izolare, zbor in timpul pandemiei, companii aeriene
calatorii

Cum e să zbori cu un avion aproape gol în timpul pandemiei

Mereu mi-am dorit să am liber locul de lângă mine în avion ca să mă pot întinde. Nu mi-am imaginat vreodată că o să mă simt așa de tulburată când o să se întâmple asta.
10 Iulie 2020, 4:00am

Pe 29 februarie, am zburat din Londra spre Mumbai pentru o vacanță de două săptămâni. Eu și soțul meu, Vedant, ne luăm vacanța asta odată pe an, ca să ne vizităm rudele. Trebuia să ne întoarcem pe 15 martie, dar fix atunci s-a dezlănțuit toată nebunia cu COVID-19. La momentul respectiv, situația era mult mai nasoală în Londra decât în India. Apoi, compania unde lucrez, LinkedIn, a anunțat că toți angajații vor lucra de acasă, începând cu 16 martie. Cum eram deja în India, nu avea sens să mă întorc. Deja începuse haosul pe aeroporturi, se anulau zboruri, nici nu știam dacă e safe să facem asta. Ne-am gândit să mai amânăm întoarcerea cu o săptămână. Ne-am dus în Bhopal să stăm cu socrii mei până atunci, dar pe 22 martie s-a anunțat că granițele se închid din cauza carantinei.

De la o săptămână în plus, am ajuns să stăm până pe 7 mai. Eu și Vedant lucram amândoi de acasă, după ora din Londra. Asta însemna că începeam lucrul la prânz și munceam până seara la 10. În primele două săptămâni, am avut o stare pozitivă, dar apoi ne-am dat seama că n-o să se încheie atât de repede. În scurt timp, eram disperați să ajungem înapoi acasă, în Londra, la viața noastră obișnuită.

Am aflat că guvernul britanic începuse să facă eforturi de repatriere a cetățenilor, ceea ce însemna că încerca să transporte înapoi acasă cetățenii britanici răspândiți prin toată lumea. Ne-am înscris la ambasada britanică pe 12 aprilie și ne-au pus pe o listă de așteptare. Dar cred că guvernul nu s-a așteptat să se înscrie atâta lume – numai în India au fost vreo 45 de mii de persoane! Când și-au dat seama de complexitatea operațiunii, au schimbat politica și au zis că au prioritate cetățenii britanici get beget, nu cei care locuiau în țară cu viză, ca mine. După care au anunțat închiderea tuturor zborurilor. Nu aveam ce face decât să așteptăm.

A fost foarte interesant ce a urmat. Urmăream pe Twitter un jurnalist indian pe nume Nikunj Garg, prin care aflam tot felul de informații despre situația carantinei. Pe 4 mai, a anunțat că guvernul făcea eforturi de evacuare. Vande Bharat Mission e un efort masiv de repatriere al guvernului pentru a aduce înapoi cetățenii indieni din toată lumea. În prima fază, care a început pe 7 mai, șaizeci de zboruri comerciale private urmau să opereze din 12 țări pentru a aduce acasă 15 mii de cetățeni. Evident, dacă pleacă din India șaizeci de avioane, vor trebui umplute cu niște pasageri și la întoarcere.

Ni s-a zis că toate informațiile necesare vor fi postate pe site-ul Ministerului de Interne al Indiei. Dar cum sute de mii de persoane așteptau să se întoarcă în India sau să plece din India, toate au intrat pe site și acesta a căzut. Apoi, din cauză că a căzut site-ul, ni s-a zis că informațiile vor fi publicate pe site-ul Air India. În cinci minute, a căzut și site-ul ăla! Din fericire, am reușit să ne descărcăm aplicația Air India și să rezervăm bilete acolo. Am plătit două mii de dolari pe ele, adică de trei ori mai mult decât plăteam în mod normal.

Imediat ce am primit confirmarea pentru zbor, detaliile despre zbor au dispărut și de pe aplicație, și de pe site. Nu mai erau informații decât despre un zbor pe 12 mai. Am așteptat să primim o anulare ceva, dar n-a mai venit nimic. Am încercat să sun la compania aeriană, dar era mereu ocupat. În ziua când trebuia să ne îmbarcăm, am sunat la relații cu clienți și am cerut o confirmare, având în vedere că nici măcar nu eram în Mumbai, de unde trebuia să plece avionul. Dar m-au asigurat că zborul era valabil. Atunci am hotărât să pornim cu mașina din Bhopal spre Mumbai, o călătorie de 780 de kilometri care se face în 15 ore. Am angajat un șofer și am aplicat pentru un permis ca să putem călători dintr-un stat în altul, un alt proces care a implicat multe documente și ore de așteptat la coadă.

De obicei, durează 24 de ore ca primești permisul, dar noi am hotărât să nu așteptăm, pentru că am fi pierdut zborul. Am reușit să obținem o scrisoare de permisiune din partea biroului Ministerului de Interne și așa am putut trece granițele. Am plecat din Bhopal pe 7 mai, la ora 12 a.m. Pentru că n-a fost trafic, călătoria a durat doar 12 ore. Dar peisajul a fost sinistru, nu se vedea țipenie de om în jur. Toate orașele și satele prin care am trecut păreau părăsite.

Am ajuns în Mumbai la miezul nopții, am făcut duș la ai mei și am ajuns la aeroport la 2.30 a.m., cu patru ore înainte de zbor. Spre surprinderea noastră, tot terminalul internațional era pustiu! Ne-a apucat groaza, pentru că, în rest, toate celelalte erau luminate. Pe la 4.30 a.m., când am văzut că personalul Air India intră pe terminal, am răsuflat ușurați.

1589371392125-image

Singurul zbor internațional al zilei.

După asta, totul a decurs destul de lin. Doi tipi ne-au dat niște formulare de completat și am intrat pe aeroport. Era ciudat să vezi totul gol, pentru că singurul zbor operațional era al nostru și avea doar cinci pasageri (pentru că, nu se știe de ce, zborul a avut o fereastră pentru rezervări de doar zece minute, așa că numai câțiva am reușit să prindem locuri) și cinci membri de echipaj. Echipajul era echipat de pandemie și ne-au dat și nouă kit-uri de igienă cu mănuși, măști și vizieră, alături de o pungă cu sandvișuri. E foarte ciudat să călătorești cu un avion aproape gol, dar eram prea obosiți ca să ne mai pese. Mereu mi-am dorit să am liber locul de lângă mine în avion ca să mă pot întinde. Nu mi-am imaginat vreodată că o să mă simt așa de tulburată când o să se întâmple asta.

1589371452249-FotoJet-2020-05-12T191554389

Înainte de coronavirus, așa ceva ar fi fost un vis frumos.

Când am aterizat, totul s-a desfășurat foarte repede. Se pare că Londra nu avea niciun fel de reguli de carantină. Nimeni nu ne-a luat temperatura și nu ne-a zis să stăm în casă două săptămâni.

1589371256373-FotoJet-2020-05-13T173037128

Namita Singh Thakur și soțul ei, Vedant Thakur, au mers 12 ore cu mașina și au zburat 9 ore cu avionul ca să ajungă în sfârșit acasă.

Mai târziu, am aflat că zborul care ne-a dus în Londra a adus 326 de indieni acasă la ei, în cadrul celui mai mare program de repatriere din lume. Astăzi, avem un grup de WhatsApp pentru alte persoane care au rămas izolate ca noi și acolo oferim informații despre permise, rezervare de bilete și alte greutăți cu care ne-am confruntat. Noi am avut noroc, dar a fost sinistru să zburăm aproape singuri cu un avion de 250 de persoane. Abia atunci am realizat nivelul distopiei pe care o experimentăm în perioada asta.

Articolul a apărut inițial pe VICE IN.