizeze toaleta cu profilurile desenate ale dictatorilor. Un revoluționar intervine: „Să vă zic o anecdotă. Pe 22 refulaseră toaletele, toate. Era să mori nu doar de gloanțe, dar și de mizerie.” Lumea nu pare prea amuzată. Două femei sunt chiar dezamăgite, în buda destinată lor nu există bust cu dictatorul, deși ele așa auziseră. Cum ar fi fost să ai bust cu conducătorul iubit în budă?

Holurile, covoarele și lifturile din clădire sunt întunecate și miros a mucegai. Și nici nu am ajuns încă la beciurile de arest și tortură ale fostei Securități.

Așa că ieșim în curte, pentru o gură de aer. Aici sunt trei mașini „de epocă”: o Dacie neagră (a Securității), una de Miliție și un merțan dolofan.

Evident, mulțimea e grămadă cu pozatul la merțan.

Un domn îi explică unei doamne că nu toate găurile din perete sunt de la gloanțe, unele sunt de la mutarea țevii de gaz.

Chestia cea mai interesantă din povestirile revoluționarilor este că pun mereu accent pe localizarea lor în spațiul acesta, cu 30 de ani în urmă. Este ceva diferit de declarațiile date în fața camerelor, în modul aproape instinctual de-a reface evenimentele din 21 și 22, atunci când își povestesc unul altuia de unde veneau și unde se duceau. „Erau tomberoane acolo și m-am suit și am intrat pe geamul ăla de acolo și era un milițian, îl băteau ăștia și l-au închis aici”, gesticulează un nene și povestește altor cinci persoane ce a făcut el la Revoluție.

La celule lucrurile sunt clare. Ai și hârtii A4 care specifică pe uși „CELULĂ” și respectiv „IZOLATOR”. Izolatoarele erau nișe înguste și strâmte în perete, în care cel pus nu putea sta decât în picioare. Cameramanii caută unghiuri de filmare, alții nu par a înțelege mare lucru. Cineva zice ceva de Ticu Dumitrescu, fost deținut politic, care a fost închis aici, senator țărănist, inițiatorul Legii Deconspirării Securității și al Legii Lustrației. Alții vorbesc despre un film care va fi dat la televizor.

Nu mă simt pătruns de emoție și poate m-aș simți vinovat, dacă vizitatorii ar fi altfel. Dar dispoziția pare de plimbare în parc cu vechi cunoștințe. Afară este primăvăratic și locul deja s-a aglomerat cu grupuri de vizitatori care par turiști. Unii sunt cu copii în cărucior, într-o instituție care nu are rampe. Dacă aș fi venit aici ca să înțeleg ceva despre 21-22 decembrie, nu aș fi avut cum să fac asta. Revoluția asta a lor, a noastră și de fapt ultima revoluție din Europa este o materie cețoasă.