Ce am învățat dintr-o relație cu un partener diagnosticat cu borderline

Disclaimer: Textul de față descrie o experiență personală și nu își propune să generalizeze comportamentul persoanelor diagnosticate cu tulburare de tip borderline.

După niște ani de terapie și vreo două relații cu parteneri diagnosticați cu tulburare de tip borderline, pe tratament psihiatric sau nu, i-am dat dreptate psihologului care mi-a spus că nu poți avea o relație stabilă cu o persoană instabilă emoțional. Dar știi vorba aia – cine te-a pus?

Dacă te plictisești rapid într-o relație tradițională, sunt șanse mari să te atragă cineva doar pentru că promite ceva interesant sau intens. Ajută și dacă totul începe cu nopți pierdute împreună, mult love bombing și adesea falsa senzație că vă apropie aceleași suferințe — fie personale, fie de tipul „uite ce mi-au făcut mama și tata de am ajuns așa”. 

În ultimii ani, tot mai multe vedete au declarat că au BPD, de la Robbie Williams la Britney Spears, iar seriale ca Skins au romantizat destul de tare persoanele care suferă de această tulburare de personalitate. Până la urmă, câte tatuaje cu Bojack Horseman ai văzut în ultimii ani?

Cultura pop nu reușește, adesea, să-ți arate ce înseamnă să fii pe bune cu cineva diagnosticat cu BPD. Din păcate, nu-ți spune nimeni că uneori e foarte ușor să te arunci cu capul înainte, chiar în cunoștință de cauză.

Încă de la cel mai superficial search pe Google, o să ți se spună că persoanele cu borderline au tendința să-și ridice în slăvi partenerul, dar asta înainte și după ce-i spun că e cel mai rău lucru care li s-a întâmplat. Așa am și pățit.

La început, totul era zahăr și miere, ca în relațiile alea de maximă infatuare de la 16 ani. Nu prea stăteam degeaba, mă simțeam adorată și mi se spuneau lucrurile alea pe care restul oamenilor se stânjenesc să le dea afară ca să nu fie prea vulnerabili, prea devreme. Siri, play „Teenage Dream” by Katy Perry with an edge.

N-a trecut mult timp până au început schimbările de percepție – de la cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă, am devenit un gaslighter care plănuia să-l abandoneze. Așa s-a întâmplat când a crezut că am primit o notificare pe o aplicație de dating, când am plecat două zile în vacanță cu mama, când ieșeam cu prietenii și stăteam „prea mult” sau, pur și simplu, n-aveam chef de vorbă înainte de cafea. 

Nu era nevoie de motive mari ca să o dăm în vorbe grele, amenințări că se taie, își dă pe gât tratamentul sau își bea mințile. Dacă simțea că discursul ăsta nu mai funcționeză, îmi spunea că se aruncă în fața mașinii. Apoi pleca de acasă și nu mai răspundea la mesaje câteva ore bune, așa că începeam să-i sun toți prietenii. 

Primele dăți mi-am făcut griji, dar apoi am învățat că după fiecare furtună, vine un „N-am vrut să-ți spun asta”. Problema e că dulcegăriile de după vin ca o mare compensație – poate un date ceva mai picant, poezii despre cum nu mai e nimeni ca mine sau un gest extravagant, ca un citybreak la Paris. 

Dacă-ți reamintești că stările astea nu țin mai mult de câteva ore, e ușor să te agăți de acel self boost pe care urmează să-l primești după. Ca în experimentul lui Pavlov, știam că după ceartă vine „mâncarea” și o să mă răsfețe ca și cum n-ar face nimic altceva vreodată. 

Am tot crezut că o persoană clingy sau una cu traumă de abandon o să stea lângă tine. Mai ales într-o relație tumultoasă, vrei și niște siguranță. Aș fi zis că dacă vrei să mă ții lângă tine atât de tare, n-o să înșeli, n-o să pleci. 

Ambele s-au întâmplat. Odată, m-a auzit întâmplător la telefon cu maică-mea în timp ce-i spuneam „Știi că are niște probleme”. După ce a plecat și nu mi-a mai răspuns la telefon până a doua zi, ne-am împăcat. Atunci mi-a și explicat că atunci când se simte rănit, uită că mă iubește – sau măcar respectă. 

Ca un „te rănesc ca să nu mă rănești tu pe mine”, „plec ca să nu mă părăsești tu”. Uneori chiar mă gândeam să plec, dar de cele mai multe ori era doar o suspiciune pentru care mă taxa. 

Pentru că obosisem să comenteze de fiecare dată când primeam vreo notificare pe telefon, am început să-l țin cu ecranul în jos. Așa a început să creadă că-l înșel și, într-un final, a făcut-o el, să nu cumva să pice de papagal. 

Când avea stări proaste, primul impuls era să mă dea deoparte, mai ales la început. Se gândea că o să plec dacă îl văd așa cum se vede el. Așa că mai bine nu-l mai văd deloc până-i trece, oricând o fi și asta. 

Nu prea mergea să-i spun cât îmi pasă de el, ci mai degrabă dacă-i ziceam direct „iar mă respingi ca să n-o fac eu”. Și se mai aprindea un beculeț. 

Cum făcea asta? De obicei, căuta reproșurile din cuvintele mele. Mă mai enervam și eu, așa că atunci venea clasica „atunci desparte-te de mine”. Nu insinuam asta, dar știa mereu mai bine, că doar a mai trecut prin asta. În momentele de vulnerabilitate, mă avertiza că o să-mi facă rău dacă rămân lângă el. Așa a fost, doar că mă simțeam responsabilă. Dacă mă despart de el și începe iar să se taie? Oare chiar ar merge atât de departe încât să se omoare?

Răspunsul meu era simplu: „Dacă vrei o despărțire, se rezolvă. Dar nu-mi pune cuvinte în brațe.” În special, că mă gândeam că dacă aștept să plece el, șansele să fie rănit sau să se rănească sunt mai mici. 

Dintre toate, certurile cele mai nasoale erau cele care duceau la amenințări de self harm. De obicei, se ajungea la asta când escaladau, și-o lua foarte prost și rămâneau două variante – ori punea direct mâna pe lamă, cuțit sau foarfece, ori îmi dădea de înțeles că astea sunt gândurile pentru care s-a tăiat în trecut. 

Foarte rar se întâmpla chiar să se taie sau să ia prea multe pastile din tratament, dar ai nevoie de un pic de tupeu să te riști – făceam orice ca să-l conving să se oprească, de regulă spuneam ce știam că vrea să audă. 

Asta până prima oară când am prins avântul să-i spun ceva ce auzisem prin terapie: „Okay, taie-te, dar nu la mine în casă”. Când a văzut că nu mai ține, nici n-a mai încercat, deși am fost acuzată că nu-mi pasă. 

Ce-am învățat din aceste relații e că dacă știi problemele unei persoane, asumă-ți că cel mai probabil asta o să și primești. Te îmbeți cu apă rece dacă crezi că o să se apuce dintr-o dată să meargă la terapie sau o să se comporte normal atât cât se simte bine lângă tine.

Și nu prelungi relația până găsești „momentul potrivit”. Eu l-am așteptat aproape doi ani și ăla a fost când am cedat nervos. Pe vremea aia, citeam „Te urăsc – Nu mă părăsi” și mă uitam toată ziua la videouri despre borderline. Țin minte că m-am simțit ofensată când într-un unul dintre ele o psihologă sfătuia partenerii persoanelor cu BPD să se despartă de ei, oricât de greu pare. Mă gândeam că pot să duc totul, să fiu un fel de combustibil pentru „schimbările” pe care urma să le facă. Să-i arăt eu că nu e totul atât de negru. 

Dar oricât de adictive sunt momentele frumoase, nu puteam să-mi scot din cap ce-mi zicea la nervi. Când făceam sex sau îmi spunea cât de mult vrea să nu piardă relația îmi aminteam de momente ca acela când vecinii au sunat la poliție pentru că ne alergam prin casă ca să-i iau cuțitul. Ajungi să nu mai simți și nu te mai implici. Și dacă nu te mai implici, în special față de o persoană care are nevoie de multă implicare, certurile o să devină mai acide de ambele părți.

Până la urmă, tulburarea de tip borderline nu poate fi o scuză pentru un comportament toxic. După cum spunea medicul psihiatru Mihai Bran într-un episod al podcastului Pătratul Roșu, „Dacă ești borderline nu înseamnă că nu poți să întreții o relație. Dacă ești bipolar, la fel, (nu înseamnă că) nu poți să ai o familie sau să întreții o relație care să fie funcțională. Cunosc pacienți cu tulburare bipolară, de exemplu, care au o viață de cuplu, de familie, foarte bună, care funcționează”.

Acesta adaugă și că „dacă nu mai poți să funcționezi în cuplu, că sunt niște dezechilibre, nu cred că mai are rost să stai acolo. Personal, nu mai sunt adepta ideii: «Stăm împreună indiferent de situație, ne suportăm, ne înghițim». Adică persoana de lângă ar trebui să se gândească în primul rând la binele ei”.

Din experiențele mele pot să spun și că probabil te amăgești dacă-ți imaginezi că poți schimba o persoană dacă nu vrea și ea același lucru. „Dacă el nu se poate ajuta și n-a putut nici soarta, divinitatea sau în ce crezi tu, de ce acționezi de parcă ai fi mai presus?”, m-a întrebat la un moment dat terapeuta. Nu eram, dar am aflat pe pielea mea că nu poți să-i spui cuiva la nesfârșit să nu mai fie autodistructiv, cât timp asta simte. Acum, nu mai ajut pe cineva care nu-mi cere ajutorul și nici nu mă mai combin pentru potențialul unei persoane.