Am încercat să-mi înving fricile de zi cu zi

Mi-e teamă că la un moment dat o să particip la Burlacul și că mi se va servi unul dintre acele cocktailuri oribile. Din politețe îl voi bea în ciuda alergiei mele la kiwi și voi muri de șoc anafilactic în fața întregii Germanii. Nu-mi voi învinge teama asta astăzi. Dar pe altele poate. 

Îmi pun pe listă fricile la fel cum fac cu legumele pe care trebuie să le cumpăr. Mereu mă gândesc la ceva nou. Probabil că depinde de zi ce frică voi avea. Pentru azi o să scriu despre frica de: înălțime, să mănânc singură într-un restaurant, să merg la un restaurant fără să-l fi căutat pe Google înainte. Mi-e frică de viitor, că ziua de mâine va veni prea repede și voi întârzia la toate. Mi-e teamă că la un moment dat va trebui să încep să meditez. Mi-e frică de bacteriile de pe fundul piscinei. 

Am învățat ce este ciuperca piciorului când aveam șapte ani. Când am fost la o piscină acoperită 17 ani mai târziu, încă îmi aminteam cum a fost. Un păianjen se târăște pe tavanul vestiarului. Dacă aș fi fost la plajă, păianjenul ar fi fost un crab și lumina rece de pe faianță ar fi fost soarele. Iar în seara asta mi-ar fi fost greață de la prea multe spaghete și de la insolație. Viața ar fi bună. 

Mă schimb. Este un fir de păr de la cine a avut înaintea mea locul din vestiar. În timp ce mă îndrept spre dușuri, merg cu tălpile spre exterior ca doar marginile picioarelor mele să atingă podeaua. Mă forțez să nu calc cu tot piciorul. 

La dușuri miroase a clor și mă gândesc la profesorul meu de înot de care mi-era frică în generală fiindcă nu puteam să mă scufund nouă metri. 

Pe podeaua de la dușuri sunt scame și fire de păr de parcă ar fi alge pe plajă. Soarele ne atinge pe noi, înotătorii, prin ferestrele mari. Când ies din apă mă așez pe treapta cu gresie de lângă fereastră și bacteriile se cuibăresc lângă mine. Așa e la piscină. Mă uit la ceilalți cum fac turele de bazin în lumină. Apa strălucește. Iar totul pare prea colorat și prea frumos - ca o reclamă de la asigurări. Îți oferă mereu sentimentul că nimic nu se poate întâmpla. Un cuplu stă pe gazonul care e mult prea verde și râde. Cum se poate întâmpla ceva? Așa că stau aici, probabil că bat la ochi și fața îmi pare mult prea fericită. Nimic nu mi se poate întâmpla aici. Nici măcar ciuperca piciorului. 

După piscină conduc spre Alexanderplatz. Înainte să mă urc în turn și să-mi înving frica de înălțime, vreau să-mi ofer puțin timp ca să mă calmez după bacterii. Câteodată mi-e teamă că va trebui să meditez. Teama că o să ajung într-un punct în care n-am altă opțiune decât să meditez. Ultima mea soluție: centrul interior. Cu toate astea, gestionez diferit situațiile în care sunt atât de stresată că ar merita să-mi caut echilibrul interior. Scotocesc în schimb prin sertar după acel pachet de țigări uitat de alții la mine și stau afară. Apoi mă simt melodramatică înainte să mă simt ridicolă. 

În 2020, numărul de țigări vândute în SUA a crescut pentru prima oară din 2000. Și-mi pot imagina cum în 2020 mai multe femei americane au vrut brusc să se rupă pentru totdeauna de centrul lor interior. Gata cu inspirația și expirația. Gata cu valuri de energie calmă prin corpurile lor, doar nicotină. Bucățile de corp nu devin foarte, foarte grele, nu devin una cu salteaua pe care se întind. Nu: palpitații, hipertensiune arterială, vase de sânge îngustate.

Caut printre clipurile de pe YouTube cu sugestii de piese pentru meditație. Avem aici apusul etern. Aici soarele colorează mereu cerul în roz. Aici cascadele curg încontinuu. „Adormi Imediat cu Cascada Frumoasă din Junglă” sau „Curăță Energia Negativă, Muzică Vindecătoare, Meditație” sunt titlurile. Găsesc o meditație care durează patru minute. O încerc pe o bancă dintr-unul din cele mai stresante locuri din Berlin. „Te îndrepți spre liniște…” începe vocea feminină meditația. Fiecare silabă este lungă. Nerăbdarea mea și cu mine luăm o gură de aer profundă și expirăm lent. Când îmi deschid ochii după patru minute, totul este la fel ca înainte. Probabil că am mai meditat înainte. Total accidental. În metrou dimineața când trenul se mișcă și știu că nu e stația mea și că pot să mai stau. Sau când mă opresc un moment la soare, când mă duc să-mi iau cafea. Sau când amestec fulgii de ovăz în lapte. 

Când vreau să mă urc pe cea mai înaltă clădire din Berlin aflu că e închisă. În locul celor 203 metri, 120 de metri ai Hotelului Park Inn vor fi de ajuns. Ia liftul până la etajul 35 și apoi urcă pe jos până la etajul 40, mă instruiesc cei de la recepție când întreb cum ajung la terasa de pe acoperiș. Pe covorul hotelului se întind cercuri roz peste un model de zebră gri și vreau să știu cine face așa ceva. Pe scările spre terasă sunt poze înrămate cu Thomas Dold rânjind, care aparent a alergat rapid pe scările astea și pe cele din Empire State Building și a câștigat premii pentru asta. 

Când ajung sus, plătesc o taxă de intrare ca să mă uit de sus la Berlin printr-o plasă. Nu pot să mă duc chiar până la margine. Ne desparte o balustradă. Asta nu prea mă sperie. Dar chiar și fără frică, încremenesc puțin. Din boxe se aude o melodie, probabil de la Maroon 5. De aici, Berlinul arată la fel ca întotdeauna și fac o fotografie ca s-o demonstrez.

Nu trebuie să mă întâlnesc cu nimeni pentru cină. De fapt, asta n-ar trebui să fie ceva nasol. Îmi place să merg singură la cinema, la muzeu, să beau cafea, să iau prânzul. Mi-e mai greu să iau cina singură. Mi-e frică să nu dau peste cineva cunoscut, fără niciun motiv.

Am decis să ies la o plimbare și să vizitez spontan un restaurant pe care nu-l știu încă și care n-a fost recomandat de nimeni. N-am mai fost de mult timp la un restaurant fără să-l caut înainte pe Google. Când mă uit la poze și la recenzii mă simt mai în siguranță. Câteodată, eu cu prietenii, stăm indeciși în fața unui restaurant și căutam pe telefoane până cineva descoperă dacă recenziile sunt bune. Cu un telefon în mână nu mai suntem spontani. 

După o plimbare de un sfert de oră, mă opresc la un colț de stradă. Aici obișnuia să fie un restaurant italian. Nu mai există. Aici e un restaurant indian pe care nu-l știu încă. Mă uit pe geam și încerc să-mi imaginez ce-ar zice despre el pe Google Maps. Confortabil, lejer. În recenzii, cineva se plânge de lipsa săpunului din toalete sau că curry-ul este mult prea sărat. 

Mă încumet să intru. Bărbatul din spatele tejghelei îmi spune să-mi aleg un loc. Mă așez pe scaunul de lângă ușă. Probabil că trebuie să fac asta - să stau lângă ieșire, cu o mână pe frână și să am pregătit un plan B. Cineva îmi zice des că e îndrăgostit. Și eu sunt. Dar nu îndrăznesc să o spun. Mi-e teamă să recunosc orice. În mintea mea e un semn de ieșire luminos.

Comand un lassi. Când mi-este servit nu-mi place. Dar îmi este adus într-un pahar înalt, cu pereți groși, care nu se aruncă. Din fericire. Din fericire nu a venit într-un pahar subțire cu picior filigran, care cere să fie ridicat în timp ce faci semn cu capul altcuiva. Ăsta e un pahar pentru cineva singur. 

La un moment dat vor mai apărea oameni. Și vreau să arăt ca și cum asta nu e o noutate pentru mine, că stau aici singură. Vreau să arăt ca și cum azi e o zi ca oricare alta. Fața mea ar trebui să le spună: Azi am scris aceleași e-mail-uri ca întotdeauna, am băut aceeași cafea și am citit aceleași propoziții, nimic surprinzător nu s-a întâmplat azi. Și poate că e adevărat. Comand un fel de mâncare pe care-l știu și cred că are același gust ca mereu. Stau aici și sunt aceeași ca întotdeauna - puțin stresată.

Câteva zile mai târziu stau pe canapea cu oameni de care îmi place. Și e prea cald că am rămas cu gecile pe noi. Am fost la o plimbare. A fost bine. Azi nu știm că lumea de afara e grea. Fețele noastre sunt moi. Cineva cântă în franceză din boxe. Cuvintele nu se înțeleg întrucât cântărețul mormăie prea mult. Încă cred că știu despre ce cântă. Fiindcă de obicei în franceză se cântă despre îmbrățișări și fumat elegant pe fereastră. De fapt, mai sunt lucruri de făcut, dar eu stau acolo și sunt îndrăgostită. E de ajuns. Probabil că mă voi duce curând la somn. Cândva va fi dimineață. Și nu mi-e frică. Suntem amândouă la timp. Dimineața și cu mine. Așa e cu frica, câteodată dispare pentru un moment.