Povestea fascinantă a geniului oportunist Mihail Sadoveanu și viața lui de lux din comunism

Acum câțiva ani, numele scriitorului Mihail Sadoveanu a ieșit din zona călduță a comentariilor literare pentru bacalaureat și a fost implicat într-o dezbatere aprinsă. Un lucru demn de menționat, pentru că nu se întâmplă prea des ca autorii canonici să fie coborâți de pe piedestal.

Pe scurt, ce trebuie să știi e că profesoara de română Cristina Tunegaru a împărțit internetul în două după ce a declarat că elevii nu ar mai trebui obligați să citească operele unor autori doar pentru că sunt cunoscuți și să citească ce le place. A plusat apoi cu o opinie, unde a scris că nu va preda romanul „Baltagul”, pentru că promovează violența domestică.

„Sunt revoltată de ideea că elevilor de gimnaziu li se recomandă romanul «Baltagul» de Sadoveanu, prezentat ca o monografie a satului românesc. Dintr-un motiv foarte simplu: romanul prezintă o familie în care agresivitatea bărbatului este acceptată și primită cu resemnare de nevastă. Iar acești soți sunt dintre cei care se iubesc. Leacul pentru încăpățânarea femeii este bătaia lui Lipan”, a scris Cristina Tunegaru, înainte de a fi concediată cu scandal.

Dacă nu ești de acord cu evidența subliniată de profesoară, uite încă ceva din romanul respectiv care sigur ți-a scăpat până acum: antisemitismul lui Sadoveanu. „Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: Tu să scrii o lege; şi când va veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; şi după aceea să înduraţi mult năcaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele.” Iată cum scriitorului român i-a venit extrem de ușor să scrie cum evreii sunt prigoniți, dar, ca o compensație, spre ei „curg banii ca apele”. Și odată cu fraza asta confirmă mitul bogăției ilicite a evreilor. 

Știi însă deja că școala românească nu se descurcă prea bine când vine vorba despre nuanțele lucrurilor care ți se predau și tocmai de asta e cazul să afli mai multe pe cont propriu. Astăzi, despre Mihail Sadoveanu. Okay, a scris „Baltagul”, „Neamul Șoimăreștilor” și alte romane „de căpătâi”. Altceva? Oho, și încă ce de lucruri!

Alexandru Sadoveanu și Profira Ursache n-au avut o căsătorie prea fericită, dar pe 5 noiembrie 1880 s-a născut la Pașcani fiul lor, Mihail. Cei doi n-au fost căsătoriți în mod oficial, așa că paternitatea lui Sadoveanu și a fratelui său Dimitrie a fost recunoscută de-abia în 1891. 

Mihail a făcut școala primară la Pașcani, iar profesorul său preferat a fost domnul Busuioc, personaj și sursa principală de inspirație pentru colecția de povești „Domnu’ Trandafir”. Copilăria lui Sadoveanu a avut toate elementele la care te-ai putea gândi când zici „viața satului românesc”: de la pescuit și vânat până la vizitat țărani, lucru care l-a ajutat să-și facă propria idee despre societatea românească, idei des întâlnite în operele sale. 

Istoricul Tudor Vianu a considerat că această ruptură dintre mediile sociale a stat la baza formării sale ca autor, dar și la apartenența sa spre „universalitatea românească”. Originea „curată” a lui Sadoveanu îl va plasa, mai târziu, în ochii regimul totalitar de la București.

În 1903, la insistențele poetului Ștefan Octavian Iosif, Sadoveanu și-a publicat lucrările în revista tradiționalistă Sămănătorul a lui Nicolae Iorga. După asta, Sadoveanu a contribuit la ziarul Voința Națională, condus la vremea aceea de prim-ministrul României Vintilă Brătianu, sub atenta editare și observație a Partidului Național Liberal. Acolo și-a publicat și primul roman, „Șoimii” .

Scrierile lui se pupau la fix cu valorile socio-culturale ale vremii și așa s-a bucurat de aprecierea tradiționaliștilor. În 1907, inspirat de rezultatul Revoltei Țărănești, s-a angajat să publice ghiduri de autoajutorare dedicate plugarilor, dar tipul ăsta de activism a atras atenția poliției.

În timpul Războiului Balcanic, Sadoveanu a reprezentat România pe fronturile de luptă – a ajuns chiar locotenent. În timpul Primului Război Mondial, s-a stabilit în Moldova, singurul teritoriu neocupat de Puterile Centrale.

După încetarea războiului, Sadoveanu a devenit editorul revistei propagandistice România, unde i s-au alăturat Tudor Arghezi și George Topîrceanu. Împreună cu deputatul socialist Vasile Morțun a fondat mai târziu revista Răvașul Poporului.

În 1926, Sadoveanu a intrat în Partidul Poporului, în care se afla deja prietenul său Octavian Goga. Când Goga și-a făcut propriul partid, s-a înscris în el.

Cariera politică a lui Sadoveanu a avut un parcurs foarte interesant. Prima dată, a câștigat un loc de deputat din partea județului Bihor, iar, mai apoi, a câștigat un loc de senator din partea județului Iași. În timpul Cabinetului Iorga, Sadoveanu a ajuns președinte al Senatului României. Faptul că era un om de cultură a ajutat, desigur. În această perioadă, Sadoveanu și-a început contribuția la cotidianul de stânga Adevărul.

În caz că te-ntrebai, n-o ducea deloc rău, din moment ce-și permitea o masă la un restaurant de lux din Amsterdam. Povestește despre asta în jurnalul său: „7 iulie 1927 – O zi din viaţa lui Mihail Sadoveanu: Este la Bagatelle, restaurant scump din Amsterdam. Primul fel e compus din vreo treizeci de feluri de mezeluri, pescării, ouă, sălăţi, jambon, aspic, migdale prăjite etc. Apoi o supă groasă cu cremă, ouă şi ciuperci. Urmează homar cu maioneză, asparges cu sos flamand, îngheţată cu fructe, căpşune şi caise. O cafea filtru, un coniac de la 1850”. Cu toate astea, Sadoveanu era recunoscut pentru zgârcenia sa și pentru fapul că nu umbla cu portofelul după el. O spune chiar finul său, Păstorel Teodoreanu, într-o frumoasă epigramă: „De ți-ai face testamentul / Tu să nu-mi lași mii de franci! / Nașule, să-mi lași obrazul / Ca să-mi fac din el bocanci!”.

La finalul anilor ‘30, Sadoveanu s-a retras din viața politică, din cauza politicii de extremă-dreapta, dar s-a întors, ulterior, în anii ‘40, pentru a oferi sprijin Regelui Carol al II-lea și formațiunii politice Frontul Renașterii Naționale. După stabilirea regimului fascist condus de Ion Antonescu, Sadoveanu a devenit apolitic și s-a stabilit la casa lui de vacanță, în Oașa, pe Valea Frumoasei. În 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei, fiul său Paul-Mihu Sadoveanu a murit pe front, pentru a elibera România de sub ocupație maghiară. Moartea acestuia a fost principalul motiv pentru care Sadoveanu nu a reușit să termine Frații Jderi.

Jean Moscopol, artist care a fugit de guvernul comunist proaspăt instaurat la București, are fraza de mai sus într-o piesă adresată guvernului. După ce autoritatea sovietică a preluat guvernul de la București, Sadoveanu s-a grăbit să sprijine noile autorități. În cadrul dictaturii de la Moscova, acesta și-a adaptat stilul literar – a trecut de la realism la realism socialist și s-a apucat să glorifice omul nou comunist și fiecare implicație pe care noul regim o avea în România. S-a înscris în Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), condusă de academicianul Constantin Ion Parhon. În timpul vizitelor de la 1944, Mihail Sadoveanu a avut rolul de gazdă a lui Andrei Vîșinski și Vladimir Kemenov. Ulterior, acesta a devenit chiar președintele asociației.

În 1945, Mihail Sadoveanu a susținut un discurs la București în care a lăudat stalinismul românesc. În același an, ARLUS a publicat conferința lui Sadoveanu sub formă de text, într-un singur volum.

În același an, Sadoveanu a fost invitat în URSS de Academia Rusă de Științe, unde a călătorit alături de nume precum Parhon, Săvulescu și Iorgu Iordan. După întoarcerea sa în țară, Sadoveanu a publicat alte texte de glorificare a regimului stalinist. 

„Deci, îmi spun eu, fiinţa poporului meu, cu tot ce are el propriu şi valoros, dobândește un sprijin puternic, pe care nu l-a avut niciodată în veacuri. Uniunea Sovietică va fi o putere de garanţie a dezvoltării libere a popoarelor mici învecinate. Astfel văd asigurată deplin justiţia pentru poporul meu de ţărani”, a transmis Sadoveanu.

În 1946, în timpul alegerilor, Sadoveanu a câștigat un loc în noul parlament al României. După prima sesiune, a fost ales președintele Parlamentului și s-a stabilit la Ciorogârla, unde a primit o vilă din partea statului. 

După abdicarea Regelui Mihai, Sadoveanu a primit cele mai înalte poziții pe care un scriitor le-a primit vreodată în stat, alături de beneficii materiale impresionante. E simplu să te dai un fan al regimului comunist când duci o viață luxoasă, csz. În august 1945, a fost numit în fruntea Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori, Ziarişti. Instituţia a înlocuit vechiul Sindicat al Ziariştilor Profesio­nişti. Apoi vin cei mai buni ani. A devenit preşedinte al Adunării Deputaţilor (1946-1948), vicepreşedinte al prezidiului Marii Adunări Naţionale (1948-1961), membru în Comisia pentru elaborarea Constituţiei din 1952 şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1956-1961). 

Primii ani ai comunismului în România reprezintă și perioada în care supranumele „Ceahlăul literaturii române” capătă alte sensuri. Un rol important al lui Sadoveanu, la conferințe și întâlniri, a fost de-a descrie precis intervalul în care se poate manifesta un scriitor. În revista Tribuna poporului din ianuarie 1945, la întrebarea „Unde merge literatura“, scriitorul a spus: „Transformările din URSS se datoresc intelectualilor care, vreme de un veac au luptat [...] Îndrăznesc a spune că la noi, dimpotrivă, intelectualitatea a fost şi se dovedeşte reacţionară şi scriitorii urmează, în mare parte, a trăi în asemenea atmosferă.” Direcția lui de-atunci a fost consolidată în octombrie 1947, când a fost adoptat realismul socialist ca metodă unică în creația artistică și în jurnalism. Odată cu acest demers, a venit uniformizarea și-n scriitură. 

Bunăstarea lui Sadoveanu din comunism e surprinsă în ziarul Dreptatea din 2 aprilie 1946. „Vreau să vedem un comunist român adevărat, care să poată ţine fruntea sus: «Trăiesc în dispreţul bunurilor materiale, după idealul comunist, un loc, un salar, un om, fiecare la ce a învăţat». Caut unul cu o austeră simplitate, căruia să-i zic: «Vreau să-ţi fiu asemenea»”, se arată în articol. „Poftiţi la Ciorogârla. Un om masiv coboară din conac să supravegheze munca altora, ca un boier rus de altădată, peste mujicii lui. Este domnul Mihail Sadoveanu, comunistul! [...] Comunismul românesc are fălci din preistorie şi buzunare fără fund din legendă.”

Ai putea, și ar fi îndreptățit, să-l vezi pe Mihail Sadoveanu ca doi într-unul: scriitorul, imens ca volum de muncă înainte de război, și servil și umil în fața noilor vremuri după război; și om de casă al regimului comunist. Tot Păstorel i-a făcut un portret excelent și l-a redus la esența de om care simte de unde vine schimbarea și cum te poți raporta la ea: „Sadoveanu filo-rus/ Stă cu curul la apus,/ Ca s-arate-apusului/ Care-i faţa rusului.” 

Sadoveanu a murit pe 19 octombrie 1961. Avea 80 de ani și-a lăsat în urmă atât converse, cât și literatură. Era geniu? Indicii către așa ceva ar fi. Era și-un oportunist de mare clasă, ceea ce nu-i puțin lucru de la un scriitor care, iată, n-a vrut moartea în mizerie. E important de discutat modul în care prezintă societatea în operele sale? Categoric. Pentru că, până la urmă, lucrurile astea spun mai multe despre viață decât metafora aia blanao de care o să uiți în secunda în care termini cu bacul.