Povestea primilor „adidași originali” din București, cu care rupeai cartierul în anii ’90

adidas nike incaltaminte romania

Mihnea scrie în VICE proză documentară despre Capitală. Are deja la activ un volum despre Bucureștiul anilor 90 și 2000, cartea Expres (Curtea Veche, 2019), pe care o găsești în toate librăriile din țară și pe site-ul editurii. Urmărește-l în rubrica #dinbucurești, de două ori pe lună.

20 mai 1990

Până la primele alegeri din România, „libere”, cum se spunea atunci, oamenii începuseră, deja, să trăiască tranziția. Unii se bucurau de proprietăți, alții de bunurile apărute pe piață, alții încercau diferite formule de comerț. Micul „import” de mărfuri din străinătate a fost printre primele practici de după Revoluție în care mulți români și-au pus speranțele. Se vizau bazarurile, piețele și târgurile din Turcia, Iugoslavia și Ungaria. Cei mai mulți se duceau în Turcia după aur și blugi. Taică-miu a încercat Ungaria, de câteva ori.

Videos by VICE

Până să ajung adult, nu am avut în toată copilăria și adolescența mai mult de două perechi de pantofi. Una care mi-a rămas mică prin clasa a treia sau a patra, adică 1991 sau 1992 și alta, numărul 44, cu care am mers la nunți și botezuri până în clasa a unșpea, până când am descoperit singur plăcerea de a purta și altceva în afară de adidași.

În anii ’90 nu se spunea „sneakerși”, erau adidași și „adidași originali”. Taică-miu a revenit în București după primul voiaj de câteva zile, un pic înainte de alegerile din 20 mai 1990, când Ion Iliescu a fost ales președinte al României cu 85 la sută din voturi. Eram în clasa întâi.

Părinții au încercat să mă convingă, fără succes, să fac rabat de la diferite haine și obiecte vestimentare pe care mi le doream în favoarea altora mai ieftine. Nu ne înțelegeam decât la adidași: și ei erau de acord că nu era de negociat calitatea și că trebuia să-mi ia ce era mai bun. Nu știu de ce aveau gândirea asta, poate că suferiseră în copilărie de lipsa unor încălțări bune. Taică-miu a venit acasă cu o geantă mare de umăr plină cu diferite prostii pe care voia să le vândă, mai ales prosoape. Nu înțelegeam, de ce te-ai fi dus până în Ungaria să cumperi niște prosoape, nu putea să cumpere niște lucruri mai tari?! În fine, dintre prosoapele astea și alte lucruri la fel de neinteresante sau absurde, a scos și o cutie pe care scria cu negru „adidas”, iar „frunza”, adică logo-ul „Adidas Originals” de azi, era mov. Am desfăcut repede cutia și taică-miu mi-a spus:

– Ți-am cumpărat adidași ca ai lui Magic Johnson!

– Cine-i Magic Johnson?, am întrebat.

Erau niște ghete albe cu dungi mov și galbene pe interior și pe exterior, iar în jurul gleznei aveau un material-burete galben la interior și mov la exterior, cu logo-ul în spate, la ahile. Nu știu nici până azi ce model era, cert e că ăia au fost primii mei „adidași originali”.

Așa a început.

Am înțeles atunci că acea combinație de violet cu galben era pur și simplu cea mai bombă alegere de culori și am fost fan al echipei Los Angeles Lakers dinainte să știu ce e baschetul. Taică-miu jucase baschet în liceu, ca extremă, și el mi-a arătat primele aruncări în curtea liceului său, la Șincai, într-o zi când ne întorceam din Parcul Carol către apartamentul nostru de pe bulevardul Pionierilor (azi Tineretului).

În februarie 1991 am văzut primul All Star Game, luni, la o zi după ce se jucase, în reluare pe TVR2. Mi i-a arătat pe Magic Johnson și pe Michael Jordan, iar eu l-am întrebat cu cine ținea. Cu echipa din Est, care, de obicei, câștigă, mi-a spus. Eu am ținut cu echipa West, care în anul ăla a pierdut la două puncte.

Unii dintre primi pași ai capitalismului în București a fost ca marfa care până în decembrie 1989 se găsea doar la shop-urile de unde nu putea cumpăra oricine, să fie disponibilă tuturor. Erau magazine unde puteai plăti în lei, dolari sau mărci, la un curs destul de aleatoriu, într-un sistem cu totul necontrolat. Spre deosebire de vechile shop-uri, acestea noi aveau mărfuri mult mai variate, se găseau și haine, blugi, geci, adidași, parfumuri, bijuterii, ceasuri, Lego, mașini de jucărie Matchbox, Corgi Juniors sau Majorette, blănuri, electronice și electrocasnice etc.. Erau magazine în care găseai tot ce era mai nou pe piața din România, cu produse validate și recunoscute și internațional, cele mai multe dintre ele. Un fel de proto-boutiques, pentru tot ce era considerat mai exclusivist atunci, în 1990 și 1991.

Era magazinul „Dumarex”, pe colț la lupoaică la Lipscani, la primul etaj. Magazinul „Unic”, fostul supermarket comunist de pe bulevardul Bălcescu, peste drum de Biserica Italiană, la parterul blocului, fusese adus la standarde capitaliste și aprovizionat cu whisky și dulciuri de la Toblerone la gumă Wrigleys. Magazinele „Coleus” erau unul pe bulevardul Dacia, la intersecția cu strada Toamnei, și altul chiar la ieșirea de la metrou de la Bucur Obor. „Castel” era tot de pe bulevardul Dacia, iar ruinele lui sunt și azi lângă restaurantul/terasa „Boema 33”. „Romarta Copiilor”, de pe calea Victoriei, a băgat la parter, încă din 1990, Lego și păpuși Barbie. „GEPA Electro Center”, de pe Calea Dorobanți a fost primul magazin de electronice și electrocasnice din București, înainte de „București-Berlin” de lângă magazinul „Cocor”.

Prețurile erau, însă, foarte mari. Mai mari decât valorau lucrurile respective, se făcea bișniță prin prisma lipsei accesului altfel la marfa respectivă, un monopol al importatorilor care dicta prețurile.

fila adidasi nike romania
Autorul încălțat cu Fila (1995)

După acea pereche de Adidas am mai avut niște ghete PUMA aduse tot de taică-miu din Ungaria și, în cele din urmă, la sfârșitul lui 1992, mi-a cumpărat niște ghete FILA de la „Castel”, pe care a dat cinci mii de lei. I-am purtat până mi-am luat alți adidași și mi-au rămas mici, i-am dat maică-mii, care i-a mai purtat și ea câțiva ani.

În cartiere și în școli unde erau clase, uneori, pânâ la litera T, se învăța în trei schimburi și erau clase cu 35-40 de elevi, copiii habar n-aveau de „adidași originali”, în afară de doi-trei privilegiați pe care ceilalți îi priveau cu invidie. Până în 1993 – 1994 adidașii au devenit marcă de statut social printre copii, adolescenți și tineri. În mare, erau trei categorii. Prima și cea mei detestată era aceea a adidașilor românești, făcuți la întreprinderea „Pionierul” de pe Splai, la câteva stații de autobuz de cartierul nostru.

Rostart”, „Rosprint”, „Dracula” (după Revoluție) au fost branduri locale care, din păcate, nu au supraviețuit. Probabil că au mai rămas câteva perechi care au fost salvate și au ajuns pe la unii colecționari, însă cei mai mulți ar plăti sume considerabile în prezent pentru o astfel de perche. Atunci, însă, în anii ’90, erau o rușine, toți copiii voiau să scape de ei, se foloseau la fotbal pentru că erau din piele și foarte rezistenți și aproape nimeni nu îi ținea de buni. Mai erau unii geekși politehniști care aveau în jur de 20 de ani și care se obișnuiseră cu ei din comunism și încă mai ieșeau încălțați cu „Rosprint” sau „Rostart” la baschet în Politehnică, dar ăștia erau câțiva. Până și copiii cei mai săraci îi urau și în cele din urmă i-au înlocuit la fotbal cu gumari chinezești care se găseau în toate piețele, copii după converși clasici.

Apoi erau adidașii de piață, copii după diferite modele sau branduri fantomă care au avut viață doar câțiva ani, cum ar fi „MP” sau „Peak”, care se găseau în piețe și în magazine mari ca aripa Călărași din Unirea. Niște produse-tampon, de proastă calitate, cu mult sub ce se făcea la fabrică la „Pionierul“ sau brandurile internaționale cunoscute, dar care ofereau celor mulți care nu își permiteau adidași originali o mică aromă capitalistă. „Peak” au fost primii adidași cu „perne de aer” care au ajuns în cartiere, toți copiii apăsau cauciucul de la talpă ca să simtă aerul. Am avut și „Peak”, și gumari copii după converși, pentru că voiam să fiu și eu la fel ca toți copiii. Maică-mea voia să-i arunce, că erau gumari sau din vinilin, că îmi făceau tălpile să pută și deformau picioarele. Ne certam, nu mi-i arunca. O făceam eu, la un moment dat.

Și „adidașii originali”, care nu erau deloc produse de masă așa cum sunt azi, nici nu erau atât de accesibili. Cultura globală era, atunci, în alt punct. Vorbeam odată cu cineva că televizoarele din prezent oferă posibiltățile tehnice ale momentului, însă sunt nule ca design și obiect, gândite strict ca marfă de consum pe termen scurt, niște bucăți din plastic ieftin, ușoare, spre deosebire de televizoarele din trecut care erau grele și rudimentare, dar care aveau valoare ca obiect. Același lucru e valabil și pentru sneakerși, deși în prezent există modele cu design remarcabil în machetă, producția, materialele și intenția materialității le anulează ca obiect. La noi în cartier și în școala generală eram patru sau cinci care aveam „adidași originali”.

adidasi romania anii 90 bucuresti nike
Autorul poartă ghete Ewing (1995)

Până spre jumătatea anilor ’90 apăruseră, deja, magazine specializate de sport și sneakerși. Pe Calea Victoriei era unul vizavi de palatul Știrbei, la intersecția cu strada Biserica Amzei, de unde mi-am cumpărat, în 1994, niște ghete Ewing alb cu negru, pe care le-am considerat un compromis, însă m-am înșelat, pentru că Ewing a fost un brand-model deosebit, pentru care s-a făcut reissue din 2012. Mai era un magazin vizavi de biserica Sfântul Gheorghe și primul magazin Adidas, tot pe Calea Victoriei, vizazi de Palatul telefoanelor.

Erau câteva modele care se vehiculau și pe care ni le doream toți, Adidas Dikembe Mutombo, Reebok Shaq Attack din perioada în care Shaquile O’Neal juca la Orlando Magic cu tehnologia „Reebok Pump”, care s-a răspândit rapid la multe alte modele, Nike Air Max, Fila Grant Hill etc. Unele dintre acestea au fost copii-vedetă prin piețe mai mulți ani, cum ar fi copiile după Nike Air Max 95 sau Fila Grant Hill.

adidasi romania bucuresti anii 90
Autorul încălțat cu Nike Air Max 2 (1996)

Nu erau niște surse foarte clare din care ne informam despre adidași, în afară de reclamele de la MTV sau alte posturi tv străine sau când și când mai prindea câte unul o revistă. Dintre adidașii de care m-am atașat până în 1996 au fost niște Nike Air Max 2, pe care i-am cumpărat din Liverpool, în vara lui 1995, cu 70 de pounds. În 2000 i-am dat unui prieten să-i vândă unuia din echipa lui de baschet a școlii din Șincai și nu i-am cerut niciun ban, eram doar mulțumit că adidașii ăia erau purtați și după cinci ani. Air Jordan erau, cumva, mitici, foarte puțini aveau și se spunea despre ei că erau cei mai buni adidași. Nu i-am plăcut niciodată prea tare, deși au fost mereu foarte bine făcuți, filosofia de design a fost de la încept lipsa asumării oricărui risc. Am avut Jordan 14 și regret că nu am avut modelul anterior, 13, iar după 2000 am avut mai multe perechi, dar nu a mai contat.

În 1996, Adidas a introdus tehnologia „Feet You Wear”, cu un logo foarte 90ist, simpatic, cu o față cu ochii rotunzi și creastă și un design atractiv. Mulți am dat, atunci, buzna la Adidas și ne-am cumpărat, eu mi-am luat unii de running, care au rămas memorabili prin cât de mult am ajuns să-i detest. Mai ales că, pentru cei care au avut răbdare și au rezistat tentației inițiale, șase luni mai târziu a apărut modelul-icon „Adidas Kobe Bryant 1”, cu tehnologie „Feet You Wear”, în anul în care Kobe Bryant a debutat la Lakers, model care și acum e cel mai mare regret că nu l-am avut. În 1998, însă, am avut „Adidas Kobe Bryant 2”, ultima pereche de care m-am atașat, pe care am purtat-o câțiva ani și după aceea i-am dat-o lui taică-miu.

Până în 2000, foarte mulți tineri și adolescenți știau și își doreau adidași originali, însă prețurile erau prea mari pentru nivelul de trai de atunci și cei mai mulți nu știau de unde să-și cumpere, care erau „originali” și care nu. Și în prezent se mai dezbate ce e original și ce e fake pe piață, dar acum 20 de ani discuțiile de genul ăsta era cu mult mai prezente. Riscurile de a fi tâlhărit și jepcărit de adidași erau aproape egale cu zero pentru că cine se ocupa cu așa ceva nu știa să recunoască modelele, se furau chestii care erau foarte colorate și exagerate și care, de multe ori, nu aveau nicio valoare.

În august 1999 s-a lansat „Nike Flightposite 1 Kevin Garnett”, pe care l-am văzut prima dată într-o revistă XXL Basketball Magazine și apoi, în 2000, la unu’ care juca centru în echipa ASE-ului și care a rămas pentru mine cel mai spectaculos model de sneakerși. Costau pe la două sute de dolari, însă au rămas printre cele mai speciale și influente creații din 1999 până în 2019. Pentru că era cerere, în cele din urmă a apărut o variantă de business care a deschis considerabil posibilitățile pentru a avea niște adidași originali. Soluția s-a numit „Top Sport”, un magazin mic deschis în 2000 pe bulevardul Regina Elisabeta, la intersecția cu strada Silfidelor, unde se găseau adidași un pic mai ieftini și care, în scurt timp, a ajuns o mecca a celor pasionați. Apoi au fost și mai multe reprezentanțe. După aceea mall-urile.

Editor: Ioana Moldoveanu