Portrete înduioșătoare ale refugiaților sirieni

La finalul lui septembrie, Doctori fără frontiere m-au invitat să le documentez munca în tabăra Domiz din Kurdistan. Condusă de UNHCR, Domiz e casa a peste 40 de mii de refugiați sirieni kurzi. În cinci zile, am desenat maternitatea MSF, unde au ajutat să nască 660 de mame în prima jumătate a anului 2015, precum și grupurile de sănătate mintală și cele care se ocupă de comunitate. Când lucram acolo, criza refugiaților sirieni era peste tot la știri. O groază de refugiați își începeau călătoria în Domiz. În colaborare cu MSF, am desenat portretele unor familii de acolo.

După o zi în Domiz, e ușor de văzut de ce majoritatea rezidenților își doreau să plece. Refugiații locuiau mai mult în corturi sau colibe din bolțar, deși am văzut și una doar din tablă. Școlile sunt supraaglomerate și limitate. Alea câteva locuri de muncă plătesc puțin. Din cauza reducerii finanțării, rațiile de mâncare date de ONG-uri au fost tăiate. Totuși, cei care trăiau acolo făceau tot ce le stătea în putință. Unii și-au făcut grădini. Un bărbat pe care l-am cunoscut avea o afacere de finisare a colibelor ca să pară din piatră. Din nimic, a apărut o varietate de magazine: închirieri de rochii de mirese, magazine de reparat antene parabolice, cafenele care dădeau porții mari de humus. O femeie care avea un magazinaș a refuzat să-i plătesc o sticlă de apă. Era cald afară, mi-a zis ea. Când curentul pică, timp de șase ore pe zi, căldura poate să te facă să-ți pierzi mințile.

Cei care locuiesc în Domiz s-ar putea să se fi născut în satele din părțile kurde ale Siriei, dar mulți dintre ei și-au petrecut viața în marile orașe ca Alep și Damasc. Am întâlnit un inginer în aeronautică și fostul proprietar al unui lanț de magazine cu suvenire, un ospătar și un designer grafic care a construit un studio mic în care a pictat femei care reprezentau libertatea kurdă. O groază de doctori, asistente și o comunitate de muncitori sănătoși de la MSF erau la rândul lor refugiați sirieni.

Am vizitat opt familii care plănuiau să facă o excursie în Europa. Deși fiecare dintre poveștile lor era diferită, toate plecările astea au început în același timp. Un tânăr ne făcea cafea pe care ne-o servea delicat în niște ceșcuțe adorabile. Unul dintre părinți spunea că ei au decis să plece. Știau riscurile. Au citit și știrile, unii aveau vecini care s-au înecat în Marea Egee. Îmi spuneau povești despre cum și-au vândut lucrurile ca să-și permită să plătească taxele contrabandiștilor, cum și-au urmărit verișorii de-a lungul Europei prin mesaje pe WhatsApp, despre aplicațiile pentru azil, despre fiice care-și doreau să devină doctori și fii cărora le e dor de echipele de fotbal din Qamishlo.

Pentru importanța sa legală, refugiat e un cuvânt de egalizare. Înlătură individualitatea și vine cu imagini cu masa zgribulită și întristată. Refugiat trezește milă, iar mila e un lucru usturător. În eseul ei, „Noi refugiații”, filozoafa Hannah Arendt a scris, „Luptăm ca nebunii pentru existența privată cu destine individuale.” Arendt, o refugiată din cauza naziștilor, știa ce spune.

Când familiile astea au decis să meargă în Europa, au ales o groază de lucruri, iar unul dintre ele era un destin individual. Nu voiau să aștepte în cort ca geopolitica să le decidă soarta. Și-au luat viața în propriile mâini. Își doreau să trăiască.

Am întrebat o femeie ce ar aduce cu ea în Europa. S-a uitat la mine cu un zâmbet afectat.

„Ca un suvenir”, am întrebat. „Ca să-ți amintești.”

„Mi-am lăsat toate amintirile în Siria”, a răspuns ea.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre tabere de refugiați:
Am petrecut două zile în tabăra de refugiați Zaatari
Am petrecut o zi într-o tabără de refugiați din Grecia
Zona Zero – Tabăra de refugiați Za’atari