Răciți, salvăm Roșia Montană!

fotografii: Mircea Topoleanu

Am fugit ieri la protest cu inima-n gât: „Sper să nu fie câteva sute, să nu fie câteva sute, că mă deprim!” Am coborât din autobuz la stația de metrou Titan, dar nu era nimeni. Înainte să ne speriem că suntem singurii trei protestatari, am văzut că poliția oprise circulația pe un bulevard, deci am știut că acela e drumul corect. Am alergat prin ploaie zgribuliți, minunându-ne de câtă verdeață e în cartierul Titan, în care nu mai călcasem de ani buni. În jurul nostru, din tufișuri, de pe alei, răsăreau mereu alți oameni în pelerine, cu pancarte sau stegulețe, care ni se alăturau sau fugeau mai repede, în față, spre protest, nemaiavând răbdare.

Ne-am oprit din galop și am răsuflat ușurați abia când am auzit de la distanță ritmul cadențat și atât de familiar al peturilor, vuietul vuvuzelelor și fluierăturile. Erau o mie, o mie și ceva de oameni, dar nu se lăsau intimidați nici de faptul că erau mai puțini ca de obicei, nici de ploaie. Dimpotrivă, ploaia părea să-i îndârjească. Ne-am alăturat și noi și am pornit scandând, prin băltoace câtre cei din balcoane: „Uniți, salvăm Roșia Montană!” și „Veniți cu noi!”. Ce să vină cu noi? Doar nu erau nebuni, vedeau și ei că plouă, n-ar fi ieșit afară nici să-și cumpere pâine. Pentru pâine n-aș fi ieșit nici eu, la foame mai rezist, dar la cianură nu o face nimeni.

Așa că înaintam toți hotărâți prin ploaie și ne opream din când în când pe grupulețe să creștem economia cartierelor: făceam vânzare magazinelor de la colțuri. La Dristor, s-a strigat:„Ai stat la șaorma, a trecut reforma!” Până la jumătatea drumului, nu simțisem ploaia deloc datorită entuziasmului, dar la Universitate, unde ne înmulțisem și eram vreo trei mii, eram deja cam pleoștiți. După ce ne udase bine, a început să sufle un vânt rece și tăios, care ne ajungea la os. Am luat-o spre casă tremurând și cum am ajuns, am făcut un ceai fierbinte de ghimbir cu lămâie. Ne vedem la ploaia următoare!