Jurnalul de Duminică

Panica românilor față de coronavirus mi-a amintit de vânătaia lui taică-meu

Majoritatea celor care au venit să-l viziteze în acea zi își închipuiau că echimoza este o formă gravă de cancer sau de mai știu eu ce boală gravă, așa că plânsetele erau prezente la orice vizită.
27 Februarie 2020, 9:55am
conspiratii coronavirus, ignoranta batrani, gelu duminica
Personajul din imagine n-are legătură cu conținutul articolului. Fotografie de isakarakus via Pixabay
Poveștile de viață ale lui Gelu Duminică, rom, profesor și sociolog.

Toata panica asta cu coronavirusul mi-a adus aminte de o pățanie pe care am trăit-o într-un moment în care tata făcea crize cardiace, cu câțiva ani înainte sa moară. I se făcea rău din senin și, pentru câteva momente, își pierdea cunoștința. Atacurile repetate și rugămințile noastre l-au convins să meargă la doctor, unde s-a constatat că are o insuficiență cardiacă majoră și că are nevoie de stimulator.

În contextul ăsta, tata hotărăște împreună cu frate-meu să curațe grădina de uscăturile lăsate de iarnă. Ziua lungă petrecută în soarele blând de aprilie l-au obosit destul de tare, că a vrut sa bea apă dintr-o sticlă. Nu știu cum a reușit să se înece și, deodată, tata a cazut lat la pământ. Impactul cu solul a fost destul de dur, așa că o mare umflătură i-a acoperit, destul de repede, jumătate de față. Până să vină salvarea și datorită intervenției rapide a fratelui meu, tata deja își revenise, așa că medicii i-au luat tensiunea și i-au administrat medicația necesară în astfel de cazuri. S-au mirat de mărimea „echimozei” care trona maiestos pe fața tatei și au analizat-o destul de atent. Ca urmare a refuzului de a fi dus la spital pentru analize amănunțite, doctorii i-au recomandat odihna și revenirea cu un telefon la 112, dacă cumva simte orice semn de moleșeală, durere de cap sau stare rău.

Vestea că tatei i s-a făcut rău s-a dus destul de repede în țiganie, așa că mai toți verișorii și vecinii au venit să-și ofere ajutorul și mai ales, să îl vadă. Fiind în centrul atenției, tata a simțit nevoia să-și „plângă de milă” și să fie alintat de neamurile lui. Cum se face în astfel de cazuri, mai toți îl întrebau: „Ce ai pățit, Nea Mircea?” și el le răspundea, pe cel mai afectat ton: „Am o echimoză, copiii mei!”. Majoritatea celor care au venit să-l viziteze în acea zi își închipuiau că echimoza este o formă gravă de cancer sau de mai știu eu ce boală gravă, așa că plânsetele erau prezente la orice vizită. Nici tata nu știa foarte bine ce înseamnă, însă cuvântul „echimoză” auzit din gura medicilor în timpul examinării i s-a părut destul de cool și demn de a fi dat mai departe către cei care îi purtau de grijă. Bocete, plânsete și zeci de oameni care îl păzeau.

Când s-a întâmplat această poveste, eu nu eram în țară. Participam la o sesiune de lucru organizată de o mare instituție interguvernamentală, undeva în Europa, iar vestea că tatei i s-a făcut rău și a leșinat m-a agitat foarte tare. Cei care mă invitaseră la acel eveniment m-au asigurat de întregul lor suport și, pentru a putea fi alături de familia mea, erau gata să-mi achiziționeze un bilet la primul avion, astfel încât să pot ajunge acasă în cel mai scurt timp. Din oră în oră sunam acasă și vorbeam cu fratele meu Viorel, așa că primeam mai toate informațiile în timp real. Faptul că neamurile se adunau rând pe rând acasă la noi și din ce în ce mai mulți îmi creștea tensiunea și neliniștea. Plânsetele celor din jur, pe care le auzeam în cele câteva zeci de secunde când vorbeam cu frate-meu, mă aruncau in iadul panicii.

La câteva ore, Viorel reușește sa mi-l dea pe tata la telefon:

- Săru-mâna, tata! - Bună, băiatul meu! zise el cu vocea sfârșită.
- Tata, să stai liniștit, că eu ajung în noaptea asta acasă. Facem noi tot ce trebuie să fie bine. Te rog, du-te la spital! - Nu, tata, că acum mă simt mai bine! - Tata, te rog eu frumos, nu sta acasă, ca poate o fi vreo comoție cerebrală. Au zis doctorii ceva?

El tace și oftează lung.

- Tata, au zis ceva doctorii? repet eu întrebarea.
- Au zis, tata… zise el cu o voce mai sfârșită decât cea de dinainte.

Inima a început să-mi bată și mai tare și simțeam cum urechile îmi șuieră. Prin cap mi-au trecut cele mai negre scenarii.

- Și ce au zis?

Nu știu dacă chiar am reușit să articulez întrebarea asta sau dacă cuvintele au rămas înțepenite-n mintea mea.

- Au zis că am… (pauza mi s-a părut chinuitoare) o echimoză! - Și au mai zis altceva?
- Pai nu e suficient? zise el, oarecum deranjat.
- `Tu-i mama mă-sii de vânătaie, măi tata! Tu pentru asta ne bagi pe toți în boală?

Mi-a închis telefonul, amintindu-mi cât de mult „semeni cu mă-ta” și că „nu țin la el suficient de mult”. A doua zi am fost acasă și mie nu a putut să-mi reziste, așa că l-am dus la spital. De acolo a început povestea cu stimulatorul cardiac, care l-a ajutat să mai fie pe lângă noi încă câțiva ani.

Toată panica de zilele astea cu românii care au început să golească magazinele de teama coronavirusului mi-a amintit de reacția țigăniei mele la echimoza lui nea Mircea!

Editor: Ioana Moldoveanu