Am făcut accident cu mașina după ce am urcat beat la volan și a fost cel mai bun lucru din viața mea

Chiar dacă aș fi vrut, n-aș fi putut fugi de la locul accidentului. Roata din față-dreapta de la Smartul meu era strâmbă, aripa era îndoită, mașina nu mai putea fi mișcată. Audi-ul parcat pe stradă avea zgârieturi și lovituri pe partea șoferului. Capul îmi era varză de la alcool, deși mă trezisem brusc: da, am făcut un accident de mașină la beție.

Accidentul a fost cel mai nasol și cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Deși nu pot recomanda nimănui această experiență, pe mine m-a ajutat să-mi pun ordine în viață.

Era acum cinci ani, în ianuarie, în Berlin. Am fost în vizită la un coleg după job și am băut singur trei sticle de vin. Rar mă îmbăt și nu-mi place să fiu singur după ce beau. Așa că am chemat un taxi și m-am dus într-un bar. Îmi amintesc că aveam în față două-trei beri, mi-am dat mesaje cu niște prieteni, în jurul meu erau niște turiști asiatici.

După asta am vrut să mănânc pizza. Am luat niște cutii de pizza și o apă mare. Mă simțeam destul de ok. Am văzut o mașină din aia de închiriat pe marginea drumului și m-am gândit că o pot conduce până acasă în loc să iau taxi. La urma urmei, făceam doar 15 minute până la mine. Am rezervat mașina prin aplicație.

Am crescut într-un sat unde toată lumea conducea beată. Cunosc oameni de acolo care încă fac asta și azi. Dar în clipa aceea, am știut că nu era o idee bună să conduc mașina. Și totuși am făcut-o.

Am pus cutiile de pizza și apa pe scaunul pasagerului și am pornit. După câțiva metri, sticla de apă a căzut de pe scaun. Am vrut să o ridic și, din greșeală, am tras de volan spre dreapta. Deodată am auzit un zgomot puternic și totul s-a oprit în loc. A fost cel mai scump drum de trei sute de metri pe care l-am făcut în viața mea. 

Am sunat imediat la poliție. Știam că am făcut un mare căcat și va trebui să-mi asum responsabilitatea pentru asta. Cine știe, poate mă scot. Poate am o cantitate mică de alcool în sânge. Mă simt destul de treaz. O să fie ok.

Ca să nu par direct beat, am ascuns cutiile de pizza sub o mașină parcată. Am băut sticla de apă ca să mă trezesc mai repede. Dar n-a funcționat. Când polițistul m-a pus să suflu în fiolă, nivelul de alcool era de 1,8 la mie. Ofițerul a sunat la service să vină cineva să ia Smartul pe platformă și m-a băgat în mașina de poliție, pe bancheta din spate. Mi-a luat și permisul pentru trei ani.

Am făcut și glume proaste, doar ca să-mi ascund frica. „În München, polițiștii merg cu BMW-ul, nu cu Opeluri obosite.” Polițiștii mi-au zâmbit. Am luat un chipiu de polițist de pe banchetă și mi-am făcut selfie cu el. Polițiștii mi-au dat de înțeles că nu e cazul să merg prea departe.

Am ajuns la secție, unde am întâlnit un alt tip care fusese prins beat la volan. „E a treia oară”, mi-a zis. „Ești prost?” m-am gândit eu, ignorând faptul că eram în aceeași situație.

Lângă ușa camerei e o sonerie. Un polițist ne-a zis să sunăm la ea în caz de nevoie. Pentru că eram beat și urăsc poliția în general, am sunat odată la câteva minute. A venit o polițistă și m-a admonestat, dar n-am luat-o în serios. Am vrut să îi testez limitele. Dar totul era din cauză că îmi era frică și nu știam ce urmează să mi se întâmple.

După vreo oră, m-au chemat în cabinetul unui doctor care mi-a luat sânge și mi-a măsurat alcoolemia.

A doua zi dimineață m-am trezit cu o rușine copleșitoare. Mi-am jurat că nu voi mai face așa ceva niciodată. Mama e alcoolică și a băut toată copilăria mea. A făcut accident la beție de mai multe ori și nu vorbeam despre asta a doua zi.

Dar eu am decis să vorbesc despre prostia mea cu psihanalistul meu, care mereu îmi zisese că nu are impresia că am o problemă chiar așa de mare cu alcoolul, deși uneori mergeam la terapie beat. În aceeași seară, m-am înscris într-un grup de suport pentru persoane alcoolice. Nu voiam să ajung ca maică-mea, un bețiv care distruge mașini. Mama încă e alcoolică.

Alcoolul a făcut parte din viața mea încă din copilărie. M-am îmbătat prima oară la 13 ani, din câteva sticle de bere. Apoi am vrut tot mai mult. Beam în fiecare weekend. La 15-16 ani deja umblam prin cluburi. Am intrat și în comă alcoolică de câteva ori. Dar nu credeam că am o problemă, pentru că așa era și mama. Mă obișnuisem ca alcoolul să-mi fie cel mai bun prieten. Dar până la urmă am realizat că îmi era cel mai mare dușman.

Accidentul de mașină a fost groaznic. M-am jenat de el săptămâni în șir. Dar cea mai nasoală a fost teama: ce se va întâmpla cu mine? O să fac pușcărie? O să mai pot conduce vreodată o mașină? Cât o să mă coste amenda și reparațiile mașinii?

Din fericire, am avut o avocată bună, care m-a salvat. Pentru că eram încă student, mi-au împărțit amenda în rate destul de mici. Amenda, despăgubirile și taxele juridice m-au costat vreo zece mii de euro. O grămadă de bani pentru un student șomer care trebuia să-și dea licența. M-a ajutat și tata. Apoi am mai cheltuit 1 500 de euro pentru un examen psihologic și ca să primesc înapoi permisul de conducere.

Oricât de ciudat ar suna, eu sunt recunoscător pentru întâmplarea asta. M-a ajutat să renunț la alcool. Aveam nevoie de accidentul ăsta ca să realizez că aveam o problemă. Astăzi nu mai beau, pentru că știu ce se întâmplă când beau: cauzez accidente de tot felul. Încă plătesc daune emoționale și financiare din cauza asta.

Timp de trei ani după accident, m-am dus la terapie și la întâlnirile alcoolicilor anonimi. Și m-am pregătit pentru examenul psihologic ca să pot conduce din nou. Dar terapeuta cu care am dat examenul n-a avut încredere că nu voi mai conduce beat din nou și m-a picat. A zis că trebuie să mai urmez un training.

Conform Biroului Federal de Statistică, în 2020 au existat 35 623 de accidente în trafic în cadrul cărora cel puțin una dintre persoane era sub influența alcoolului. În vara lui 2020, m-am aflat într-o cameră cu cinci dintre aceste persoane. Toate avuseseră accidente la beție. La fel ca mine. Poveștile noastre sunt foarte variate, dar toți aveam ceva în comun: nu ne puteam controla consumul de alcool.

Unul dintre tipi, Ronny, tot făcea glume despre alcool și se vedea clar că alcoolul era viața lui. Era a doua oară când trecea prin programul ăsta. Mi-a venit să-l îmbrățișez și să-l chem la întâlnirile alcoolicilor anonimi, dar m-am abținut.

Altul era convins că accidentul nu fusese din vina lui, deși era clar că fusese extrem de beat și lovise un camion parcat. Cred că și el era alcoolic. După trei ani și jumătate de întâlniri ale alcoolicilor anonimi, încă văd oameni care sunt în negare totală. Efectiv nu vor să vadă că au o problemă cu alcoolul. Sunt recunoscător că eu am reușit să îmi văd problema.

A venit într-un final profesorul, care ne-a povestit despre efectul alcoolului asupra emoțiilor și asupra corpului.

Mă tot uit la Ronny și îmi imaginez că se gândește cum o să bea un pahar de whiskey acasă. Și apoi altul și altul. Instructorul le explică unor alcoolici că ar putea bea moderat. Dar e imposibil.

Majoritatea alcoolicilor cred că nu au nicio problemă. Iar asta din cauză că societatea încurajează consumul de alcool. Practic, la cursul ăsta, proful îi încuraja pe alcoolici să continue să bea, dar moderat. Asta după ani de zile în care a avut de-a face cu oameni care au urcat beți la volan. Îmi venea să-i dau un pumn în față, sincer. E fix reprezentantul societății în care trăim, cea care nu ia în serios alcoolismul și-l mătură sub covor. De asta am și ales să scriu articolul ăsta.

Mi-am pierdut copilăria și adolescența din cauza unei persoane care nu a vrut să admită că are o problemă. Nici eu n-am vrut să văd că am o problemă și uite că aș fi putut ucide pe cineva din cauza asta. Aș fi putut să beau până mor. Am văzut oameni care au făcut asta. Și, după ce am realizat gravitatea situației, iată-mă în fața unui instructor care îmi spune că e ok să beau după toate astea.

Alcoolismul e o boală care ucide. Cam 74 000 de persoane pe an numai în Germania. Conform Eurostat, 35 la sută dintre români recunosc că beau peste măsură cel puțin o dată pe lună, de aceea nu-i de mirare că țara noastră ocupă locul al doilea în Uniunea Europeană la frecvența bețiilor.

Și totuși, la cursul pe care l-am făcut, abia s-a vorbit despre asta. Instructorul insista să ne învețe să bem moderat. Oamenii de genul ăsta se asigură că alcoolismul trece neobservat și că oamenii continuă să moară. Întăresc stigmatizarea legată de alcool pentru că refuză să-i recunoască importanța. Așa că oamenii ca Ronny se duc acasă și continuă să bea.

Dar mi-am controlat furia, pentru că voiam să am din nou carnet. Am mers la alte patru ședințe, cu dinții și pumnii strânși. Nu m-am certat cu instructorul, nu m-am contrazis cu el. Mi-am blestemat zilele și am răbdat.

Sper din suflet ca societatea noastră să adreseze mai serios problema alcoolismului: cum arată alcoolismul, ce constituie el. Ca oamenii care au o problemă cu alcoolul s-o poată identifica și să poată renunța la băut fără să le fie rușine de asta.

Articolul a apărut inițial în VICE DACH.