Cea mai mare teamă a mea ca bărbat trans de când am rămas însărcinat pentru a doua oară

Prima mea sarcină a mers ca la carte. Încă de la începutul celei de-a doua, mai ales după câteva probleme la concepție, am rămas cu impresia asta că oricând se poate întâmpla ceva rău.

Într-o duminică din iunie, la zece săptămâni din primul trimestru, luam masa la niște prieteni cu fiul meu SJ în vârstă de trei ani. Copilul lui Cate și al lui Daniel s-a născut la câteva luni după al meu. Ne-am cunoscut la un eveniment relaxat cu părinți și bebeluși pe care-l ținea un prieten comun la un magazin de muzică independent (nu pot nega, a fost la fel de perfect precum sună). 

În anii care au urmat, prânzul de duminică a devenit un ritual regulat. Nu ne cunoșteam până s-au născut copiii noștri, dar acei bebeluși au creat o prietenie de familie fără de care nu-mi mai pot imagina viața acum.

Iar partea incredibilă e că Cate este din nou gravidă, cu vreo două luni înaintea mea. Noi, cei trei adulți, suntem entuziasmați să devenim din nou părinți în aceeași perioadă. Nu sunt multe lucrurile pe care nu le împărtășim. Faptul că Cate este o femeie cis, iar eu un bărbat trans este doar o întâmplare.

Nu, cititorule, nu-ți pot explica cum de sunt așa de norocos ca tată trans singur.

Așadar, atunci când spre finalul prânzului simt că ceva nu e în regulă, faptul că sunt cu ei mă ajută să nu mă panichez imediat. Mă ridic și spun un „Mă duc până la toaletă” și trec prin bucătărie ca să ajung la toaleta de la parter. Nimeni nu reacționează.

După cum mă așteptam, boxerii îmi sunt pătați de o cantitate înfricoșătoare de sânge. Nu este o pată obișnuită de la începutul sarcinii. Mi se strânge stomacul cu gândul la pierderea sarcinii din decembrie: „La naiba, nu din nou!”.

Cate este genul ăla de persoană minunată care are mereu în baie produse pentru menstruație. Îmi pun un absorbant, mă spăl și ies în grădină. Ceilalți încep să strângă masa și o aștept pe Cate să apară în bucătărie.

„Sângerez”, spun eu, în timp ce iese și se uită la mine puțin îngrijorată. Nu există nicio îndoială că deja mi-a citit ceva pe chip.

„Ok”, spune ea, perfect calmă, cu genul ăla de energie de care am nevoie în caz că mă panichez.

 „Mult?”

„Da.”

„Vrei să te duc la spital?”

„Da, cred că da.”

Ieșim din casă și ne urcăm în mașina lor cu SJ în mai puțin de un minut. În grabă, uit pantofii, bluza și premergătorul lui SJ. Cu motorul pornit ne regrupăm. Cate sugerează să sunăm în avans la departamentul de sarcină incipientă a celui mai apropiat spital (EPU). Își amintește că, având în vedere ziua și ora, este posibil să ajungem acolo, să ne trimită acasă și să ne ceară să revenim mâine. Simt că ea conduce totul și e creierul meu, ceea ce mă liniștește fiindcă mintea mea e blocată.

„Bună idee”, aprob eu.

Începe să conducă încet, iar o voce prietenoasă îmi răspunde la telefon.

„Bună”, spun eu. „Sun fiindcă, ei bine, sunt însărcinat și sângerez. Sarcina are aproximativ zece săptămâni și mă întreb dacă… ei bine, ce ar trebui să fac?”

Mă apucă un râs nervos care vrea să comunice de fapt: „Știu că sună ca o glumă, dar surpriză! Nu glumesc! Sunt doar un tip trans. Te rog să înțelegi partea asta, acum, fără să trebuiască să explic mai multe…!”.

„Suni pentru partenera ta?” mă întreabă vocea de la telefon, încă prietenoasă, dar relativ confuză.

„Nu, este vorba despre mine. Sunt trans. Sarcina mea are aproximativ zece săptămâni.”

Din fericire se prinde și devine la fel de prietenoasă ca înainte.

„Ok, deci cel mai bun lucru ar fi să suni din nou dimineață ca să faci o programare. Apoi îți putem face o ecografie. Din păcate nu putem face asta azi. Trebuie să urmărești sângerarea.”

Cate întoarce spre casa părinților mei. Acolo vreau să dorm la noapte. Din nu știu ce motiv, tot nu mă panichez. Ba chiar încep să mă simt mai calm. Nu pot face nimic acum și cred că sângerarea s-a oprit.

SJ și cu mine intrăm în casă și dăm peste tatăl meu vitreg care pregătește cina, în timp ce Cate se duce cu mama la mine acasă să ia periuțele de dinți și pijamalele. Mai târziu, când prietenii părinților mei vin la cină, copilul și cu mine suntem deja adormiți în camera de oaspeți.

A doua zi dimineață, Nana îl duce pe SJ la grădiniță și eu reușesc din fericire să fac o programare la EPU. Cate mă îmbărbătase deja în cazul în care ar fi trebuit să aștept câteva zile. 

Conduc împreună cu mama jumătate de oră la spital. Am nevoie de o distragere când sunt la volan. Nu am mai sângerat, dar am ceva fatalist, ca și cum ce va fi, va fi. Îmi amintesc foarte bine că bunicul era descris ca fiind „fatalist” și că mă gândeam că e ceva cool. Nu am înțeles niciodată atât de visceral ce înseamnă asta.

Simultan, la un alt nivel foarte profund și secret, aud o șoaptă: „Cred că lucrurile vor fi OK”. N-am nici cea mai mică idee din ce parte a creierului a venit această replică încrezătoare. Nu are niciun drept să fie aici și nu mă ajută, raționalizez eu.

Trec de parcarea aglomerată de la spital, printre ușile glisante, pe un coridor întunecat, printr-o ușă albastră laterală care arată ca un dulap, dar pe care scrie „Recepție”. Până ajungem în camera de ecografie, mă țin tare într-un fel care ar putea spune: „Sunt doar un tip, nu mă băga în seamă. Poate sunt un vizitator, poate mama e nevasta mea gravidă. Oricum ar fi, sunt într-adevăr neinteresant”.

Ecografa este la fel de prietenoasă ca persoana care mi-a răspuns la telefon aseară. Mă întreb dacă spitalul ăsta și angajații lor sunt cumva „diferiți” fiindcă un tip trans a dat deja naștere aici în urmă cu trei ani. Știu asta fiindcă acel tip trans sunt eu.

Cert e că nu știu dacă știe și suspectez că e arogant să-mi imaginez asta. Până la urmă, personalul din spital e format din profesioniști. Își fac doar treaba. Nu ar trebui să fie ceva ieșit din comun să fii tratat cu respect și compasiune când vii pentru o ecografie de urgență pentru că crezi că s-ar putea să pierzi sarcina, indiferent cine ești.

Îmi pune gel pe burtă și apasă senzorul pe abdomen. Găsește imediat pulsul. 

„Uite-l aici”, îmi zâmbește liniștitor, în timp ce mama mă strânge de mână.

Acea voce încrezătoare din mintea mea știa ceva ce mie mi-era teamă să accept. Era ok. Înfricoșător, da, dar un episod trecător. Sângele, de fapt un cheag mic, rămăsese acolo și în acea seară a ieșit. Ecografa crede că poate vedea zona uterină din care s-a desprins și spune că e posibil să mai fie și alte cheaguri, dar că ar trebui să se oprească de la sine și nu e motiv de îngrijorare.

În drum spre casă oprim la un drive-thru. Acel Big Mac este printre cei mai buni hamburgeri pe care i-am mâncat vreodată. Mă tratez chiar și cu un milkshake cu banane, care e o mană cerească. În timp ce trag din pai în mașină, am o discuție cu micul meu bob de fasole din burtă: „Hei, bebe, putem să ne liniștim acum? Hai să așteptăm până te naști pentru aventuri, ok?”.