Poveștile astea arată că persoanele queer au trăit în România dintotdeauna, orice ar zice bunică-tu

Dacă ai peste 25 de ani și trăiești în România e posibil să ai în familia extinsă câte un nostalgic comunist. Ei bine, eu am doi. Dacă le ridici subiecte progresiste la fileu, bunicii din partea maică-mii o să-ți zică ferm că toate persoanele LGBT au apărut în țara asta după Revoluție. Ăsta e argumentul suprem. Nu-l poți combate cu nimic, altfel o să ți se reproșeze că ești spălat pe creier.

Evident, persoanele LGBT au existat dintotdeauna în România și nu au fost aduse în frumoasa noastră țară de occidentul decadent. Asta îți arată și cartea „Queer. Istorii ilustrate”, care prin textele lui Eugen Rădescu și ilustrațiile Andreei Chirică încearcă să prezinte o parte din istoria queer autohtonă.

În doar o sută și ceva de pagini, cartea reușește să surprindă ce înseamnă să fii gay în România, din anii ‘30 până azi. După cum spune Eugen încă de la început, queer are multiple sensuri și scopuri de expresie și exprimare: „În istoria recentă a României, acest termen abia începe să fie introdus timid în dezbaterile culturale; dar timp de o sută de ani, pentru simțul comun și conștiința colectivă, queer a fost un termen maltratat la fel ca cei care erau gay.”

În codul penal promulgat de Alexandru Ioan Cuza în 1864, homosexualitatea nu era incriminată, dar lucrurile s-au schimbat odată cu domnia lui Carol al II-lea și ascensiunea fascismului din interbelic. „Inversiunea sexuală”, cum era denumită oficial, a fost interzisă în 1937.

Dar scandalurile legate de acest subiect nu au apărut de pe-o zi pe alta. După cum amintește Eugen, pe 16 decembrie 1934, directorul ortodoxist al ziarului Credința semnează un atac la adresa unor membri ai grupului Criterion (Gabriel Negry și Petru Comărnescu), care ar fi fost gay. I s-au alăturat Victor Mendrea, cu articolul „Ofensiva invertiților”, și Zaharia Stancu cu pamfletul „Onoarea dintre fese”. Asta ca să vezi că, de multe ori, homofobii cretini nu s-au născut ieri, iar numărul de cărți citite n-are legătură de multe ori cu inteligența.

Din acea perioadă au rămas scrierile unor autori care au vorbit deschis despre orientarea lor sexuală. Unul dintre aceștia este Ion Negoițescu, al cărui volum de memorii scrise la bătrânețe și publicate abia în 1994, după moartea sa, ți le recomand. Se numește „Straja dragonilor (fresca cea mai brută a erosului homosexual din literatura română)”

Dacă în interbelic ți s-a părut că minoritățile au fost persecutate, stai să vezi ce urmează. În perioada comunistă, incriminarea homosexualității a fost întărită prin introducerea în Codul Penal al celebrului articol 200, adoptat în 1968.

În carte descoperim situația homosexualilor în comunism prin ochii lui Adi Newell Păun, grafician și militant pentru drepturile homosexualilor, care a fost reținut de brigada de Moravuri a Miliției București pentru homosexualitate, în timp ce încerca să agațe un milițian îmbrăcat în civil într-o budă publică.

În ultima perioadă a comunismului, dacă viața heterosexualilor era grea, cea a homosexualilor era imposibilă – cei prinși de sistem ajungeau să fie trimiși la terapii de conversie. Un raport din 1985, demonstrează că homosexualii trăiau în groază că Miliția îi va ridica din propriile case.

Ai crede că după Revoluție lucrurile au stat mai bine pentru comunitatea LGBT, dar asta-i doar o iluzie. România postdecembristă se prezintă într-un peisaj sumbru, gri, cu mici sclipiri de democrație, unde homosexualul devine în ochii multora un individ care trăiește în umbră și îl așteaptă pe românul normal la colț de stradă ca să-l ucidă. La asta a contribuit din plin Biserica Ortodoxă Română, care, sătulă de tăcerea la care a fost redusă de comunism, începe să își bage coada mai mult decât trebuie.

După cum spune Bruce Benderson în cartea „Românul. O incursiune erotică”, pe la jumătatea anilor ‘90, condamnarea stilului de viață homosexual în România era de-a dreptul sinistră. Poliția din orașele mici scutea de pedeapsă cele mai flagrante cazuri, în schimbul ajutorului celor în cauză la prinderea homosexualilor mai discreți. Alteori, informația venea chiar de la un membru al familiei.

1992 e anul în care statul român își ucide gayii, îi bagă în pușcării și-i vânează peste tot prin spațiile publice. Asta până când are loc o vizită de monitorizare din partea International Gay and Lesbian Human Rights Commission, International Gay and Lesbian Association și Organizația Mondială a Sănătății, urmate apoi de vizite ale organizației olandeze Coc, ONU și Consiliului Europei.

Florin Buhuceanu, președintele organizației Accept, spune în cartea „Homoistorii” că „ieșirea din comunism a coexistat cu un nou exil interior, o traumă neașteptată cauzată de explozia publică a izbucnirilor homofobe cărora li s-au opus puține voci.”

Până în 2001, când a fost abrogat articolul 200, în România puteai face închisoare de la unu la cinci ani pentru homosexualitate. Iar asta nu pentru că s-ar fi schimbat peste noapte mentalitățile, ci pentru că țara noastră voia să intre în UE.

„Queer. Istorii ilustrate” prezintă, de asemenea, anii 2000, care, la fel ca restul, nu au fost prea blânzi cu comunitatea LGBT și ajunge până în prezent, unde abordează situația actuală, impactul social media și al aplicațiilor de dating. 

Am devorat cartea asta în câteva ore și mi se pare un must read indiferent de vârstă, gen și orientare. O să-ți dai seama că, cel mai probabil, n-ai nici cea mai vagă idee prin câte abuzuri trece o persoană care își dorește să iubească ca oricine altcineva