Am sărit cu parașuta la Tuzla și am găsit în sfârșit liniște

„Cine-i Alexa? Cu mine o să cazi!”, sunt primele cuvinte pe care mi le spune Florin Ioniță, instructor de parașutism. Îi spun că prefer termenul de „zburat”. Pe Florin îl numesc șeful la nori. La peste zece mii de salturi, te întrebi dacă a stat mai mult pe pământ sau în aer. Îmi ia pulsul: „ești curajoasă, nu?”. Îi răspund cu jumătate de gură „Mda”.

Atunci când am primit propunerea de la TNT Brothers, cea mai mare asociație de parașutism din România, am zis instant „da, sar!”. Așa că-ți las mai jos experiența mea, la 24 de ani, o persoană cu frică de înălțime și destul de bleagă în timpul liber. Vorba aia: am sărit cu parașuta ca s-o faci și tu.

Săptămâna dinaintea saltului e cea mai grea și trec prin trei etape: conștientizare, frică și acceptare. E ca atunci când ești beat/ă și cineva îți propune ceva, iar tu zici da pe nerăsuflate. A doua zi, îți dai seama că ai second thoughts. Cam așa și eu. Apoi au năvălit toate fricile și întâlnirile mele cu înălțimile, de-a lungul vieții, care m-au angoasat nemilos.

Încep să mă panichez nițel. Îmi vin în cap câteva întrebări standard: Dacă fac atac de panică în avion? Dacă leșin când sar? Dacă nu se deschide parașuta? Dacă mi se face rău, vomit sau fac pe mine și apare pe filmare? Nici nu știu care mă sperie mai tare. Noaptea mă tot gândesc la asta înainte să adorm, că poate nu sunt pregătită, m-am pripit și sâmbătă poate vreau să mă odihnesc, nu să cad tocmai din cer.

Mă apuc să citesc articole să mă informez. Toate despre cât de mișto e experiența. Nu sunt masochistă să citesc cazuri grave și n-am nevoie să știu tot ce s-ar putea întâmpla rău. Aflu așa că cei de la TNT Brothers au aproximativ 15 mii de salturi în tandem efectuate de la înființarea asociației și peste 250 de membri activi, adică parașutiști licențiați, deci pare că știu ce fac.

Aflu și că e mai safe să sari cu parașuta decât să treci strada. Asta mă amuză și mă liniștește în același timp. Am experiență la trecutul străzii, sunt practic expertă la asta.

Încep să mă gândesc în glumă la moarte. Dacă-mi fac testament, cui îi las colecția de șervețele de când eram mică? Dar jucăriile de la Happy Meal? Dar sneakerșii mei? Dar cățelul pe care vreau cândva să-l adopt, dar n-am făcut-o încă? Măcar dorința s-o las în testament.

La începutul săptămânii mă gândesc însă cu spaimă la moarte. Ajung la concluzia că sunt împăcată cu mine și viața mea, dar sigur dacă aș muri, părinții mei ar fi cam triști.

Când le spun alor mei că o să sar cu parașuta, tata e chiar entuziasmat că o să trec printr-o experiență din asta, mama pare să nu mă creadă. De-abia c-o zi înainte realizează că o să se întâmple și atunci îmi spune: „E bine, fix asta-mi trebuia mâine, să mă gândesc cu teamă că fiica mea va sări de la patru mii de metri”. Mă așteptam să reacționeze mai serios, dar e destul de ok.

„Vezi și tu să nu mori, pls. Ms”, îmi dă mesaj și un prieten. „O să încerc, npc.”

„Alexa, cineva ne-a blocat mașina și n-are niciun număr în geam. Oare poți ajunge cu altceva?”, îmi spune una dintre prietenele cu care urmează să plec la Tuzla, acolo unde se va întâmpla minunea. TNT Brothers are două locații de unde poți sări, la Clinceni și la Tuzla, în fiecare weekend, până la finalul lui noiembrie. Saltul în tandem cu foto și video îți scoate din contul de economii 1 270 lei pentru Tuzla sau 1 230 pentru Clinceni. Dar îți zic, merită banii.

Mă gândesc că problema cu mașina e un semn că n-ar trebui să sar, dar îmi amintesc că nu cred în d-astea și mă calmez. După 15 minute se rezolvă treaba și suntem pe drum. Îmi iau vreo patru prietene cu mine, ca galerie și să strâng în brațe pe cineva după ce cobor.

Pe drum îmi dau fade out la toate discuțiile și programez trei mesaje scurte, cu „te iubesc-uri”, să se trimită la vreo patru ore după ce urc în avion. Nu cred că o să mor sau c-o să mi se întâmple ceva, dar am un pitic în creier care îmi spune „dar dacă?”. Sper doar să nu uit să le șterg după săritură, ca să nu panichez oamenii degeaba.

Realizez că începe să mă deranjeze o lentilă de contact. Îmi spun că-s idioată, că mai bine îmi schimbam lentilele de dimineață și mă enervez c-o să sar fără să văd bine cerul. Piticul apare iar în capul meu: „dacă și ăsta e un semn?”. Acum nu mai am încotro.

Ajung la aerodrom cu inima în gât, semnez formularele de membru. Instructorul Florin, 57 de ani, mă întreabă dacă am rău de înălțime sau când merg cu mașina și-mi spune că există șansa să simt asta și-n aer. Adaugă c-o să fie bine, o să-mi placă mult și să n-am nicio frică. O să aibă grijă de mine.

Mă uit la el în timp ce vorbește și realizez că toată viața mea o să fie practic în mâinile lui și tot ce pot spera e să n-aibă o zi proastă. Mă echipează, îmi explică ce-o să facem mai exact și cum o să sărim, la final adaugă „O să uiți ce-ți spun acum oricum, dar stai liniștită, o să fiu cu tine și o să te ghidez la fiecare pas”. Îl întreb și dacă o să pot țipa acolo sus. „Cât te țin plămânii”, îmi răspunde.

Aici îl cunosc și pe Daniel Andrei, persoana care urmează să filmeze săritura. Mă întreabă cum mă simt. Tot ce pot să scot pe gură e că am emoții.

Toți avem măști și mănuși ca măsuri de siguranță în contextul coronavirus, dar le dăm jos înainte să sărim. La avion, mai sunt trei băieți, parașutiști licențiați, care o să sară înaintea noastră. Avionul arată ca unul de jucărie și pe moment nu-mi dau seama cum încap șase oameni. Îngrămădiți, ăsta e răspunsul. „Mergem cu ușa deschisă?”, întreb ca o tolomacă, de parcă mă cred în CFR. Florin îmi spune în glumă că da, dacă asta vreau, dar o închide la scurt timp după.

Cu cât urcăm în înălțime, Florin începe să-mi arate pe gemuleț (că doar așa pot numi geamul ăla mic de la avion), cum se văd stațiunile de pe litoral. Pe la o mie de metri, îmi spune că unul dintre băieți o să sară și să nu mă sperii, dar că noi mergem mult mai sus, la patru mii. Salturile de la 1 500 - 2 000 de metri sunt pentru a pilota parașuta, fără cădere liberă. Cele de la patru mii sunt salturi cu focus pe lucru în cădere liberă.

În avion vocea din capul meu îmi tot spune „Dacă poți face asta, poți face orice!”, iar consolarea, pentru că am și din asta, e: „Eh, de e ceva, închizi ochii”.

Când sare primul băiat mai că-mi vine să mă întind și să-l prind de mână, dar mă controlez. La următorii doi e o imagine superbă, se vede că le place și sar fără nicio grijă.

Unul dintre băieți se uită-n ochii mei câteva secunde înainte să se arunce în gol și parcă îmi spune „hai că ești curajoasă. O să fie bine”. Tot ce-mi vine în cap este „oare să-l cer de soț?”. Mă bucur că mi-am păstrat un umor la fel de prost și la patru mii de metri înălțime și sub condiții de presiune. Deși stațiunile de la mare arată diferit de aici, unele lucruri chiar nu se schimbă.

Trapa avionului se deschide, suntem pe margine acum, gata să sărim. Îmi dau seama că doar Florin stă pe scara avionului, iar eu atârn deja în aer. Închid ochii brusc, iar pentru o secundă am impresia că am sărit, dar de fapt mă înșel. Două secunde mai târziu sărim pe bune.

E cel mai mișto minut din viață, doar cazi și atât. Îmi amintesc ce mi-a spus Florin înainte să urcăm în avion. „Încearcă să absorbi totul, să ai toate simțurile deschise și să te bucuri cu totul de experiență”. Mă bat puțin cu respiratul, că-mi fuge toată fața, dar sunt atentă la fiecare senzație. Florin încearcă să-mi ia mâinile de pe bretele, acolo unde le uit, fără să-mi dau seama că mi s-a spus să iau poziția de broască.

Daniel, fotograful, vine-n fața mea și zâmbește. Mă prinde de mâini și cădem așa toți trei. Îmi dă drumul și la un moment dat face o tumbă în aer și pare cel mai natural lucru din lume. Nu cred că mă aude, dar îi spun lui Florin: „Să nu te pună păcatul să facem și noi asta!”. O bleagă.

În aer, Daniel bate palma cu mine, se îndepărtează, iar Florin deschide parașuta. Nu mă doare smucitura, deși pe seară văd că am două vânătăi la brațe, o nimica toată. În plutire, instructorul îmi devine ghid. Îmi arată toate împrejurimile, care ce stațiuni sunt și ce forme ciudate au. Îmi spune că dacă vreau, aterizăm și-n Vama Veche, direct pe-o terasă. Nu, mulțumesc, prea mult COVID acolo.

Plutim în aer și teama s-a dus. E liniște aici sus, departe de pandemie, coronavirus, dezbateri politice, conspirații și, în general, tumultul pământean. Simt în stomac o ușoară senzație de rău de mașină, dar nu îndeajuns încât să nu mă lase să mă bucur de ce mi se întâmplă.

Înainte să aterizez, Florin îmi spune „pregătește-te să ridici picioarele când o să-ți spun”. Bineînțeles, ca o moldoveancă apucată, le ridic fix când aud cuvintele astea. Realizez că încă nu e cazul și le las jos. La o milisecundă distanță, Florin îmi spune să le ridic iar. Imaginează-ți cum arată asta pe video, zici că aerul puternic mi-a dat mințile peste cap. Când ajung pe pământ, îmi vine să mă întind pe jos și să mă uit la cer. Florin mă ia în brațe și încă nu pot înțelege că nu mai sunt sus.

„E frumos spectacolul din jur, dar mai mișto e spectacolul din tine. Tot ce se-ntâmplă în interiorul tău cât ești acolo sus”, îmi spune Florin când stăm la terasă după.

Prietenele mele vor să afle cum a fost acolo, sus, dar pentru cineva care vorbește de obicei foarte mult, rămân fără cuvinte. „Nu pot exprima pentru că nu pot compara cu nimic trăit până acum. Asimilez și revin” le spun. Toată ziua mă uit ba la cer, ba la valuri, ba la ultimele luni care mi-au schimbat mult viața.

La terasa aerodromului, instructorul Florin povestește cum toată familia lui zboară, iar faptul că își lasă copiii să facă asta e cea mai mare dovadă că e safe. „Fata a sărit cel mai puțin, e dezamăgirea familiei. A ales să meargă la Medicină”, glumește Florin. Ne face cunoștință cu Radu, băiatul lui care e cameraman la TNT Brothers. „Am sărit prima oară la 12 ani”, spune el.

„Săritul cu parașuta e ca și cum ai merge c-o mașină cu 200 km/oră”, explică Florin. Doar că mașina asta e în aer și n-o conduci tu, completez eu. Nu ai control asupra vieții tale și tot ce poți face este te rogi ca persoana de la volan să pună frână când trebuie. O dovadă de încredere în celălalt care seamănă cu un exercițiu bun de viață, mai ales în contextul actual.

La final, plec de acolo cu senzația că parcă n-a fost îndeajuns. Aș mai fi stat în aer o vreme.

Sigur, gândurile mele pseudofilosofice nu se pupă cu mesajele primite de la prietenii mei.

Știu, prietenii mei sunt foarte amuzanți. Replică de agățat preferată după experiența asta:

„Te-a durut când ai căzut din Rai?”
„Bă, nu chiar, am aterizat lejer. Dar era mai frumos acolo.”

Să sari cu parașuta e o experiență cap-coadă. Te trec tot felul de emoții și gânduri. Plec de la Tuzla cu o listă de lucruri pe care vreau să le fac, că parcă mersul cu bărcuța în Cișmigiu nu mai e chiar așa palpitant.

Pe Alexa o găsești pe Facebook, Instagram sau blogul ei.