Problemele sau tulburările psihice, în general, au fost şi încă sunt un subiect tabu în România. Pentru majoritatea oamenilor, problemele psihice sunt automat sinonime cu „uită-te și la nebunul ăsta", iar psihiatria încă e asociată cu aspecte negative religioase sau mistice.

Am avut ocazia să testez toate lucrurile astea în anul II de facultate, când, timp de un semestru, am făcut practică în cadrul Spitalul Clinic de Psihiatrie Prof. Dr. Alexandru Obregia, la secţia de Pediatrie. În orele de practică îmi erau prezentaţi diverşi pacienţi, copii cu diverse afecţiuni sau tulburări psihice, pentru ca să le pot recunoaște, învăţa şi analiza în detaliu.

În semestrul ăla am reuşit să extrag niște concluzii, care, din punctul meu de vedere, sunt extrem de relevante pentru cum văd românii psihiatria și actul medical, în general.

Concluzii care, sper, te vor face să deschizi ochii şi să priveşti ideea de boală psihică dintr-un alt unghi.

Dacă prin practică îți imaginezi ceea ce mi-am imaginat şi eu, adică noi, studenţii, cum însoţim medicii, asistentele şi infirmierele la administrarea tratamentelor, terapii specifice sau pur şi simplu la observarea pacienţilor, ești complet pe lângă.

Orele se desfăşurau în felul următor: toţi studenţii ne strângeam într-un amfiteatru şi aşteptam ca doamna profesoară să ne aducă un subiect cu o problema psihică, să ne rezume dosarul şi istoricul său medical. Apoi, dacă pacientul era în stare să vorbească, să povestească prin ceea ce trece, cu atât mai bine. Noi doar ascultam, priveam şi notam, dacă ne aminteam.

Credeam și atunci, cred și acum că abordarea asta e cel puțin stranie. În primul rând, deoarece situaţia este una stresantă pentru omul respectiv. Oricine s-ar simţi inconfortabil ca o sală întreagă de ochi să fie aţintită asupra ta, cu atât mai mult un copil cu o tulburare psihică.

În al doilea rând, noi nu aveam acces la modul natural de manifestare al bolilor: copiii ne erau prezentaţi într-un cadru formal, erau sub tratament.

Aşa că multe informaţii au rămas necunoscute.

Marea majoritate a copiilor internaţi erau acolo fie cu retard mintal de diferite grade, autism, depresie fie cu probleme de comportament. Erau trataţi atât medicamentos, cât şi prin terapii specifice tulburării lor. Erau ţinuţi sub observaţie, atât de către medicii psihiatrii, cât şi de psihologi şi alţi medici pediatri. Fiind minori, copiii erau adesea însoţiţi de părinţi sau de tutorii legali, însă unii dintre ei veneau din case de copii.

Poveștile pe care le-am auzit în semestrul ăla m-au lăsat cu inima terci, dar m-au făcut să-nţeleg și următorul lucru: cu excepția cazurilor în care problemele psihice erau genetice sau congenitale, copiii erau acolo din cauza anturajului din jurul lor, din lipsă de atenţie, grijă precară sau zero afecțiune dinspre cei de la care așteptau asta.

Una dintre poveștile peste care am dat atunci a fost cea a unei fetiţe de 12 ani (o să-i spun D.), internată cu depresie şi tentative de suicid. D. era stabilă în momentul în care ne-a fost prezentată și ne-a povestit cum, după ce părinţii ei au divorţat, ea împreună cu fratele ei au locuit la bunicul lor. Pe tatăl său nu l-au mai văzut, iar mama s-a recăsătorit, aducând pe lume doi băieţi gemeni.

Fetiţa a plecat să locuiască cu mama ei, noul său soţ şi cei doi fraţi. Acolo, mama ei nu făcea nimic altceva decât să alerge după cei doi fraţi mai mici, iar tatăl vitreg venea şi pleca imediat ce aduna toţi banii pentru a-şi cumpără ţigări şi alcool. D. era pusă să facă toate treburile în casă. Când lui D. i-a fost refuzată de către mamă o vizită la bunicul ei, aceasta a încercat să se otrăvească.

După acest incident, mama a lăsat-o să locuiască la bunicul ei. După spusele ei, D. a avut o perioadă liniştită, până în momentul în care bunicul său a murit, iar ei doi s-au întors la mama acasă. Punctul culminant al depresiei fetei a fost când fratele ei a murit înecat în gârla din sat. A încercat a două oară să-şi ia zilele.

Mama a recunoscut că nu se consideră capabilă şi nu are resursele necesare pentru a-şi creşte toţi copiii şi a dus-o pe D. la o casă de copii. Fetiţa ne-a povestit cum acolo a avut prima experienţă cu alcoolul. Copiii mai mari veneau noaptea cu sticle de bere şi vodkă şi le dădeau şi lor pentru a adormi sau a nu fi pârâți.

La sfârşit, copila, cu lacrimi în ochi, ne-a spus că ea încă îşi doreşte să moară, că nu se gândeşte ce vrea să facă în viitor, pentru că nu există așa ceva fără fratele şi bunicul ei.

Un alt caz care mi-a atras atenţia a fost cel al unui băiat de 17 ani, A., care a ajuns acolo în urma unui episod de manie, declanşat, după părerea medicilor, de consumul excesiv de marijuana. A. ne-a spus povestea conform căreia părinţii lui biologici erau David şi Victoria Beckham, iar el a fost răpit de către tatăl său pe când era doar un bebeluş.

A. susţinea că în ultima vreme tatăl său era foarte dur cu el şi nu i-a mai dat bani de buzunar. O ceartă între ei a dus la o luptă, după care a fost internat aici.

Povestea asta era doar în mintea subiectului. Părinţii lui erau profesori, oameni care nu-şi privaseră copilul niciodată de nimic, în afara atenției necesare. După spusele lui, A. fuma împreună cu prietenii în jur de zece grame de marijuana într-o săptămână. A refuzat să spună de unde făcea rost de bani pentru a cumpăra aceste cantităţi.

Contrar aşteptărilor (știi tu, chestia aia cu „toate spitalele din România sunt o mizerie, intri sănătos și ieși vai de capul tău"), Obregia este foarte bine întreţinut şi curat. Secţia de pediatrie are jucării şi materiale necesare terapiilor și marea majoritate a asistentelor şi infirmierelor sunt chiar drăguţe.

Mai nasol e cu sala de mese, care te duce cu gândul la una dintr-o unitate militară, cu vase şi tacâmuri din metal, mese zgâriate şi pereţi de un alb gălbui. Însă și aici totul era menţinut curat.

Curtea spitalului este plină de spaţii verzi, bănci şi părculeţe, există chiar şi două chioşcuri universale.

Dacă faci abstracţie de toţi cei care îţi cer ba un leu, ba o ţigară, poţi spune că e un loc chiar liniştit.

Am vrut să văd cum se simt lucrurile și de cealaltă parte a baricadei. Ca doctor (sau cineva venit în practică, cum a fost în cazul ăsta) te interesează condițiile, pacienții și dacă ai parte de tot ce simți că e nevoie ca să-ți faci treaba bine.

Dar din cealaltă parte, a pacienților cum stă treaba? Foarte diferit, am aflat de la o pacientă, E.C., care a fost de acord să-mi răspundă la câteva întrebări legate de perioada cât a fost internată la secţia 6 de „Psihiatrie- acuţi" la Obregia.

VICE: De ce ai ajuns să te internezi aici?
E.C: Depresie recurentă. A fost prima oară când m-am internat într-un spital pentru boli psihice. Când am hotărât să mă internez nu am crezut că va fi cu mult diferit faţă de o internare în oricare alt tip de spital. Dar m-am înşelat.

Să înţeleg că a fost o experienţă negativă?
În zece zile de internare au fost destule, însă momentele în care am stat închisă într-o rezervă la camera de gardă, până am fost dusă pe secţia unde am fost repartizată şi dimineaţa următoare, când m-am trezit într-un salon mare cu vreo 10-15 paturi, ferestre şi uşi cu gratii, sunt imaginile pe care nu le voi uita niciodată.

În salonul ăla ţi-ai petrecut toate cele zece zile?
Nu, deşi una dintre colegele de salon mi-a urat bună dimineaţa cu replica „Ştii, că de aici nu mai ieşi? Aici eşti la închişi". Am stat acolo o singură noapte şi dimineaţa înainte de controlul medicilor, am fost apoi mutată într-o rezervă, unde aveam voie să ies şi unde nu mi se încuia uşa. Starea mea nu era într-atât de gravă încât să rămân la „Închiși". Rezerva mea era la parter, iar saloanele închise erau la etaj, le-am tot revăzut pe celelalte paciente în timpul în care erau lăsate să iasă afară sau la sala de mese.

Cum ţi s-au părut condiţiile de aici?
În salonul mare era destul de întunecat, erau doar paturile şi noptierele. Baia era plină de mucuri de ţigări şi plină de fum. În baia aia puteai face duș, aveai o chiuvetă, o oglindă şi un veceu. Nu pot spune că erau murdare, însă nici cele mai curate nu erau. Rezerva însă era pentru două persoane, cu o fereastră mare, deci era destul de luminos, iar saltelele paturilor erau mult mai confortabile.

Sala de mese era la parter. Când eram chemaţi la masă ne duceam cu cana şi tacâmuri şi ne puneam la coadă. Ni se servea mâncarea în veselă de metal. Unele feluri de mâncare au fost chiar bune, nu m-am plâns. Nu prea te lasă cu mâncare de la tine, decât abia după ce prind puţină încredere în tine. Cea mai bună parte a zilei o petreceam fie dormind, fie afară, pe bancă.

Personalul medical cum se comportă cu pacienţii?
Am avut un medic curant extraordinar, infirmierele, trei dintre ele, foarte blânde, însă marea majoritate a asistentelor erau destul de dure. Îmi amintesc o întâmplare destul de amuzantă. Într-o seară, când m-am dus să-mi administreze tratamentul, asistenta de serviciu mi-a spus să mă îmbrac în pijamale, nu în haine de civil, deşi eu eram îmbrăcată în pijamale, doar că acestea erau roşii, simple, fără flori sau imprimeuri. Nu a vrut să mă creadă şi m-a chemat peste jumătate de oră să mă vadă îmbrăcată cu o altă pijama.

Cel mai amuzant moment al zilei mi se părea cel de după ce înghiţeam tratamentul. Trebuia să deschid gura si să scot limba la asistentă, până se convingea că le-am înghiţit pe bune.

Ai reuşit să comunici şi cu alţi pacienţi?
A, da. Marea majoritate a celor de la secţia 6 erau acolo din cauza depresiei, anxietăţii, tulburare bipolară, tulburări mai puţin grave, deci am avut parte de poveşti de viaţă interesante. Am stat de vorbă cu o doamnă, fostă procuror, care era acolo cu depresie din cauză că-şi rupsese în urmă cu un an piciorul şi de atunci nu se mai vindeca. Am avut cu ea discuţii foarte interesante.

La polul opus, aproape de fiecare dată când ieşeam pe bancă să fumez, venea la mine o femeie, pe la vreo 40 de ani, care mă ruga să-i sun fiica pentru a-i spune să o scoată de acolo. După care îmi cerea ţigară, o fuma în timp ce repeta compulsiv faptul că trebuie să-şi taie unghiile.

Ce ai putea să le spui celor care au preconcepţii legate de spitalele de psihiatrie şi oamenii care au fost internaţi în acestea?
Mulţi trăiesc cu impresia că un spital de psihiatrie e ca în unul din filmele alea horror americane, cu cămăşi de forţă, camere capitonate şi medici mai ţicniţi decât pacienţii, lucru total neadevărat. Da, există cămăşi de forţă, da, sunt şi pacienţi care urlă, care înjură şi fac urât, dar sunt în secţiile lor, îi auzi cel mult sau îi vezi înainte de internare. Tot personalul medical este de o vigilenţa extraordinară, iar dacă „eşti cuminte", se vor purta frumos cu tine.

Lumea trebuie să înţeleagă că a suferi de o tulburare precum anxietatea, depresia, tulburare bipolară nu înseamnă că eşti nebun, că nu eşti conştient de acţiunile tale şi de ceea ce se întâmplă în jurul tău. E ca şi cum ai avea o infecţie urinară, iar oamenii te trimit să faci transplant de rinichi.

A trăi cu astfel de tulburări necesită mult curaj din toate punctele de vedere. De multe ori, noi, ăştia „nebuni" simţim lucrurile mai intens şi nu ştim cum să gestionăm amalgamul de emoţii şi gânduri. Pentru a învăţa să facem asta ajungem într-o astfel de instituţie.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre boli psihice:
Am încercat să renunț la pastilele de la psihiatru și am crezut că o să mor
Întrebarea zilei: Care este cea mai mare fobie a ta?
Cum am scăpat de teama că pot muri în orice moment