Quantcast
Prăjeala superbă care l-a făcut pe Jimi Hendrix Dumnezeu

Acum cincizeci de ani, Hendrix şi-a îmbinat pasiunea de durată pentru SF cu abilităţile neîntrecute la chitară pentru „Purple Haze”, ceea ce l-a catapultat în stratosfera superstarurilor.

(Ilustraţie de Rob Dobi)

Puştiul insista să i se spună „Buster". Nu era numele lui real. Îl idolatriza pe Buster Crabbe, actorul arătos, cu maxilar puternic, care-l întruchipa pe eroul interplanetar Flash Gordon în serialul cu acelaşi nume, produs de Universal Studios. În serial, Flash călătoreşte spre planeta Mongo cu racheta, iar acolo dă peste rase extraterestre, rezolvă nedreptăţile şi farmecă aparatul de filmat cu frumuseţea sa suavă şi blondă.

Puştiul pe nume Buster nu era blond. Era afro-american cu o ramură de indieni Cherokee în arborele genealogic, avea păr creţ, un zâmbet dinţos şi ochi care-l făceau să pară mai înţelept decât alţii de vârsta lui. Familia lui sărăcită îşi ducea traiul deloc luxos în Seattle în anii '50. Mama şi tatăl lui erau alcoolici. Se certau violent şi frecvent. Buster se ascundea din când în când în dulap în timpul certurilor alor lui şi-şi dorea să poată cumva să evadeze pe Planeta Mongo. Acolo putea să se bată cu Ming Nemilosul cel rău şi s-o salveze pe neajutorata Dale Arden, ceea ce i-ar fi atras virtutea eroică a tizului lui, departe de mizeria şi de sticlele sparte de acasă.

Într-o seară, Buster şi fratele lui, Leon, au asistat la ceva ce le-ar fi schimbat tinerele vieţi. Au văzut pe geamul de la dormitor un OZN în formă de disc – ceva ce arăta fix din Flash Gordon – care plutea în curtea lor din spate. A plutit pe-acolo doar un minut, dar a fost suficient să se întipărească în creierul tânăr şi vulnerabil al lui Buster.

A doua zi, puştiul a început să umple pagină după pagină de caiet cu desene cu nave spaţiale şi fenomene cosmice colorate, chiar şi-n timp ce-l fermeca pe Leon cu poveşti lungi şi complicate pe care le inventa el, despre „glaciaţiuni, planete care ardeau şi crearea universului", conform lui Adam Mitchell de la Tor. În mediul tumultos şi lipsit de privilegii al lui Buster, imaginaţia i-a devenit refugiu. Imaginaţia i s-a lipit în curând de alţi eroi, cei care cântau la chitară un zgomot nebun, ca de rachetă, numit rock 'n' roll. A început chiar să se ducă cu mătura la şcoală zilnic şi se prefăcea că e o chitară. Ca şi naveta spaţială a lui Flash Gordon, era o maşinărie despre care spera că într-o zi o să-l transporte şi-o să-l transforme.

Citește și A apărut un nou film despre viața lui Jimi Hendrix

James Marshall Hendrix a depăşit în cele din urmă porecla de Buster, pe care şi-o dăduse singur. Dar n-a depăşit niciodată etapa science fiction. În 1966 nu mai căra după el o mătură; după un scurt episod ca paraşutist în Armată s-a apucat de cântat profesionist la chitară, în general ca acompaniament pentru artişti R&B ca The Isley Brothers şi Little Richard. Însă s-a decis să se lanseze solo sub numele de Jimi Hendrix, după ce l-a cunoscut pe Chas Chandler, basistul formaţiei de succes The Animals, din perioada „invaziei britanice". Ulterior s-a mutat la Londra în 1966, la vârsta de 23 de ani. Acolo a locuit cu Chandler, care s-a dovedit la rândul lui a fi fost fan SF dintotdeauna. Chandler a început să-i împrumute lui Hendrix cărţi din colecţia lui extinsă de SF-uri – poveşti mult mai îndrăzneţe şi mai sofisticate decât îndrăgitul lui serial spaţial cu Buster Crabble de altădată.

„Aveam zeci de cărţi SF acasă", spune Chandler în Ultimate Hendrix de John McDermott şi Eddie Kramer. „Prima citită de Jimi a fost Earth Abides [de George Stewart's]." Romanul, publicat în 1949, imaginează un scenariu apocaliptic în care America e redusă la tribalism pre-tehnologic. După cum notează Chandler: „Nu era genul Flash Gordon. E o poveste cu dezastre, despre finalul unei lumi şi noi începuturi. A început să le citească pe toate."

Iubirea lui Hendrix pentru SF s-a reaprins. Printre celelalte poveşti SF din biblioteca lui Chandler pe care le-a devorat la scurt timp după ce a ajuns la Londra s-a numărat nuvela „Lot" a lui Ward Moore, scrisă în 1953 – o poveste tragică despe o familie care se chinuie să supravieţuiască într-un peisaj deşertic post-nuclear (pe care se bazează filmul din 1962, Panic in Year Zero!). Războiul Rece era în toi, cel din Vietnam se prefigura, iar lumea întreagă părea să se clatine pe marginea prăpastiei. Aceste poveşti SF apocaliptice s-au instalat în mintea lui Hendrix printre sunetele şi stilurile psihedelice din Londra epocii swing în care s-a afundat.

Cea mai puternică dintre aceste poveşti este romanul din 1957, scris de Philip José Farmer, intitulat Night of Light. Cu mulţi ani înainte ca să se răspândească utilizarea LSD-ului, Farmer a inventat cel mai psihedelic dintre conceptele SF: odată la şapte ani, o planetă care orbitează în jurul unui soare îndepărtat e inundată de o radiaţie misterioasă care provoacă distorsiuni şi transformări ale realităţii. Statuile prind viaţă. Oamenii se transformă în copaci. Percepţia devenie un caleidoscop înfricoşător şi haotic. La un moment dat în poveste, petele de pe soare vizibile de pe o planetă din spaţiu sunt descrise ca având o „ceaţă vineţie". Formularea l-a marcat pe Hendrix. N-avea să mai dureze mult până când aceasta nu doar că l-a inspirat să compună piesa care l-a consacrat, ci şi a dat şi naştere unei asocieri revoluţionare dintre science fiction şi muzica rock.

Citește și Cum arătau tinerii de la festivalul Woodstock din 1969

Noaptea de 26 decembrie 1966 a fost una singuratică, dar plină de entuziasm pentru Hendrix. S-a aşezat în cabina de la Upper Cut Club din Forest Gate, Londra; artistul, pe-atât de timid în afara scenei pe cât era de incendiar pe scenă, se îmbărbăta – cel mai probabil cu ajutorul unei substanţe psihotrope sau mai multora – pentru unul dintre primele sale concerte cu noul său trio, The Experience. Era doua zi după Crăciun. Era la jumătate de lume distanţă de Seattle. Oare avea să-l revadă vreodată? N-avea de unde să ştie, într-o lume care se îndrepta spre prăpastie.

Afundat într-o dispoziţie gânditoare şi măcinat de toate poveştile SF cataclismice pe care le citea, Hendrix a luat o foaie de hârtie. I-au ieşit versurile ca un torent. A umplut o pagină, apoi încă una şi-ncă una – ca şi cum ar fi fost puştiul pe nume Buster, care-şi umplea paginile din caiet cu desene schiţate de OZN-uri. În curând avea o mie de cuvinte. Hendrix a luat poezia asta dezlânată şi-a hăcuit-o până a ajuns la o lungime decentă, iar cuvintele astea le-a folosit ca seminţe pentru o nouă piesă. Conţinutul SF original al poeziei – între care se numărau, printre altele, „istoria războaielor cu Neptun", după cum notează Steven Roby în Black Gold: The Lost Archives of Jimi Hendrix – au ajuns pe podeaua încăperii de montaj. Dar titlul piesei a păstrat expresia aceea vie, de două cuvinte, care l-a frapat pe Hendrix în timp ce citea Night of Light al lui Farmer. Hendrix a numit piesa „Purple Haze".

„Purple Haze" – de la a cărui lansare ca single s-au împlinit săptămâna trecută 50 de ani, pe 17 martie 1967 – l-a propulsat pe Hendrix pe firmament. Şi-a fost doar prima dintre cele câteva piese ale lui Hendrix influenţate de SF. După cum îşi aminteşte Chandler, romanul Earth Abides a fost „sursa din care au provenit [piesele lui Hendrix] „Third Stone from the Sun" şi „Up from the Skies"." În aceste două piese – lansate mai târziu în 1967, în timp ce David Bowie îşi lansa primul cântec SF, „We Are Hungry Men" şi trecea pe lângă Jimi Hendrix pe străzile din Londra – extratereştrii vizitează Pământul, dar sunt amuzaţi de ceea ce văd acolo. „Third Stone from the Sun" se termină cu un extraterestru frustrat, care distruge planeta; „Up from the Skies" se termină într-o notă mai resemnată, deznădăjuită: „Am mai trăit aici odată, în vremurile gheţurilor / Şi, bineînţeles, de-asta sunt atât de-ngrijorat / Şi când m-am întors am găsit stelele nelalocul lor / Şi izul unei lumi care a ars."

Coincidenţa face ca „Third Stone from the Sun" a lui Hendrix să înceapă cu un narator care vorbeşte, exact cum începe şi „We Are Hungry Men" al lui Bowie. Pe de altă parte, o construcţie des utilizată pe alocuri în SF este dumpingul de informaţii, sau, mai pe scurt, infodumpingul – un pasaj care are drept scop să-l pună pe cititor în temă cu peisajul şi premisele bizare cu care se confruntă. Hendrix şi-a însuşit tropii, vocea şi structurile din SF, pe care a început să le aplice în muzica rock.

Până atunci, referinţele SF din muzica pop erau mai degrabă din zona „exotisme". Anii '50 şi '60 au fost plini de cântece SF tâmpiţele, cum ar fi „Flyin' Saucers Rock and Roll" al lui Billy Lee Riley şi piesa în stil country de la The Byrds „Mr. Spaceman" (deşi Roger McGuinn şi David Crosby au fost meniţi să-şi lase amprenta asupra muzicii SF serioase la finalul anilor '60 cu „C.T.A.-102" şi „Space Odyssey" de la The Byrds şi „Wooden Ships" de la Crosby, Stills & Nash). Chiar şi Leonard Nimoy din Star Trek şi-a exploatat faima brusc atinsă cu albume exotice precum Music from Outer Space al lui Mr. Spock din 1967.

Citește și Șase motive pentru care Hrușcă e cel mai cool român, deși tu nu-l înțelegi

Piesele astea, oricât ar fi de haioase, nu prea au, de fapt, nimic de a face cu profunzimea SF-ului; ar fi putut la fel de bine să fie despre maşini tunate sau despre cum dansezi twist. Hendrix, care s-a inspirat direct din anumite opere SF, s-a aflat în linia întâi a unei mişcări muzicale noi şi spontane – una care s-a inspirat profund din anxietăţile, aspiraţiile şi imaginarul SF.

Pe măsură ce steaua lui Hendrix s-a înălţat, după „Purple Haze", a început să producă din ce în ce mai multă muzică SF. În mâinile sale de virtuos, piesele despre spaţiu şi extratereştri au căpătat o nouă dimensiune. În versurile de la „The Stars That Play with Laughing Sam's Dice" – despre expresia „Laughing Sam's Dice" s-a presupus că e o referinţă la fel de evidentă ca şi „Lucy in the Sky with Diamonds" de la The Beatles – o fi un talmeş-balmeş în stil flux al conştiinţei, dar din când în când erupe în stil pur SF: „Expresul Milky Way e plin, toată lumea în vagoane", cântă Hendrix înainte să descrie un accident care-ţi îngheaţă sângele în vene în spaţiul cosmic: „Dacă te uiţi în dreapta o să vezi Saturnul / Dacă te uiţi în stânga o să vezi planeta Marte / Hei, ai grijă! / Ai grijă la uşa aia / Să nu deschizi uşa aia!"

În „EXP", bateristul de la Jimi Hendrix Experience, întruchipează un reporter care pune întrebări unui extraterestru interpretat, fireşte, de însuşi Hendrix. Iar în piesa pe ton elegiac „1983… (A Merman I Should Turn to Be)", un holocaust nuclear dezlănţuie nişte „chestii enorme în formă de creioane şi de rujuri" care „cad şi provoacă dureri de nedescris" pe Pământ. Naratorul distrus foloseşte o maşinărie ca să se transforme într-o formă de viaţă amfibiană; de acolo intră în mare, lăsând pământul şi pe locuitorii săi duşmănoşi – membri ai unei specii căreia nu-i mai aparţine – pradă propriei soarte. 

Citește și Povestea muzicianului american care s-a crezut Iisus, după ce-a luat acid

Însăşi muzica lui Hendrix, prin utilizarea de bucăţi manipulate în studio, efecte inovatoare şi metode de pionierat de a scoate sunete de atmosferă dintr-o chitară amplificată, a prins o aură stranie şi nepământeană. În Crosstown Traffic: Jimi Hendrix and Post-War Pop, criticul Charles Shaar Murray se referă la „1983… (A Merman I Should Turn to Be)" drept „principala operă SF din muzica rock". Dacă asculţi piesa care evocă în feluri nemaivăzute până atunci pustietatea post-apocaliptică, izolarea socială şi renaşterea mitică prin tehnologie, nu prea ai cum să-l contrazici. În anii '50, Isaac Asimov a inventat termenul de „science fiction social" ca să descrie tipul de SF care foloseşte tropii genului în privinţa evoluţiei tehnologice pentru a ilustra problemele sociale. Hendrix n-a scris literatură – dar muzica lui e cum nu se poate mai potrivită pentru terminologia lui Asimov.

Moartea lui Hendrix în 1970, ca efect al abuzului de droguri – la tragic de tânăra vârstă de 27 de ani – a însemnat că el n-a mai prins explozia de muzică SF, provocată în acelaşi timp şi de imnul din 1969 al lui Bowie „Space Oddity". Unul dintre asistenţii de turneu ai lui Hendrix din Londra, Ian „Lemmy" Kilmister, s-a alăturat trupei Hawkwind în 1971; ulterior, aveau să devină unii dintre principalii exponenţi ai rockului SF în anii '70. Subgenul avea să includă nume ca Rush, Iron Maiden şi Coheed and Cambria. Hendrix n-a mai apucat nici să se bucure de felul în care combinaţia sa unică de SF, tehnologie sonică şi blues derivat din rock 'n' roll avea să ajute la apariţia Afrofuturismului; el poate n-a jucat un rol central în această mişcare, cum a fost cazul cu alţi artişti precum Sun Ra şi Parliament-Funkadelic – în principal pentru că i-a fost întreruptă cariera înainte să apuce să-şi dezvolte amestecul unic de muzică neagră şi SF – dar alchimia sa de mituri, tehnologie şi eshatologie este o piatră de hotar în evoluţia Afrofuturismului. De la Afrika Bambaataa la Deltron 3030 la Janelle Monaé, ecourile futurismului psihedelic negru al lui Hendrix au răsunat de-a lungul deceniilor.

Hendrix şi-a înregistrat ultima piesă SF, „House Burning Down", pentru albumul său din 1968 Electric Ladyland. Printre miile sale de imagini tripante, cu un armaghedon înflăcărat – armonizate cu „ceaţa vineţie" a lui Farmer – se numără o menţiune fantomatică a unei „bărci uriaşe din spaţiu", care a „luat cu ea toţi morţii". Nu poţi decât să ţi-l închipui pe puştiul pe nume Buster cum pleacă pe ea în cosmos.

Traducere: Ioana Pelehatăi