Poveștile mamelor care și-au pierdut copiii, despre cum au trecut peste durere

Trei mame care au trecut prin cel mai mare coșmar al oricărui părinte vorbesc despre doliu, încercarea de a găsi un sens în această tragedie și crearea de grupuri de ajutor reciproc pentru cei care și-au pierdut copiii.

Am citit recent Smoke Gets in Your Eyes: And Other Lessons from the Crematory scrisă de activista morții, antreprenoarea de pompe funebre și scriitoarea Caithlin Doughty. Scenele în care descria cadavrele nu m-au deranjat, nu am avut probleme nici când a descris fața mucegăită și acoperită cu pânze de păianjen a unui hoit, dar o scenă din carte încă mă bântuie: În copilărie, autoarea a asistat la moartea unei fetițe care a căzut de la etajul doi al unui mall în timp ce se juca pe o scară rulantă. Mama acesteia a privit terifiată întreaga scenă.

Pentru că era o femeie de 28 de ani care abia se obișnuia cu ideea de-a avea copii, imaginea aia a avut un impact foarte puternic asupra mea. „Moartea este o parte inevitabilă a vieții, dar nu învățăm nimic despre doliu și cum să trecem peste el până nu ne trezim în mijlocul unei astfel de experiențe. Când am pacienți care trec prin asta, unul dintre primele lucruri pe care le fac este să le spun că sentimentele lor sunt perfect normale. E foarte important. Nu există un mod corect sau greșit în care să jelești.", a declarat Cadmona A. Hall, doctor în filozofie și psihoterapeut de familie și cuplu.

Hall înțelege că moartea unui copil este una dintre cele mai personale și crude lucruri care ți se pot întâmpla. „În momentul morții unui copil apare întotdeauna sentimentul de vină. Rolul unui părinte este să-și protejeze copilul, să aibă grijă să fie sănătos și fericit, deci indiferent de circumstanțe, mamele simt că au eșuat. E o povară uriașă. E încetățenită ideea că e ceva cât se poate de natural și normal să faci și să crești copii sănătoși e ceva cât se poate de natural și normal. În schimb, foarte mulți părinți trec prin asta, fenomenul e mult mai frecvent decât ne imaginăm. Ei sunt doar prea speriați sau rușinați să vorbească."

Sunt însă femei care și-au luat inima în dinți si vorbesc despre asta în comunități online, pe bloguri sau în cărți. Ca să înțeleg cum e să pierzi un copil am vorbit cu trei mame care s-au confruntat cu asta și care acum folosesc internetul ca să ia legătura cu altele. „Unul dintre marile avantaje ale tehnologiei e că îți poți expune sentimentele pe un blog. Te ajută mult să comunici cu alte persoane care se află în aceeași situație ca tine, să primești mesajele și gândurile lor de încurajare și-i ajută și pe ei", ne-a spus Hall.

Mandy Hitchcock e o scriitoare, care încercă să revină în avocatură, a reușit să învingă cancerul, și crede că „a știi ce vrei să te faci când vei fi mare" poate să fie o capcană. După ce a câștigat lupta cu boala și a reușit să treacă peste un divorț dureros, s-a recăsătorit și a avut un copil. Chiar când viața începea să revină la normal, fiica ei de 17 luni, Hudson, a murit de la o infecție neașteptată. Ulterior, și-a împărtășit experiența prin intermediul mai multor publicații precum Washington Post. Angela Miller este scriitoare, speaker motivațional și susținătoare a ideii de doliu. Este autoarea cărții You are the Mother Of All Mothers: A message of Hope for the Grieving Heart și fondatoarea și directorul executiv al comunității de suport reciprocA Bed For my Heart. Fiul ei a murit în mod neașteptat la o vârstă fragedă. Kelly se ocupă de propria firmă de editare și de blogul Chasing Butterflies, unde scrie despre doliu, familie și despre pierderea fiicei sale Abigail (Abi). Abi a murit la vârsta de doisprezece ani în urma unui anevrism. Ele ne-au vorbit despre cât de dureros e să îți pierzi un copil, împortanța doliului și puterea de vindecare pe care au descoperit-o din discuțiile cu alte mame îndoliate.

VICE: Boala fiicei tale a debutat brusc?
Mandy Hitchcock: Da, a fost extrem de rapidă și de neașteptată. Era un copil normal, cu toate vaccinurile la zi. Totul a pornit de la o febră banală într-o sâmbătă seara, lunea a fost diagnosticată la camera de gardă cu meningită bacteriană, iar până joi era deja în coma din care nu s-a mai trezit niciodată. Două zile mai târziu, a intrat în moarte cerebrală și a fost deconectată de la aparatele care o mai țineau în viață.

Ai trecut printr-atât de multe necazuri. Cum este viața ta acum?
Mai am încă doi copii de patru și doi ani. Lucrez de acasă, am un job part-time de avocat independent care îmi acordă suficient timp ca să scriu și suficientă flexibilitate pentru a sta cu copiii mei. Scriu articole despre cum e să fii mamă, doliu, pierderea unei persoane dragi și lupta cu cancerul pentru diferite publicații. În restul timpului, redactez o carte tip jurnal pe care am scris-o după moartea fiicei mele și am continuat-o în perioada de tratament împotriva cancerului, doi ani mai târziu. Nu am viața pe care mi-am imaginat-o, aș vrea să schimb multe lucruri și încă îmi jelesc fiica, dar am învățat să fiu recunoscătoare pentru ce am.

Vrei să îmi spui mai multe despre cariera ta de scriitor? Te-a ajutat să te refaci?
Am început să scriu după moartea fiicei mele, iar blogul m-a ajutat să trec mai ușor peste momentele grele. Deși nu mă așteptam să aibă un efect terapeutic atât de puternic, adevărata surpriză a fost că îi ajutam și pe alții. Am început să văd asta ce pe o modalitate de a-i onora memoria lui Hudson. Singura mea consolare este să știu că viața ei a însemnat ceva, că încă are un impact asupra altora și asupra lumii, deși fizic nu mai este alături de noi. Deci dacă ajut pe cineva atunci când împărtășesc poveștile ei, cred că e cel mai bun mod să o onorez care să-mi aducă puțină consolare.

VICE: Îmi poți spune despre experiența ta?
Angela Miller: În urmă cu șapte ani, am trăit cel mai urât coșmar al oricărui părinte: moartea fiului meu. Nu există nimic care ar putea să pregătească un părinte pentru asemenea oroare. Acum viața mea este împărțită pentru totdeauna în Înainte și După. Cât timp voi respira, iubirea pe care o am pentru fiul meu îmi va umple sufletul de jale. Nu va exista niciodată un moment în care să nu mă găndesc la cine ar fi devenit, cum ar fi arătat, sau dacă ar fi moștenit trăsăturile familiei. Mi-aș dori ca oamenii să înțeleagă că, la fel cum dragostea este eternă, așa e și doliul. Moartea unuia dintre copii nu e ceva peste care să treci după o anumită perioadă, durerea te urmărește toată viața.

Să înveți să trăiești fără un copil este o tortură pe care nu i-aș dori-o nici celui mai mare dușman al meu. În sufletul meu va fi mereu un gol, de mărimea și forma fiului meu. Nimic în lume nu poate schimba asta. Iubirea și durerea pe care le simt sunt infinite. Am învățat să supraviețuiesc, apoi să trăiesc din nou, atât pentru mine, cât și pentru el. Sper să îi onorez amintirea prin felul în care îmi trăiesc viața și prin moștenirea pe care o las.

Te-a ajutat faptul că ai vorbit cu alții și că ai creat un refugiu în care să discuți despre experieța ta?
M-a salvat faptul c-am vorbit cu alte persoane care au trecut prin aceleași experiențe. Nu am avut prea mult ajutor în primii ani de doliu. A fost cea mai îngrozitoare perioadă din viața mea. Nu m-am simțit niciodată mai singură. Nu credeam că voi putea rezista, durerea era sfâșietoare, nu puteam să respir. Întreaga mea lume, așa cum o știam, dispăruse. Nu pot să descriu în cuvinte ceea ce am simțit. Imediat ce am reușit să ma liniștesc, mi-am propus să creez un refugiu, pentru ca alții să nu sufere singuri așa cum am făcut-o eu. Astfel a luat naștere A Bed For My Heart. Prin ajutarea altora, mi-am alinat durerea în moduri pe care nu mi le-aș fi imaginat vreodată.

Ce sfat le-ai da altor mame care au pierdut un copil, ca să se refacă și să nu își piardă speranța?
Permite-ți să plângi, să jelești, să țipi oricât ai nevoie. Nu există o rețetă de urmat. Doar tu ești capabilă să decizi cum vei trece prin asta. Amintește-ți de el și onoreză-i memoria prin lucruri pe care le consideri semnificative. Iar oricând ești gata, găsește-ți un scop care să te ajute să trăiești din nou.

VICE: Îmi poți spune despre familia ta?
Kelly: Sunt căsătorită cu Mark de 17 ani. Ne-am căsătorit în 1999 și am avut primul copil, pe Abi, în 2000. Mai avem o fiică și doi fii, care au acum 13, opt și doi ani. Așteptăm încă o fetiță în mai.

Cum era Abi?
Era un copil vesel și energic. Era dornică să se implice în orice și ne arăta cum să ne trăim viața la maximum. Pierderea ei a avut un impact uriaș asupra familiei noastre. Deși era foarte inteligentă, era și o bună sportivă: era o înotătoare puternică și își luase recent centura neagră la karate. Avea o condiție fizică bună și nu era aproape niciodată bolnavă, iar asta a făcut ca pierderea ei să fie un șoc și mai mare. Avea un suflet bun și își iubea enorm frații mai mici. Era de șase luni la gimnaziu atunci când a murit. Era acasă, când dintr-o dată a intrat în comă și nu s-a mai trezit. Medicii spun că atacurile cerebrale sunt foarte rare la copii.

Cum ți s-a schimbat viața după moartea lui Abi?
Concret, viața noastră nu s-a schimbat foarte mult. Locuim în aceeași casă, copiii merg la aceleași scoli, aveam aceleași joburi. Deși nu pare mare lucru, știu mulți părinți îndoliați pentru care lucrurile astea nu au rămas la fel. Schimbările s-au produs mai mult în interiorul nostru. Suntem mult mai răbdători și mai atenți la nevoile copiilor noștri și stăm mereu cu teamă. Ne trăim viața mai lent și ne bucurăm de lucrurile mărunte. Faptul că am născut la un an după moartea lui Abi ne-a ajutat mult, bebelușul a fost o binecuvântare pentru căminul nostru. Ne-a adus multă bucurie tuturor și seamănă în foarte multe privințe cu ea. Chiar recent scriam că, deși casa este mereu plină, încă ne este foarte dor de Abi și de prezența ei. Pentru c-a fost primul născut, a avut întotdeauna un loc special în inimile noastre. Relația cu soțul meu a devenit mai puternică. Deși am avut dificultățile noastre, le-am depășit împreună. De asemenea, de la moartea lui Abi am devenit mai credincioasă, iar acesta este un lucru despre care scriu mereu. Deși nu mă așteptam, scrisul a fost extrem de benefic pentru mine.

Familia și scrisul te-au ajutat în acest proces?
Familia mea a fost minunată. M-au susținut, iar eu i-am susținut pe ei. Inițial am luat legătura cu multe mame îndoliate prin intermediul blogului meu, iar cu unele dintre acestea țin legătura în mod regulat. Să știi că nu ești singur e vital, iar faptul că am scris despre durere și tot ceea ce simțeam m-a ajutat enorm în procesul de vindecare. Acum nu mai vorbim așa de mult despre moartea ei, nu mai plângem atât de des, ne continuăm vițile, dar asta însemnă și că ne încărcăm cu multă tristețe. Atât eu, cât și soțul meu suntem mult mai temători. Copiii noștri sunt speriați de moarte și de doctori. Scrisul și discuțiile cu prietenii apropiați, cu famila, sau cu oamenii din jurul lumii care trec prin experiențe similare mă ajută să scot la iveală aceste sentimente ascunse. Mă fac să mă simt puțin mai bine.

Traducere: Ioana-Raluca Bobaru

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre moarte:
Am vorbit cu studenții români la Medicină despre moarte și cadavre
Tipul care trolează Instagramul cu sute de fotografii cu animale moarte
Cum să-ți înscenezi propria moarte