Viața secretă a unui traficant de droguri din Tokyo care-i vânat de români că le-a furat clienții

White e un mare infractor și recunoaște asta; e expat nord-american, fugar internațional și vinde cantități enorme de cocaină în cel mai aglomerat oraș din lume. Dar e și businessman – iar afacerea lui e înfloritoare.

„Orice bancher sau avocat – orice tip cu bani care vine aici – vrea cocaină și păsărică japoneză”, a zis White (VICE a fost de acord să folosească pentru el acest pseudonim). Vorbește cu noi printr-o linie telefonică criptată dintr-o cafenea din centrul orașului Tokyo.

„Deci businessul merge brici. Singura problemă e că am supărat traficanții români pentru că le-am luat clienții. Nu sunt prea încântați.”

Businessul de care îmi vorbește White încă din noiembrie 2020 e „cea mai mare rețea de distribuție de cocaină din Tokyo”. În ciuda legilor stricte cu privire la narcotice, a politicii guvernamentale de zero toleranță și a reputației de zonă fără droguri, comerțul de substanțe ilegale din Japonia e înfloritor. Și pe măsură ce Yakuza își pierde din influență, infractorii străini precum White preiau controlul asupra pieței japoneze de droguri. 

La câteva săptămâni după ce am primit primul e-mail, am vorbit la telefon cu White ca să aflu mai multe despre ce urma să îmi ofere: ocazia rară de a arunca o privire în lumea secretă a traficului de droguri – o galaxie de cocaină, metamfetamine și pastile de ecstasy care umplu buzunarele bandelor locale de traficanți și îi distrează pe bancherii străini.

„Japoniei îi place să spună că e o țară cu un nivel foarte scăzut de infracțiuni, dar îți garantez că nu e deloc așa. Se petrec multe infracțiuni în Japonia. Multe nu sunt raportate, dar există la fel de multe ca oriunde. Și nu vorbesc din auzite, chiar eu le comit”, mi-a zis el.

White a făcut multe alte afirmații pe care VICE nu le-a putut verifica. Vorbește cu o candoare brutală și mult umor, dar nu-i convine deloc când îi pun întrebări care i-ar putea compromite anonimatul. Există bariere peste care nu vrea să treacă. Și totuși, deși nu cunoaștem cele mai intime detalii ale vieții lui personale, poveștile pe care ni le-a zis despre Tokyo sunt credibile.

Pe parcursul unui an de corespondență, presărat cu perioade de tăcere totală, White mi-a zis povestea lui în detaliu și mi-a trimis zeci de fotografii pe care nu le putem publica, pentru că sunt cu droguri, vibratoare și femei goale, dintre care una avea scris pe fund o listă cu prețuri de ecstasy și cocaină.

Până la urmă, după mai multe luni de corespondență și întrebări despre detalii pe care nu le voia publicate, a fost de acord să ne întâlnim în Tokyo, ca să văd cu ochii mei care e viața lui.

Dar întâlnirea n-a mai avut loc. La aproape un an de când am vorbit prima oară, White a dispărut de tot.

85 de grame. Asta e cantitatea cu care White și-a mutat activitatea de traficant de droguri peste Oceanul Pacific, din America de Nord pe străzile din Japonia. 85 de grame de cocaină introduse în capsule de ouă Kinder și transportate sub formă de o doză zdravănă de medicamente pentru hemoroizi. Nu e Tse Chi Lop și nici vreun El Chapo asiatic sau alt mafiot care face contrabandă cu vaporul peste granițele globale. A fost mereu un infractor de nivel stradal.

White a început să vândă droguri în adolescență: „Făceam șase sute de dolari pe săptămână, agățam ușor gagici, mi se părea că am o viață de vis”. După ce a terminat școala, a fost luat sub aripa fratelui unui prieten, un tip cu multe conexiuni în lumea traficului de droguri. La douăzeci și ceva de ani, făcea deja parte dintr-un sindicat foarte violent.

În acest punct, White câștiga deja între 15 mii și douăzeci de mii de dolari pe lună din vânzarea de droguri: cocaină, meth, ketamină, iarbă. Dar, în scurt timp, metodele rapace de business ale sindicatului l-au dat peste cap.

„A avut loc un deces și apoi s-au întâmplat multe lucruri urâte. Cel mai nasol e când moare cineva, pentru că atunci începe poliția să-și bage nasul”, ne-a povestit White.

Așa a ajuns White să ia avionul spre Japonia, prin 2010, cu anusul burdușit cu suficient cox cât să omoare zece adulți. Și-a strâns toată garderoba într-o valiză, a îndesat 9 300 de euro cash într-o geantă Gucci și a fugit de poliție ca să nu-l închidă pentru o infracțiune atât de nasoală încât refuză să vorbească despre ea. În câteva ore, se plimba deja prin Tokyo.

„A fost cea mai ușoară misiune să transport drogurile alea. M-am dus într-un motel și le-am căcat și aia a fost”, își amintește el.

Nu i-a luat mult lui White să își facă rădăcini în oraș. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-și găsească un loc în centrul Tokyo-ului. Apoi s-a înscris la o sală de forță, a început să frecventeze barurile de expați și s-a angajat ca bodyguard la un pub britanic.

A terminat marfa în câteva săptămâni în care a făcut și bani, și conexiunile de care avea nevoie ca să intre în lumea drogurilor din Tokyo. L-au ajutat jobul, sala de forță și o hostessă dintr-un bar.

O tipă a venit la mine și mi-a zis: „Tu ești un băiat din ăla rău, nu? Tre' să-mi cunoști prietenii, pentru că ești fix genul nostru de om”.

Tipa asta l-a prezentat unuia dintre cei mai prolifici traficanți de droguri din Tokyo.

„Tre’ să-l cunoști pe Red”, i-a zis ea. „E un englez.”

Edward James Montague Reid e un absolvent de Oxford cu trei diplome în matematică, fizică și chimie și un master de studii japoneze orientale. Până de curând, era unul dintre puținii traficanți mari de droguri din Tokyo. Acum e la închisoare, după ce a primit o sentință de 12 ani pentru posesie și trafic de substanțe. A fost arestat de poliția japoneză în iulie 2017.

White îl descrie pe Reid ca „opusul imaginii de gangster”: un tocilar englez căruia îi plăcea să petreacă la greu – cu cox, ecstasy și un stimulent psihedelic numit 2C-I – și care a fost atras în vortexul infractorilor din Tokyo.

„Reid era șeful meu, cel mai nebun șef din lume. El m-a învățat tot ce știu, cu el am început să lucrez aici”, a zis White, cu căldură.

În perioada lui de glorie, Reid avea între patruzeci și cincizeci de clienți numai în districtul Roppongi din Tokyo și era plătit în Bitcoin, ca să-și acopere urmele. Dar n-a fost de ajuns. Poliția metropolitană din Tokyo a intrat în apartamentul lui fortificat din oraș și a găsit 239 de grame de cocaină, 92 de grame de metamfetamină, 467 de grame de marijuana și 750 de pastile de MDMA. În cuvintele unui jurnalist Tokyo Reporter: „locuința conținea dovezi clare de trafic de droguri”. Dovezi în valoare de douăzeci de milioane de yeni sau 182 de mii de dolari.

White a zis că s-a dat la fund imediat după arestarea lui Reid, de teamă că poliția o să-l identifice și pe el din filmările de pe camerele de supraveghere din casa lui Reid. Dar, nu se știe din ce motive, nu l-a căutat nimeni niciodată, așa că, șase luni mai târziu, a ieșit din carapace și a preluat majoritatea clientelei lui Red, formată din avocați străini, bancheri și directori IT.

„În Tokyo e paradis pentru infractori. Ai profit de două ori și jumătate mai mare decât în alte părți și doar unu la sută șanse să fii împușcat pe stradă față de America. Noi îi zicem Candyland”, a povestit White.

Japonia are o politică de zero toleranță a drogurilor, iar traficanții au profitat de acest lucru ca să crească enorm prețurile. Cererea e foarte mare, riscurile la fel, așa că prețurile sunt și ele mari.

Dar nu banii sunt motivul pentru care White a ales Japonia, ci faptul că țara are înțelegeri de extrădare cu doar două țări – Statele Unite și Coreea de Sud – și extrădează foarte rar infractori internaționali, chiar și pe cei care au comis fapte grave. Cum White nu e nici cetățean american, nici sud-coreean, se poate ascunde în lumina zilei în metropola japoneză, fără teamă că va fi arestat pentru infracțiunile comise în Occident.

În ce privește riscurile cu poliția locală, cea mai riscantă zi din calendarul lui White e ziua în care face refill la marfă, odată la două luni. Nu ne-a zis cine sunt importatorii de la care ia marfa – de obicei un kilogram de cocaină și oricâte pastile au. Face comanda în avans și apoi se întâlnește cu ei în anumite locuri.

Aceste întâlniri nu au loc în zone dubioase sau pe bancheta de spate a unei mașini, ci chiar în restaurante sau cafenele populare. White și vânzătorul fumează, beau cafea, fac schimb de serviete pe sub masă și apoi pleacă fiecare în treaba lui.

Singura măsură de precauție pe care și-o ia White e să se îmbrace ca un băiat cuminte.

„Polițiștii nu înțeleg prea bine cum funcționează industria – au impresia că dacă vinzi droguri, tre' să fii un tip de culoare cu blugii rupți și rasta, care se plimbă confuz pe străzi. Au idei stereotipice despre asta și pe noi ne ajută treaba asta”, a zis el.

White a zis că polițiștii din Tokyo sunt varză, nici pe departe pumnul de fier care aplică legea, așa cum sunt prezentați. 

White vinde ecstasy, meth și cocaină și face cei mai mulți bani din cocaină. Are o echipă de dealeri și șoferi cu care transportă cam un kilogram de coca pe lună și face un profit de patru sute de mii de dolari. În State, aceeași marfă valorează doar 120 de mii de dolari.

Face afaceri prin telefon și aplicații criptate și selectează foarte vigilent clienții. Refuză să le vândă clienților ocazionali și preferă să lucreze cu cei fideli, care vin regulat în Tokyo și îi cunosc regulile. Unul dintre clienții fideli e un tip care cumpără cocaină în valoare de 4 500 de dolari odată. 

„Am de-a face cu profesioniști, care consumă droguri foarte strategic și rațional și nu mă deranjează pentru cantități mici.”

Înainte să se mute în Japonia, le vindea tuturor zăpăciților și studenților. Dar în Japonia are o bază mică de clienți fideli care cumpără cantități mari odată. E mai ușor să fii prins când ai clienți mulți și răsfirați, pe care nu îi cunoști bine. Douăzeci de clienți din Tokyo valorează cât două sute de clienți din State.

În echipa lui White din Tokyo sunt zece persoane – câțiva studenți, angajați în cafenele și șoferi de Uber – care distribuie toată marfa în oraș. Dar el nu e singurul jucător din industrie.

White divide clanurile din Tokyo în câteva triburi etnogeografice: africanii, columbienii, iranienii, românii, rușii, turcii și vietnamezii. Cei mai mari concurenți ai lui sunt africanii, care conduc districtul Roppongi și le vând marfă ieftină turiștilor necunoscători, și iranienii, care sunt mai serioși și vând unele dintre cele mai pure droguri.

Cu primii nu își face griji, dar cu iranienii are niște probleme. „Unii sunt foarte psihopați. Nu genul să te împuște pe stradă, ci să te înjunghie pe la spate.” 

„Arată așa cum îți imaginezi că arată orice mafiot est-european. Sunt dubioși rău, nu vrei să te pui cu ei.”

Totuși, în Tokyo rar se ajunge la violență între bande.

Cel mai puțin îl îngrijorează pe White mafia locală, Yakuza. Deși au o reputație foarte veche, White a zis că sunt „cei mai puțin periculoși infractori pe care i-am întâlnit aici. Ce se zice despre ei sunt doar vorbe goale”.

Așa-numita mafie japoneză e în pragul dispariției. De unde avea 180 de mii de membri în anii ‘60, a ajuns la doar treizeci de mii azi, în principal din cauza legii Anti-Boryokudan din 1992: o campanie a poliției care a targetat Yakuza. În raportul din 2020, Poliția Japoneză s-a lăudat că a arestat 14 281 de membri Yakuza din cele 26 761 de cazuri raportate în 2019.

Acum, Yakuza nu mai are putere în lumea crimei organizate din Japonia. Locul lor a fost luat de infractori străini precum White, de iranieni și de români.

Într-un interviu din 2017 cu Nippon Japan, Shibata Daisuke, un fost șef mafiot, spune că stilul de viață Yakuza nu mai e considerat cool de către tineri.

„Legislația dură a cauzat declinul Yakuza, iar generația diferită oricum nu mai e impresionată de acest stil de viață”, a zis el.

White e de acord.

„Nimeni nu vrea să facă parte din Yakuza. Tinerii de azi vor să fie YouTuberi.”

„Poliția din Japonia a început să vâneze mafia locală, așa că cea străină a înflorit. Cei mai mulți traficanți de droguri de aici sunt străini.”

Aceste declarații sunt susținute de informații. Conform unui studiu recent publicat de Ministerul Justiției, numărul străinilor arestați pentru trafic de droguri în Japonia a crescut cu treizeci de procente între 2013 și 2019. 

„Nu știu cine a avut interesul să facă asta sau dacă a fost o strategie, dar e evident că atunci când scoți de pe piață un grup, o să apară alte grupuri în loc”, mi-a zis David Brewster, un cercetător de la departamentul de Criminologie al Universității din Kyoto.

White susține același lucru, că piața de droguri din Tokyo e controlată de gaikokujin, sau străini, iar polițiștii nu știu nimic despre lumea lor.

„Nu știu cum vorbim, cum ne mișcăm, cum acționăm. Japonia ar fi trebuit să lase Yakuza la putere și n-ar mai fi fost atâția străini dubioși pe aici.”

Deși Yakuza și-a pierdut puterea, încă își exercită influența din umbră.

„Reid avea legături cu Yakuza și mi-a zis că aceștia acționează foarte discret. Când omoară pe cineva, persoana efectiv dispare, fără să se dea nimic la știri despre asta”, a povestit White.

A auzit povești despre un clan Yakuza, Sumiyoshi Kai, care le taie brațele și picioarele dușmanilor și le aruncă în golful Tokyo – uneori în butoaie, cu tot cu capete.

Dar astea sunt doar zvonuri. 

„Mereu am avut impresia că sunt doar povești care au scopul să bage groaza în oameni.”

PARTEA A 4-A: Dispariția

„Nu am fost acasă de patru ani și avocatul meu mă sfătuiește să nu încerc să plec în altă țară, pentru că o să iasă la iveală toate mizeriile despre mine. E ca și cum aș fi în exil, dar în paradis. Fut femei mișto și cumpăr Louis Vuitton când vreau – e cea mai luxoasă închisoare din lume, dar tot închisoare e”, a zis White.

White e captiv într-o țară unde prețul puterii pe care a trebuit să-l plătească a fost izolarea. Nu mai poate pleca din Japonia fără să-l prindă din urmă trecutul.

Dar nu caută mila nimănui. Știe că fiecare faptă are consecințele ei.

„Nu mă plâng. Alte lucruri sunt tragice: un om care se îmbolnăvește de cancer, un copil lovit de mașină pe trecerea de pietoni, nu faptul că eu sunt blocat într-o țară, cu o viață de lux, din cauza prostiilor pe care le-am făcut în trecut.”

L-am întrebat de ce a acceptat provocarea mea, ce are de câștigat din faptul că îmi divulgă atâtea informații.

„Am făcut multe lucruri rele și, sincer, m-am gândit că ar fi bine să îmi descarc sufletul. Nu sunt religios, dar am simțit să fac chestia asta.”

Nu pare că White vrea să își schimbe stilul de viață. Probabil o să continue să facă ceea ce a făcut dintotdeauna. Asta în caz că nu e prins de poliție sau omorât de iranieni sau români.

La sfârșitul lui 2021, relația noastră s-a întrerupt. Nu mai reușeam să dau de el. După câteva săptămâni de tăcere, i-am scris pe una dintre adresele vechi de e-mail și l-am întrebat dacă mai e acolo. În ajunul Crăciunului, am primit un mesaj: „Da, bro, sunt în viață și sunt bine”.

I-am răspuns și l-am întrebat unde e cel mai bine să îl contactez. Voiam să clarific câteva detalii cu el înainte de publicarea articolului. Dar nu mi-a răspuns nimic timp de două săptămâni, după care am primit mesaj: „Contul de e-mail pe care ați încercat să îl contactați nu există”.