Locale

Sunt de 12 zile în carantină, într-un hotel din București, dar statul nu mi-a verificat sănătatea

Mi-au lăsat totuși mâncarea în fața ușii. Aproape zilnic.
11 Mai 2020, 12:36pm
carantina coronavirus, coronavirus, suspect de covid-19, politia romana
 Autorul, în camera de hotel în care și-a petrecut deja 12 zile de carantină. Fotografii din arhiva personală a autorului

În spatele meu o tipă din România vorbește tare la telefon: „E plin de șobolani, au ieșit din canale, vin peste tot”, zice cu voce alarmată, ca și cum rozătoarele ar putea da năvală în orice clipă. „Da, noaptea, că nu e nimeni pe străzile Parisului și e plin de șobolani”, mai spune femeia.

E 29 aprilie 2020. Aștept zborul guvernamental Paris-București care e programat pentru ora 18.00. Terminalul E2 al aeroportului Charles De Gaulle e aproape gol. Criza COVID-19, care a dat peste cap toată planeta, e mai apăsătoare într-un loc altfel aglomerat și plin de viață, cum este aeroportul din capitala Franței. Toate restaurantele, magazinele și locurile de relaxare sunt închise. Benzi de plastic de avertizare opresc accesul pe terasele goale, cu scaune cocoțate pe mese, sigilate, de parcă virusul ar fi omorat și aici pe cineva. Astăzi este programat un singur zbor internațional, spre București, și întregul spațiu arată dezolant, dar nu devastat, ca-n filmele despre sfârșitul lumii, ci pustiit, ca și cum existența a fost amânată pe o perioada nedeterminată.

Lucrez ca rescue officer pentru SOS Mediterranee, organizație care salvează refugiați de la înec în Marea Mediterană. Pandemia de COVID-19 m-a prins inițial pe un vapor în Marseille, dar cu toții am fost nevoiți să plecăm, în cele din urmă. Așa am decis însă să mă întorc acasă, la soția și fiica mea.

Selfie cu Red Bull. Moment istoric

Mi se face sete și mă duc să caut un automat cu băuturi răcoritoare, iar când, în sfârșit, îl găsesc, constat că au mai rămas doar două cutii de Red Bull. Pun doi euro și 70 de cenți în automat și iau o cutie, îmi fac un selfie și îl postez pe Instagram, de parcă aș vrea să păstrez un moment cu potențial istoric.

Un tip de la curățenie trece pe lângă mine la bordul unui vehicul din acela care spală pe jos, cum sunt și la hipermarketuri. Îl urmăresc și constat că se oprește să curețe consolele de jocuri Playstation, unde nu e nimeni și care oricum par scoase din uz, dar îmi închipui că asta i s-a zis să facă. Curățăm și sterilizăm.

Mă-ntorc la locul de așteptare și, după vreo trei ore, suntem chemați la poarta de îmbarcare. Toate zborurile de linie dintre țara noastră și Franța au fost anulate de peste o lună, astfel că Ambasada României la Paris a fost nevoită sa organizeze o cursă charter de repatriere pentru românii rămași în Hexagon. Am plătit două sute de euro pentru biletul de întoarcere. La coada stăm cu toții la cel puțin un metru unii de alții, cu măști și mănuși chirurgicale, dar știm că la bordul aeronavei va fi imposibil să păstrăm distanța, din moment ce avionul companiei Tarom e în întregime ocupat. Suntem aproximativ 130 de persoane care zboară spre casă.

Pe tunelul de îmbarcare ne așteaptă o doamnă echipată în PPE (personal protective equipment) din cap până-n picioare. Îmi ia temperatura cu un termometru pe care mi-l apropie de frunte și care arată ca un pistol fără țeavă. „Să știți că, dacă aveți temperatură, nu urcați în avion”, mă avertizează ea. N-am temperatură, așa că mă îmbarc și zborul se desfășoară conform programului, doar că nu ni se aduce nimic de mâncare, ci doar un pahar cu apă oferit de însoțitorul de bord, echipat și el complet în PPE.

Aeroportul este pustiu

Drumul secret de la aeroport la hotelul pentru carantină

Aterizăm la București și aplauzele tradiționale plescăie prin mănușile de cauciuc pe care suntem încă obligați să le purtăm. La trecerea de frontieră, autoritățile sunt confuze și dau indicații contradictorii. Cei de la DSP ne zic să stăm acolo, poliția vamală ne spune dincolo, însă lucrurile se mișcă și verdictul pentru toată lumea din cursa charter Paris-București e clar: carantină instituționalizată. Intru și eu în cei peste 14 mii de oameni care stau în carantină impusă de stat la întoarcerea în țară dintr-o zonă roșie.

Începe tevatura la fel de tradițională, cu urcatul în autobuz și plângerile de rigoare. „De ce durează atâta?” „Ia uite cum ne-au aruncat bagajele, ai dracu.” „Ăia de ce au plecat înaintea noastră, ce, sunt fotbaliști?” O doamnă vrea să fumeze și amenință că își aprinde țigara.

Nu primim nicio informație suplimentară, dar ne urcăm cu toții în două autobuze rezervate pentru noi și însoțite de o coloană de poliție consistentă, cum se întâmplă în cazul politicienilor de rang înalt. E ca și cum ne îndreptăm către un loc secret, pe care nu avem nevoie să îl știm. Câțiva pasageri sunt foarte iritați de secretomanie și unul dintre ei strigă la șofer: „Ce, dom'le, suntem prizonieri?”. Doamna care ne amenința că își aprinde țigara chiar o face: trage câteva fumuri și le suflă pe geamul întredeschis. Un altul bate cu pumnul în geamul autobuzului către o mașină de poliție și înjură mai mult pentru sine.

Cum nu e trafic în București, ajungem relativ rapid la un hotel din zona centrală a orașului și ne așezăm cum putem la coadă. Câțiva jandarmi echipați și ei în costume albe de plastic, măști și viziere, ne iau în primire. Ne împart sticle cu apă, ne spun cum să stăm la coadă și ce acte să pregătim pentru recepție.

Prima zi de carantină și primul meu vizitator: o colegă din avion

La ora unu noaptea intru în camera hotelului Best Western, plătit de statul român, și-mi dau seama că, deși mă întorc în țară după aproape trei luni de absență, e prima dată când nu mă duc direct acasă. Cu toate astea, știam ce mă așteaptă odată ajuns în țară.

Prima zi de carantină începe în forță, la ora șapte dimineața, cu bătăi energice în ușă. Mă gândesc că polițiștii care stau de pază au ceva să ne comunice, poate ne monitorizează temperatura sau poate au adus un medic să ne consulte. Deși nu sunt pregătit să primesc vizite, deschid totuși ușa. Nu e niciun polițist, niciun medic sau personal al hotelului. E o colegă de carantină cu care am zburat de la Paris. Mi-o amintesc imediat, doamna era vocală încă din aeroport, nemulțumită din varii motive. Acum e revoltată că nimeni nu i-a adus o cafea, un ceai.

Îmi spune că are două operații și că trebuie să ajungă acasă, la Buzău, pentru că nu mai are pastile pentru tratament. „Ce număr are recepția”, întreabă doamna pe un ton ridicat. Îi răspund, dar nu mă aude, repet mai tare, n-am succes nici acum. Mă ofer să sun la recepție și o rog să aștepte la ușă. Intru-n cameră și sun, însă imediat cum răspunde recepția femeia e deja în spatele meu: „Dă-mi, domnule, mie să vorbesc”, zice ea. Îmi ia telefonul și își toarnă oful în receptor. Eu mă refugiez în baie, să mă spăl pe mâini și față, aproape din reflex, și remarc că acum aude foarte bine ce i se spune. Conversația se încheie și femeia iese din cameră aruncând reproșuri în stânga și-n dreapta. Revine după o oră, dar nu îi mai deschid.

Mâncarea adusă de polițiști, dar nimeni de la DSP

Mâncarea primită

În scurt timp, poliția aduce micul dejun, câteva ore mai târziu prânzul, apoi, spre seară, cina. În felul ăsta ne asigură că perioada de carantină este structurată de cineva din exterior. Mâncarea e tipic românească, de cantină studențească. Trei felii de salam și cașcaval de dimineață, o pâine feliată, o ciorbă și un felul doi la prânz, o cină sumară, gătită la repezeală. Dacă o las să se răcească capătă imediat un aspect sleit. Am citit despre oameni nemulțumiți de mâncarea din carantină, care au aruncat-o pe geam sau s-au plâns în live-uri pe Facebook, dar la mine nu este cazul.

Nu e ceva de care mă pot plânge din moment ce nu plătesc pentru hrană, iar gândul că oricum nu sunt unul dintre cei care face ceva să combată activ pandemia, în afară de faptul că stau aici, îmi anulează mofturile gastronomice.

Mâncarea lăsată de poliție în fața ușii

De cele mai multe ori pachetul cu mâncare rămâne jos, în fața ușii, oamenii legii, în pantaloni scurți și tricouri, dar cu măști de protecție, evită contactul cu noi sub orice formă. Polițiștii sunt politicoși și conștienți că prestează o muncă cu care nu sunt obișnuiți: aduc mâncarea, strang ambalajele pe care le lăsăm la ușă, ne aduc apa sau pachetul de la recepție.

Ce n-ai voie să faci în carantina instituționalizată

Nu avem voie să ieșim din cameră decât cel mult să ne luăm apa din baxurile lăsate în fața liftului. Și nu avem voie să interacționăm între noi, „ca să nu ne dăm unul altuia răceala”, după cum i-a explicat un om al legii doamnei din Buzău care a continuat să fie extrem de reticentă la situație în toate zilele astea.

Nu știu de alte situații extreme, oameni care să fi încercat să plece din carantină sau să facă scandal, în hotelul în care eu stau, dar am văzut că nu au fost puține situațiile de tipul ăsta în țară.

Într-una din zile l-am întrebat pe polițist dacă vom fi testați pentru COVID-19 și dacă nu ar fi mai simplu și mai ieftin să ne lase acasă, în cazul în care rezultatul este negativ. Răspunsul pe care l-am primit a fost strict funcționăresc: de testare se ocupă o altă instituție și nu am informații suplimentare.

Hotelul are WI-FI și televizor și, în general, condiții bune. Avem voie să comandăm prin Glovo sau să primim pachet de acasă. Odată chiar am fost întrebat dacă vreau să mi se schimbe lenjeria de pat. Însă lipsa de comunicare a autorităților, pe care am remarcat-o din prima zi, a continuat pe toata perioada carantinei. Ieri i-am întrebat dacă în hotel există o spălătorie pentru rufe, însă mi s-a răspuns că pot să-mi spăl hainele în cameră și să le usuc cum pot.

Ce văd pe geamul de la camera mea

Sentimentul că autoritățile te bagă în carantină și uită de tine

Mai am două zile de carantină și până acum nu a venit nimeni să ne întrebe de sănătate. DSP-ul n-a sunat niciodată să vadă dacă am sau nu simptome. Presupun că se așteaptă să spunem noi dacă e cazul de așa ceva. Din fericire, n-am avut nimic până acum. Mi-am continuat programul fragmentat de o oră sau două de citit, cu știri despre pandemia la TV, câteva flotări și multe telefoane acasă, așa cum fac cei mai mulți dintre noi în perioada asta.

Camera de hotel

Ieri m-am surprins cum mă plimbam prin oraș cu ajutorul Google Street view. Am vrut să văd exact strada pe care voi pleca pe jos acasă, imaginandu-mi slalomul pe care îl voi face cu trolerul printre mașinile parcate pe trotuar.

Tot ieri i-am invidiat pe cei care au ieșit în weekend să se plimbe în parc și au postat poze pe Facebook. Am reușit să supraviețuiesc până la mijlocul lunii mai, spre deosebire de alții, iar asta mă face să mă gândesc că vigilența personală și a autorităților a meritat.

Cât despre testarea mea, tot ce citesc îmi indică faptul că nu va exista nicio testare după aceste 14 zile de carantină. Nu mi s-a comunicat nici dacă am nevoie de un aviz epidemiologic de la DSP sau este de ajuns o declarație pe propria răspundere. Tot ce știu este că, odată eliberat, responsabilitatea îmi revine în întregime mie, cu atât mai mult după 15 mai, când începe „relaxarea” României.

P.S. Astăzi, 11 mai, e prima dată când băieții au uitat să-mi aducă masa de prânz. O fi o zi mai aglomerată.

Editor: Iulia Roșu

Publicitate