Depresia mi-a salvat viața când am început să o văd ca pe o prietenă

„Depresia este ca o doamnă îmbrăcată în negru. Dacă vine, nu o da afară, mai bine invit-o la masă și ascultă ce vrea să-ți comunice”, spunea psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung. Când am citit asta, mi s-a părut de neconceput. Aveam 32 de ani și mă luptam cu depresia din adolescență. Nu înțelegeam cum aș putea să comunic cu o boală de care mă chinuiam constant să scap.

Făceam deja tratament cu antidepresive de un an și jumătate, dar și psihoterapie analitică jungiană, pe care o continui și astăzi, la 34 de ani. Ambele m-au ajutat, tratamentul medicamentos m-a pus pe picioare când am fost în stare gravă (episod depresiv sever), iar psihoterapia mi-a oferit și-mi oferă spațiul ca să-mi exprim și înțeleg mai bine emoțiile și gândurile. 

După încheierea tratamentului cu antidepresive, au început să iasă la iveală în psihoterapie lucrurile care mă îmbolnăviseră de depresie. Teoretic, știam că vindecarea însemna și să merg la sursa problemelor și să le confrunt într-un mod conștient. Practic, mă temeam că o astfel de confruntare cu părțile rănite din mine mă va copleși și nu voi ști ce să fac. 

Fiindcă sunt artist vizual, fac fotografie, instalații de artă și pictez, când mă copleșesc anumite stări, le transform cu ajutorul creativității. Practic dau o formă concretă, rezistentă în timp, unor lucruri cu care mă confrunt și care necesită o mai mare atenție din partea mea. Am considerat că un proiect fotografic în care să-mi expun propria depresie, în timp ce mă confruntam cu ea, era o cale potrivită prin care să dau o formă stabilă unor emoții copleșitoare și câteodată haotice.

Cu cât înaintam în psihoterapie, cu atât simțeam din ce în ce mai puternic nevoia să mă scufund în propria mare învolburată de stări depresive. Deși mă temeam, fiindcă era ceva necunoscut pentru mine, am ales să o invit pe „doamna în negru”, de care zicea Jung, la o discuție, ca să văd ce vrea să-mi comunice. 

Primul pas s-a simțit ca o scufundare în necunoscut, într-o apă întunecată, în propria depresie. Așa a început și proiectul meu despre asta, pe care l-am numit Deep-Pressure. Când am făcut prima fotografie, în care m-am imortalizat într-o apă neagră, mi-am dat seama că, în cazul meu, o parte a depresiei avea legătură cu o presiune imensă care fusese pusă pe mine toată viața, în timp ce mă scufundam sub ea - presiunea de a fi perfectă, de a nu greși și de a fi mereu foarte puternică, fără urme de vulnerabilitate. Iată că, până la urmă, depresia m-a pus față în față cu propria vulnerabilitate și cu presiunea care mă ținea într-un stres constant. A trebuit să-mi accept vulnerabilitatea și să văd ce anume mă împiedicase să fac asta până atunci.

Odată cu conștientizarea presiunii, am simțit că încep să cobor și mai adânc în sursele propriei depresii. Prima care și-a făcut simțită prezența a fost tăcerea. Dar nu o tăcere sănătoasă în care te odihnești, ci una care mă condiționase să nu vorbesc despre cum mă simțeam sau să minimizez gravitatea unor răni și abuzuri. 

Mi-am dat seama că mă obișnuisem să sufăr în tăcere când mi se făcea o nedreptate. Ca și cum adevărul meu, emoțiile mele nu doar că nu erau importante, ci ar fi trebuit cenzurate. În spatele acelui bandaj metaforic care îmi ținea gura închisă erau dureri neînțelese și nevindecate pe care le ignorasem și de care fugisem toată viața. 

Cu ajutorul psihoterapeutei mele am reușit să vorbesc despre rănile mele ascunse până atunci într-o tăcere mortuară.

Ca să arăt conflictul dintre rațiune și simțire, am folosit o inimă și un creier de la măcelărie. Bătălia dintre cele două ne este cunoscută tuturor. Câteodată una gândești și alta faci și invers. În perioada când am făcut fotografia asta, eram zilnic într-un conflict dintre gândurile și emoțiile mele. 

Când le-am analizat, mi-am dat seama de importanța rațiunii pentru gestionarea emoțiilor și cât de importante sunt și ele atunci când îți folosești gândirea. Astfel am permis și emoțiilor să fie prezente (să nu le mai reprim) și am lăsat și rațiunea să intervină în momentele copleșitoare. 

Așa că, în timp, am încercat să dau egală importanță rațiunii și simțirii, ca să ajung la un echilibru interior necesar sănătății mele. De fiecare dată când mă copleșeau emoțiile încercam să nu mai acționez imediat pe baza lor, iar când deveneam prea rigidă în gândire, să includ și ce simt.

Îmi încolțea des un gând: cine sunt eu? Asta dincolo de meseria pe care am ales-o și de imaginea pe care o văd prin filtrul dictat de normele sociale, dar mai ales cine sunt eu în spatele etichetelor care mi s-au pus de-a lungul anilor? 

Când greșeam sau mă supăram pe mine din varii motive, aveam obiceiul să-mi pun anumite apelative, nu tocmai respectuoase. De la clasicul „ce proastă sunt” la „nu sunt în stare de nimic”. Am început să analizez din ce în ce mai des aceste apelative și momentele în care le foloseam. Am realizat că ele nu mă ajutau cu nimic, dar mă făceau să mă simt rău și mă adânceau în stările depresive.

Mi-am dat seama că răspunsul la întrebarea cine sunt eu îl voi afla în funcție de capacitatea mea de rezistență în fața impulsului de a mă insulta și de a permite oamenilor să o facă. A fost mai greu de obținut, să schimbi un comportament și un mecanism necesită foarte multă răbdare și perseverență. A durat câteva luni până am dat la o parte etichetele care-mi fuseseră puse în timp și am conștientizat că ele nu-mi defineau adevărata personalitate, erau adesea proiecțiile oamenilor răniți la rândul lor, care au fost agresivi cu mine. 

După ce am dat la o parte etichetele, m-am întrebat de ce mi s-au întâmplat mie acele lucruri. M-am simțit furioasă și în același timp deznădăjduită că adesea chiar oamenii dragi mi-au vorbit fără pic de respect, mai ales în copilărie. Cu ce am greșit eu în toate acele situații? Analizând amintirile cu psihoterapeuta mea, am conștientizat că indiferent de cum greșim în anumite perioade față de alții, un comportament abuziv verbal sau fizic nu este niciodată justificat și nici nu reprezintă o atitudine sănătoasă de rezolvare a unor conflicte. 

De ce mi se întâmplaseră tocmai mie? La întrebarea asta am găsit răspunsul când am reușit să fiu umilă față de mediul exterior. Am conștientizat că abuzurile prin care am trecut nu mi se întâmplaseră doar mie, ci multor oameni, într-o formă mai ușoară sau mai gravă. Întrebarea a ajuns să nu mai fie personală, ci colectivă. Cum putem fiecare dintre noi să încetăm cercul nociv al abuzurilor verbale și fizice, la adresa propriilor persoane și asupra celorlalți? 

Din acel moment am învățat să mă ascult mai atent când ceva nu-mi făcea bine și să ofer asta și celor din jur. Întrebarea „De ce?” a devenit o parte importantă din vocabularul meu. Mă ajută să aflu informații și să-mi mențin vie curiozitatea, în timp ce încerc să înțeleg mai multe fețe ale unei probleme sau ale unui conflict.

Toții pașii de până aici au provocat în mine o revoluție care anunța o schimbare mai profundă. Mă simțeam ca în străfundurile iadului, în care clocoteau și mai multe surse ale depresiei mele. Mi-au dat târcoale gânduri legate de propria mortalitate și de dorințele trecute de suicid. Acum nu mai concepeam ideea de a-mi lua viața, dar nu eram încă convinsă că vreau să continui procesul de schimbare interioară, era foarte greu.

Am analizat împreună cu terapeuta mea momentele grele prin care trecusem în trecut și ce mă ajutase să le fac față, ca să le pot folosi din nou. Am creat foarte mult și cu ajutorul creativității am început să văd în desenele și fotografiile mele nu doar o persoană rănită, ci și una foarte puternică. Am descoperit în mine multă forță, dar am intrat în posesia ei de-abia când am înțeles că în spatele dorinței de moarte se aflau și răspunsuri. 

„Doamna în negru” îmi arătase că o parte a depresiei mele era chiar frica de schimbare. Ca un șarpe care-și schimbă pielea, am ales să îmbrățișez asta într-un final, chiar dacă se simțea ca o moarte - vechiului cu care eram obișnuită murea și lăsa loc noului. A fost înspăimântător, fiindcă nu știam ce va urma, dar a venit și cu multă responsabilitate.

Una dintre responsabilități a fost să mă privesc cu sinceritate în oglindă. După ce conștientizezi că ți s-au făcut multe nedreptăți, este foarte ușor să cauți un vinovat pentru orice situație care îți creează disconfort. O analogie bună ar fi momentele când arăți pe altul cu degetul, dar nu faci nimic concret să ajungi la o cale de mijloc cu cel cu care ai conflictul. În funcție de personalitatea fiecăruia, asta se întâmplă sub diverse forme. Eu aveam obiceiul să mă cert cu o parte din mine cu care nu eram de acord, dar fără să încerc să găsesc o soluție la problemă. Făcusem asta și cu alți oameni, dar în acea perioada conflictul se mutase în interior. 

Odată ce am identificat că-n mine încă se băteau două părți ale personalității mele (fiecare cu partea ei de dreptate) m-am străduit să mediez conflictul. Am făcut asta de fiecare dată când aveam despre o problemă două păreri diametral opuse, ambele pertinente, dar care mă blocau între ele. Le judecam și nu făceam nimic ca să ies din acel conflict. În timp am învățat să-mi ascult cu blândețe toate părerile și să folosesc lucrurile pe care le învățasem cu ajutorul lor, ca să mă descopăr și mai mult.

De când am ales să intru în necunoscutul din sufletul meu, am simțit că la un moment dat voi descoperi și sămânța unei noi vieți, că depresia se poate transforma din dușman de temut, în „doamna în negru” care-mi va arăta calea potrivită pentru binele meu. În tot acest proces m-am descoperit pe mine, îngropată sub etichetele și concepțiile lumii. Mi-am descoperit vocea cu care-mi spun acum adevărurile interioare și un respect desăvârșit pentru creativitate ca ajutor de nădejde în procesul redobândirii sănătății mintale. 

Depresia, sub forma doamnei în negru de care spunea C.G. Jung, mi-a salvat viața, când am învățat să comunic cu ea în psihoterapie și în propria viață interioară. Acum n-o mai văd ca pe ceva înfricoșător sau ca pe o pedeapsă, ci ca pe un semnal că e necesar să conștientizez ce anume mă blochează și să găsesc niște soluții să-mi fie mai bine. 

Proiectul Deep-Pressure nu este încheiat. Acum îi învăț și pe alții cum să folosească creativitatea ca să comunice cu depresia, prin workshopuri de pictură intuitivă și cursuri de fotografie expresivă pe care le predau unui grup de elevi din Mărășești. 

Pe Irina Gache o poți urmări pe Facebook și Instagram.