Am 16 ani și timp de șapte zile am trăit fără net într-un sat din România

Pe lista fanilor de tabere probabil că nu-s, dar anul ăsta am fost nevoită să-mi părăsesc zona de confort și să văd dacă poate ieși ceva mișto. Tabăra asta de care o să-ți povestesc propunea șapte zile cu cortul într-un sat. Nu de capul meu, ci cu alții ca mine. 

De aproape nouă luni fac parte dintr-o trupă de teatru pentru adolescenți, iar în perioada asta am învățat că în actorie sunt câteva lucruri foarte importante. De departe în top e munca în echipă. Suntem în total zece adolescenți diferiți, așa că s-au făcut mai multe încercări de-a lungul timpului ca să cooperăm pentru a scoate o piesă bună. Printre diferite exerciții de testare a încrederii unul în altul a fost și o excursie de o noapte. Recent am dus lucrurile la alt nivel: tabără de-o săptămână. Am fost cu grupa mea, alte două mai avansate și câțiva care se pregăteau să dea admiterea la teatru.

Recunosc. Toată treaba asta cu statul la cort nu părea foarte drăguță la început, dar am încercat să gândesc pozitiv: nu poate fi atât de rău. A fost destul de rău.

Am pornit lejer cu diferite alergii și intoleranțe la mâncare, dar am ajuns în ultimele două zile la un virus apărut de nicăieri (ca toate virusurile, nu?). Știu, pare că mă plâng, dar din perspectiva mea astea șapte zile au fost o experiență dubioasă. Așa c-am documentat toată treaba cum ar face-o orice gen z: analog, că tot am stat departe de tehnologie. 

Din București până în sat sunt peste două ore cu mașina, așa că la prânz am plecat spre viitoarea mea casă pentru următoarea săptămână. Pe drum m-am oprit cu tata la un suc ca să mă bucur de ultimele momente de civilizație înainte de cort. 

Locația nu avea stradă sau număr, așa că am găsit-o după un share location de pe WhatsApp care ne-a dus în fața unei curți ca la țară. 

Prima impresie a fost decentă. În curte erau puse câteva corturi, două foarte mari și câteva mai micuțe. Pe lângă ele se plimbau niște rațe, găini, câini și pisici. După analiza peisajului rural am dat peste toată trupa și așa am aflat cum stă situația cu cazarea la mai puțin de-o margaretă. Am ajuns să stau în cort cu alți patru colegi. Ce să zic, acest penthouse improvizat era spațios și drăguț, dacă ignoram căldura din el. Ce n-am știut la început era că noaptea căldura aia dispărea fără urmă.

După cazare și acomodarea cu animalele și locul, a sosit timpul pentru prima masă, înaintea căreia s-a ținut o sesiune de Q&A în legătură cu posibilele alergii, intoleranțe și persoane vegane, vegetariene etc.. Surprinzător sau nu, eram 40 de adolescenți și fiecare avea câte o cerință. Eu eram în categoria celor cu intoleranță la lactoză și a celor numiți și „picky eaters”. Nu prea a fost loc de mofturi la cină. Am primit pui cu cartofi la cuptor din care fiecare a ales ce i se potrivea. 

După masă ni s-a explicat cum stătea treaba cu dușul (aflat în curte alături de veceu). Fiecare avea un timp limită de aproximativ trei minute la dispoziție ca să-l folosească și cu maximum cinci minute pentru fetele care voiau să se spele pe cap. Trebuia să avem grijă să nu consumăm toată apa, ceea ce la 40 de oameni e doar un dezastru pe cale să se întâmple.

Somnul a fost ca de bebeluș, adică fiecare înfășat în sacul de dormit. Dar nu fără un oarecare război de gherilă cu țânțari și alte insecte față de care am ripostat cu papuci și Autan. 

După o noapte foarte răcoroasă, dar liniștită, ne-am trezit pe la opt dimineața ca să ajungem la ceea ce burghez ai putea denumi mic-dejun. Prin excludere, singura variantă pentru mine era un bol cu cereale. Și atât. Am trecut însă peste acest moment cu încălzirea intensă cu dans, yoga și actorie, toate combinate, pe la ora zece.

La prânz a pornit cursa care ascute orice simț: găsirea magazinului. Informațiile cât de cât aproximative despre el erau că este „în casa cuiva” și că e destul de aproape. Confuzi că nu vedeam niciun semn evident că acolo era un magazin, am intrat în curtea unui om și am întrebat. Coincidență sau nu, am nimerit din prima. La prima vedere arăta ca un fel de bar, doar că avea mâncare. Nu erau multe variante: chipsuri, niște brioșe, Cola, bomboane și niște acadele. Mi-am ales brioșele și am plecat după ce am fost trecută pe un caiet. 

Pe la 18 am decis că, dacă tot e zi de explorat satul, am putea să mergem și la gârlă. Am auzit de la alții că se poate face baie și că cei care au mai fost aici în trecut mergeau acolo în fiecare zi după repetiții. Am ocolit niște noroaie specifice zonei și am ajuns, într-un final. Apa era caldă, ceea ce poate fi un fel de răsfăț și, dacă te chinui destul, poate ține loc de un proto spa.

Am încheiat cu seara de cinema. Mă rog, vizionarea improvizată a unui film în curte.

Un alt motiv pentru care nu îmi plac taberele este că, inevitabil, pe la mijlocul lor apar momentele în care vrei să pleci acasă în urma unor drame specifice vârstei. De data asta eu am cedat printre primii după ce am primit un feedback negativ legat de prestația mea de la repetiții. Așa s-au adunat toate gândurile legate de ce vreau să fac în cei doi ani de liceu rămași. Am ajuns la problemele legate de viața socială și la mediul în care mă aflam. 

M-am retras cu colegii mei în cort și am avut o sesiune de terapie în grup. Am discutat despre actorie, liceu, viitor și am ajuns să bârfim alți colegi. Sesiunile de terapie în grup, când ești la vârsta asta, ajută uneori, dar și mai mult a ajutat dușul de trei minute pe care l-am făcut după ca să mă relaxez. O colegă a stat de pază, dar nimic nu m-a ferit de relația complicată cu apa care era ba clocotită, ba rece gheață. 

Seara, câțiva colegi au plecat la fotbal, iar restul am rămas prin corturi. Semi-happy end pentru ziua asta.

În urma crizei existențiale din ziua precedentă, mi-am revizuit atitudinea și am dat tot ce-am putut la repetiții. S-a încheiat totul foarte frumos, cel puțin pentru mine. În paralel, criza s-a extins către colegele mele care plângeau în cort. M-am alăturat din nou terapiei și am ajuns cumva de la râs la plâns. E incredibil cât de repede poți să treci de la o stare la alta și e incredibil și cum niște chestii atât de mici și neimportante pot să facă un cort întreg să plângă. 

După plâns a venit și vestea zilei (a săptămânii?): la prânz vor fi cartofi prăjiți. Prima masă care mulțumește pe toată lumea, dar câți poți face pentru atâtea guri? Deloc șocant, rezerva strategică de cartofi prăjiți a dispărut la fel de repede cum a dispărut entuziasmul meu pentru tabără. De aici au pornit alte plângeri legate de mâncare, dar s-au rezolvat cu niște vizite la magazin. 

După criza cartofilor, a început apariția gurilor albastre. La repetiții toată lumea avea gura albastră, dinții, limbă, tot. Am aflat mai târziu de existența unor acadele albastre care se găseau la magazin și pe care toți le mâncau doar pentru culoarea de după. 

Le-am încercat și eu ba pentru culoare, ba pentru că nimeni nu îmi putea descrie concret ce gust au. Mi-am luat, la propriu, acadele de doi lei - am primit două, dar alți colegi erau deja în sevraj după ele și cumpărau câte cinci. Ocazie cu care am înțeles pe deplin vorba: „cinci la zece lei”.

Acadelele aveau patru etape de parcurs: un înveliș de zahăr din ăla acru, acadeaua în sine cu gust de fructe de pădure, un mijloc din gumă de mestecat și etapa finală: dinți albaștri. Într-adevăr, nici eu nu știu cum să descriu gustul, dar zahărul acru de la început se simte mai rău decât dacă ai mânca o lămâie. Guma din mijloc este sub calitatea celei Turbo și abia-și merită statutul de „gumă dată rest”.

Ziua patru s-a terminat într-un ton albastru, o culoare reprezentativă pentru mood-ul nostru și pentru dinți.

Înainte de plecarea în tabără s-a discutat despre plecarea într-o excursie pe munte cu un autocar închiriat. Excursia avea două opțiuni: traseu pe Valea lui Stan sau Bâlea Lac. Venea doar cine voia. Eu eram liniștită cu gândul că o să rămân la cort, pentru că nu mă pasionează excursiile de genul, doar că între timp s-a decis că trebuie să meargă toată lumea. Și așa am rămas fără cash, c-am plătit autocarul. 

La Valea lui Stan a coborât majoritatea, iar la Bâlea Lac am mai ajuns doar 12 oameni. Suficienți cât să ne bem cafeluța sus pe munte la 16 grade.

În drum spre lac, pe marginea drumului, am numărat din autocar exact patru urși. A fost pentru prima dată când am văzut animalele astea atât de aproape de mine. Autocarul ne-a lăsat pe marginea șoselei lângă o stâncă decentă pe care am escaladat-o ca să ajungem la zona comercială de la Bâlea Lac. 

Foamea ne-a împins aproape mecanizat către masă, dar problema era că aveam o oră la dispoziție să comandăm, să mâncăm și să ne întoarcem unde ne-a lăsat autocarul. Challenge accepted.

Am comandat toți aceleași chestii, toate conțineau cartofi prăjiți după cele întâmplate în ziua precedentă, iar eu rămasă fără cash am plătit ca toți copiii de oraș: cu cardul. Ce să zic, dezamăgirea mai mare a fost că, treptat, colegii mei și-au primit mâncarea numai eu nu. Fast forward, s-a făcut ora, eu tot fără mâncare, chelnerița deja făcuse nota.  

Am cerut la pachet, dar n-a fost o rezolvare. Mi-a spus că a încurcat comenzile și trebuie să mai așteptăm puțin. Între timp, șoferul autocarului ne suna să ne întrebe unde suntem că el ne așteaptă deja. Cumva, am ieșit victorioasă cu tot cu mâncare și fugă spre autocar. 

Recuperarea celorlalți n-a fost ușoară, mai ales că nu erau la punctul de întâlnire, iar noi nu aveam semnal la telefoane. Ne-am așteptat o oră și ceva colegii, timp în care am mai văzut câțiva urși și am murit de cald. Într-un final i-am recuperat pe toți și am pornit înapoi spre tabără. Melodia drumului a fost notificarea RO-Alert care avertiza că-s urși în zonă. 

Ajunși înapoi la corturile noastre am aflat că o colegă a plecat acasă, pentru că se simțea rău. Iar asta a dat naștere unor vizite repetate prin care eram întrebați dacă noi ne simțim ok. Mai târziu am aflat că acel caz al colegei nu era unul izolat.

După agitația din seara trecută ne-am trezit cu jumătate de tabără încă în corturi, pentru că au vomitat și aveau o stare generală foarte proastă. Simptomele au apărut de seara, treptat, și s-au răspândit la mai mulți dintre noi. Eu și colegii mei de cort eram încă bine. Pe măsură ce am observat că lumea începe să plece acasă au început să apară bănuieli în legătură cu cauza. 

Prima speculație a fost că am avea Covid, dar s-a trecut repede peste, pentru că simptomele nu se potriveau. Erau mai mult gastrice și toți aveam gust și miros. A doua variantă a pornit de la apa pe care au băut-o din râu cei care au fost pe Valea lui Stan, dar și peste asta s-a trecut când simptomele au apărut și la cei care au fost la lac. Au urmat Salmonella, toxiinfecție alimentară și enterocolită, iar la final s-a ajuns la nimic. 

Până la sfârșitul zilei deja ne purtam dubios unii cu alții, stăteam distanțați, nu ne mai îmbrățișam și ne asiguram că nimeni de la noi din cort nu vomită. 

Au plecat acasă deja zece dintre noi și repetițiile nu s-au mai ținut. Cei care am rămas am pus Star Wars, doar că nu a durat foarte mult până să vomite cineva fix lângă boxă. Era seara în care era planificat un foc de tabără, dar nu i-a mai păsat nimănui. Interesul era pentru budă, unde se vomita cu rândul. 

Problemele au ajuns și la cortul nostru. O colegă a început să vomite și asta ne-a alarmat un pic. Și-a mai revenit cu niște medicamente, din fericire. 

Concluzia zilei a fost că nu se știe cum și de ce, dar aproape toată lumea începea cu rândul să vomite pe unde apuca. Am adormit puțin speriată cu gândul să nu cumva să mă trezesc peste noapte cu probleme, dar fericită că urmează să plec acasă.

A venit și ultima zi la cort. Situația stătea în felul următor: mai eram 17 și eram toți cu gândul la plecat mai repede acasă. Eu le-am zis alor mei să vină devreme, pe la 11, dar alții au început să plece de pe la 9. Valiza mea era făcută din seara precedentă și, într-un final, am pornit spre casă. 

Primul lucru pe care l-am vrut a fost apă, pentru mă săturasem de apa cu gust de fântână cu care am rezistat o săptămână, iar al doilea a fost o oprire la Mc. Mi-am încheiat ziua cu un duș, fără limite de minute, și somn. Experiența din tabără a venit însă cu mine acasă.

A doua zi pe la prânz am căzut brusc într-o stare de greață și durere musculară. Peste câteva ore am ajuns să nu pot să mă ridic din pat și cu febră aproape 40. Îmi era infernal de rău. Virusul din tabără a ajuns și la mine, dar măcar eram acasă. Ca să fiu sigură am făcut și un test Covid care a ieșit negativ. 

Din fericire, aproape toate simptomele mi-au trecut în ziua următoare. Am rămas doar cu dureri de stomac și musculare.

Am învățat ceva din săptămâna asta? Da, cum ar fi că poți să trăiești cu acadele albastre și Cola, că problemele mici se pot rezolva foarte ușor și că nu îmi voi schimba părerea despre tabere, cel puțin momentan. Deși am avut mai multe momente nefericite decât fericite în astea șapte zile, ajung cumva la concluzia că nu a fost chiaaar atât de rău. Acum că zic asta în timp ce-s în oraș și sănătatea e în regulă.