Sunt profesoară de română și astea-s cărțile pe care le-aș scoate din programa școlară

Am devenit profesoară de română pentru că iubesc literatura și vreau să-i păstrez relevanța într-o epocă în care e infinit mai ușor să scrollezi pe TikTok decât să-nțelegi fiorul ce-l cuprinde pe Ion când pupă o bucată de pământ. 

Fac parte din prima generație cu adevărat tehnologizată, o milenială care a studiat literatură română, engleză și americană în aceeași măsură la două universități europene, așa că nu mă bosumflu prea tare când aud clase întrebându-mă în cor „La ce-mi folosește mie textul ăsta?”. 

Oh, copile, te înțeleg perfect. Știu că multe dintre textele din programă nu-ți spun nimic și că lista canonică de autori nu ține neapărat cont de tine și de preocupările tale. Știu că realitatea din romanele interbelice nu se pupă cu realitatea unor copii născuți cu telefonul în mână. 

Mai știu însă și că analfabetismul funcțional din țara noastră a atins cote îngrijorătoare și că nu trebuie să te pun să memorezi un comentariu de minimum patru sute de cuvinte, ci să te fac să înțelegi un text, oricare ar fi el.

Programa de limba și literatura română pentru liceu nu propune o listă de texte, ci una cu autori. De exemplu, în programa de clasa a IX-a sunt sugerate niște titluri pentru studiul unor teme, iar programa recomandă ca acestea să fie din epoci diferite. Cu excepția lui Cărtărescu însă, literatura contemporană e aproape inexistentă. Ăsta e un minus din start dacă te gândești că elevii citesc mai puțin Ovidiu S. Crohmălniceanu și mai mult Suzanne Collins. De asemenea, literatura mondială apare în mod exclusiv reprezentată de scriitori despre care Jay Stevenson spunea că reprezintă esența literaturii tradiționale occidentale: „dead white males”.

Zilele trecute am pus o întrebare pe contul meu de Instagram: dacă ai putea elimina un autor sau un text din programa de literatură română, care ar fi acela? Rebreanu a fost, spre infinita mea tristețe, cap de listă. Dar ce e interesant e că, dintre foștii mei elevi, nu l-a nominalizat niciunul.

Înainte să mă apuc să „arunc cu noroi” în diverși autori și să spun ce texte aș scoate eu din programa de literatură română, am un disclaimer: nu e niciun scriitor român pe care să nu-l iubesc. Pe unii i-aș ține gratis în chirie, cu alții aș ieși la o bere, pe alții i-aș saluta politicos pe stradă și cam atât. Dar le recunosc și apreciez importanța tuturor în literatura română și în evoluția culturală a poporului nostru.

De ce ar trebui scos — Îmi amintesc că aveam șaptișpe ani când am citit prima dată „Ion” și că m-a cuprins o atmosferă stranie și apăsătoare încă după prima pagină. Mai târziu am aflat că Rebreanu nu creează lectură ușoară. Ion nu e vreo dulceață ca personaj, asta e ușor de văzut. Totuși, mi-am atins limitele suportabilității când Ana e bătută cu bestialitate de Vasile Baciu, tatăl său. Când îmi amintesc acum de săraca de mine din clasa a zecea, mi se face milă, pentru că am simțit că-mi vine să vomit în timp ce citeam. „Ion” e de o violență ieșită din comun care conține crime, violuri, bătăi, sinucideri, lucruri greu de suportat pentru un adult, darămite pentru un elev.

Scriitura lui Rebreanu ne doare până-n măduva oaselor ca națiune care se află pe ultimul loc în Uniunea Europeană şi pe locul 72 la nivel mondial, conform statisticilor Forumului Economic Mondial, când vine vorba de egalitatea între femei și bărbați. O națiune în care 33 de femei au fost ucise de parteneri, foști parteneri sau membri ai familiei în perioada ianuarie–august 2021. 

Totuși, Liviu Rebreanu e unul dintre autorii mei canonici preferați – stilul de scris al niciunui alt scriitor român nu a avut efectul ăsta dezarmant asupra mea. După cum spuneam, Rebreanu ne doare, dar nu l-aș elimina din programă. Când am predat „Ion”, m-am folosit de dezbateri ca să îndulcesc puțin subiectul textului. Totuși, de ce fix romanul ăsta e predat de toți profesorii? Ei bine, pentru că a fost primul. Primul roman al culturii noastre șubrede în anii ‘20 ai secolului trecut. Cu ceva mai multă experiență de predare, acum, aș alege să predau altceva.

Ce aș pune în locul lui — Aș sugera „Patimi” de Sofia Nădejde, primul roman scris de o femeie în literatura română și de care știu prea puțini. Iar pentru a păstra notele realist-naturaliste și analiza psihologică, aș propune câteva texte interbelice: „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu, „Concert din muzică de Bach” de Hortensia Papadat-Bengescu, „Huliganii” de Mircea Eliade.

De ce ar trebui scoasă — Nu prea am primit hate la viața mea, dar, la un moment dat, cineva mi-a comentat cu multă patimă pe blog ceva de genul „ce hal de profesoară ești tu dacă nu îți place Sadoveanu?!”.

Nu pot să nu apreciez stilul lui – e curgător, dulce, ușor liric pe alocuri. Când eram în școala primară, eram disperată după volumele lui de povestiri, după descrierile de natură și personajele arhaice. După ce am crescut și am trecut la romane, mi-am schimbat părerea despre stil. Dar și Rebreanu e scriitor realist care pictează viața la sat și nu numai în nuanțe de sânge și machism, nu? De ce îți place de ăla și de ăsta nu?

O să mă rezum acum strict la romanele des întâlnite în foile de bacalaureat. Rebreanu nu intervine afectiv în „Ion”: prezintă realitatea așa cum e și cam atât. Sadoveanu oferă „Baltagului” o infuzie de dulceață a ordinii arhetipale a lumii prin ceea ce definea familia rurală a secolului al douăzecilea și, dacă stau bine să mă gândesc, nu e prea departe de multe dintre familiile contemporane.

Cu alte cuvinte, bătaia-i ruptă din rai și dragostea poate ierta orice. Aceleași idei le ai și-n „Ion”, doar că aici pare o situație acceptabilă. Înveți asta la școală în condițiile în care, în România, sunt ucise femei de către criminali care aveau ordin de restricție, iar violența în familie e prezentată ca „dragoste cu năbădăi”.

Ce aș pune în locul lui — Ca să păstrez linia realistă a unei protagoniste din mediul rural, dar și un univers în care apare o Românie mistică sau fantastică, aș zice așa: „Cartea Reghinei” de Ioana Nicolaie, „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului” de Marta Petreu, „Homeric” de Doina Ruști, „Noaptea de Sânziene” de Mircea Eliade, „Orbitor. Aripa stângă” de Mircea Cărtărescu.

De ce ar trebui scos — „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!” Așa îi îndemna Heliade-Rădulescu pe tinerii scriitori români pe la 1800 pentru că, până atunci, poporul nostru, și așa dezbinat și rupt în bucăți, nu avea literatură. Asta face ca-n 1848, Mihail Kogălniceanu avertiza în „Dacia Literară” asupra pericolului unei literaturi române mediocre, imitate de la străini.

Importanța nuvelei istorice a lui Negruzzi, prima din literatura noastră, e incontestabilă, dar o s-o spun franc: e desuetă și plictisitoare, iar personajele sunt slab și subiectiv construite. Cu elevii mei am comparat felul în care e portretizată domnița Ruxanda în cronicile lui Grigore Ureche – puternică, dură, cu voință și autonomie – și modul în care, de dragul antitezei, apare în nuvelă: slabă de inimă, influențabilă, un simplu instrument politic.

De ce ar trebui scos — Întâi, să-ți prezint următorul fragment.

Te provoc să pui un copil de clasa a șasea să citească asta și apoi să-l convingi că literatura română e frumoasă, în țara în care, conform Eurostat, doar 6,2 la sută dintre cetățeni citesc (ultimul loc în Europa). Rata analfabetismului funcțional este de 44 la sută la evaluarea de citire a testelor PISA.

Asta înseamnă că aproape jumătate dintre elevii din țara noastră pot citi un text, dar nu pot găsi informaţii pe baza unor criterii explicite şi nu pot reflecta asupra scopului său. De ce? Pentru că începem studiul literaturii române cu astfel de texte imposibil de înțeles și cu zero relevanță pentru copiii noștri.

Ce aș pune în locul lor — Dintre nuvelele care ilustrează istoria meleagurilor noastre, amintesc „Ițic Ștrul, dezertor”, „Catastrofa” de Liviu Rebreanu și „În vreme de război” de Ion Luca Caragiale. Dacă se dorește studiul unei nuvele fantastice, paleta e ceva mai vastă: „La țigănci”, „Domnișoara Christina” de Mircea Eliade sau o nuvelă la alegere din volumul „Nostalgia” de Mircea Cărtărescu. 

De ce ar trebui scoasă — Pentru mine, Ștefan Gheorghidiu e unul dintre cele mai insuportabile personaje din literatura română. De fiecare dată când trebuie să analizez cu elevii capitolul „E tot filosofie…”, care poate părea o inofensivă discuție în patul conjugal între un soț și o soție tineri și fericiți, mă lovește o nelămurire: de ce?

Cunoști și tu portretul intelectualului lucid și superior – student eminent la Filosofie, puțin narcisist și gelos peste măsură. Asta nu ar fi neapărat o problemă dacă ar mai avea și ceva pe lângă. Cu trei ani înainte să apară „Ultima noapte…”, Petrescu spunea în cadrul unei dezbateri numite „De ce nu avem roman?”, următoarea chestie: „Cu eroi care mănâncă trei săptămâni cinci măsline, care fumează doi ani o țigară și cu cotețul dascălului din Moldova nu se poate faci nici roman, nici măcar literatură. Literatura presupune, fireşte, probleme de conştiinţă. Trebuie să ai deci ca mediu o societate în care problemele de conştiinţă sunt posibile”.

Mediul înseamnă pătura intelectuală a societății, dar în romanul lui pare că, din perspectiva lui Gheorghidiu, el e singurul om cu o viziune profundă asupra lumii. Înțeleg plasarea intelectualului în mijlocul unei societăți amorțite, care de-abia începuse să vadă lumina educației universitare, dar nu e nicio limită.

Partea a doua a romanului, în care însuși Petrescu își prezintă experiența într-un jurnal ca subofițer în Primul Război Mondial, este într-atât de autentică, încât mi-e greu să spun că nu este bună și cred că ar fi funcționat de minune ca roman autonom. Deși înțeleg intenția de a crea un personaj imperfect, măcinat de un conflict interior profund, pur și simplu nu pot empatiza cu Gheorghidiu.

Ce aș pune în locul lui — Am făcut multe sugestii literare în articolul ăsta, dar dacă ar fi să aleg două romane care merită studiate indiferent de an de studiu și de obiectivele operaționale – ambele abordează și tema iubirii, și pe cea istorică, prin tehnici narative precum fluxul conștiinței, monolog interior sau colaj, cu personaje incredibile, vii și complexe –, acelea ar fi „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda și „Patul lui Procust” de Camil Petrescu.

Cred că înlocuitori pentru acest roman se pot găsi ușor din perspectiva subiectivității, a tehnicilor narative moderne, a temei iubirii și a conflictului ce îl sfâșie pe protagonist: „Pânza de păianjen” de Cella Serghi, „Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit” de Jeni Acterian (este memorialistică, dar e savuroasă), „Nuntă în cer” de Mircea Eliade, „Întâmplări în irealitatea imediată” de Max Blecher.

De ce ar trebui scos — Predau la liceu, dar am aflat cu stupoare că „Amintiri din copilărie” încă e cap de listă în lista de lecturi recomandate pentru a cincea. Să recomanzi un text îmbâcsit, cu zeci de regionalisme și arhaisme unor copilași care abia încep să aibă capacitatea să citească romane nu mi se pare deloc înțelept.

O să mă repet și o să spun că nu contestă nimeni valoarea literaturii lui Creangă și importanța lui în istoria literară. La liceu, basmul „Povestea lui Harap-Alb” prinde de minune și e printre cele mai iubite texte. Totuși, aș zice că e periculos să perpetuezi în sugestiile de lectură niște experiențe ale unui copil dintr-o societate în care să fii bătut de profesori în fața clasei era un lucru nu doar normal, ci încurajat, într-o țară în care, conform unui studiu realizat de Salvați Copiii România, unul din doi copii a fost lovit de părinți sau membri ai familiei și unul din cinci copii a fost bătut cu unul sau mai multe obiecte de cineva din familie. În plus, toate evenimentele astea sunt relatate și într-un limbaj pentru care ai nevoie de un dicționar ca să îl înțelegi, așa că interesul pentru lectură tinde spre zero.

Ce aș pune în locul lui — Pentru tema copilăriei ar merge mult mai bine „Inocenții” de Ioana Pârvulescu, „Exuvii” de Simona Popescu, „Cruciada copiilor” de Florina Ilis, „Cum mi-am petrecut vacanța de vară” de T. O. Bobe.

Sugestiile mele reprezintă un număr infim al tuturor scriitorilor din țara noastră care merită să apară în programa de limba și literatura română. Mike Fleming afirmă într-un studiu că ideea de canon într-un context educațional trebuie să ia în considerare două dimensiuni: pe de-o parte, e vorba despre informație și conținut – autorii, textele, genurile, speciile literare, perioadele istorice. Pe de altă parte, despre modul în care profesorii abordează toate astea.

O eroare des întâlnită a profesorilor (pe care o mai fac și eu, recunosc) e să aibă în vedere doar conținutul când predau texte canonice. În același timp, elevii își întorc de cele mai multe ori privirea dinspre literatura din program către cea care crește odată cu ei – literatura contemporană.

În concluzie, rămâi cu ideea că modul în care predăm literatura e la fel de important ca literatura în sine. Pentru un profesor e esențial să-i facă pe elevi să vadă că cititul e o activitate plăcută și nu o corvoadă. 

Nu m-am așteptat niciun moment ca o mână de adolescenți de 14–15 ani să-nțeleagă pe deplin „Mara” a lui Slavici, dar liantul a fost unul simplu: le-am arătat meme despre zgârcenia Marei, diferențele dintre generații sau despre spiritul ei negustoresc. Atunci mi-am dat seama cât de ușor e să-i faci pe elevi să înțeleagă un text. Cheia stă în a vorbi pe limba lor.