Cel mai bun trolaj din ultimii zece ani a fost la OTV

„Revenim în direct! Așadar! Alături de mine, în studioul nostru, domnul Florin Fluieraș, specialist în evoluția conștiinței, artist, dar și șaman contemporan, dacă știți ce e acela un șaman, o să intrăm oricum în amănunte! Ion Dumitrescu, specialist și critic al fenomenului 2012 și o ființă hipersensibilă, fost copil de indigo, Iuliana Stoenescu, o vedeți, are niște ochi speciali, oricum!

Acum haideți să intră direct în subiect, pentru spectatorii noștri:

Se scufundă pământul? Vine sfârșitul lumii? Cât mai avem de trăit?”

Așa a început luni, 21 decembrie 2009, un segment din emisiunea lui Dan Dianconescu (DD), de la defuncta Oglinda TV (OTV), în platoul căreia se desfășurau cu o lejeritate unică, de la anchete criminaliste, la bătăi între interlopi și dansuri din buric pe masă, de regulă sfârșite cu câte o femeie căzută pe jos.

Acum zece ani, Diaconescu, cu subiectele lui la zi combinate cu ficțiunea în cel mai grosolan mod, producea niște talk-show-uri de un absurd care ar face fake news-ul de astăzi să pară o biată abatere nesemnificativă de la adevăr. Dan Diaconescu se îndepărta atât de mult de orice realitate verificabilă, încât ceea ce scotea pe gură devenea un act performativ, fără intenția asumării artistice. Până pe 21 decembrie 2009, când și-a găsit nașii.

Ceea ce avea să se întâmple în segmentul acesta legendar, în care trei artiști de la Centrul Național al Dansului București (CNDB) s-au folosit de platforma OTV-ului, ca să ajungă la un tip de audiență la care arta contemporană nu ajunge tradițional, avea să adauge un nou strat de meta peste emisiunea lui Dan Diaconescu. Înșirați de-a stânga moderatorului, pe scaune roșii, artiștii CNDB, Florin Fluieraș, Iuliana Stoenescu și Ion Dumitrescu au scos performance-ul din sala de spectacol și l-au dus la un cu totul alt nivel: la televizor.

Acțiunea lor se întâmpla într-o perioadă în care CNDB urma să piardă sediul din centrul capitalei, din Teatrul Național. Drept urmare, artiștii contemporani experimentau cu tot felul de medii, într-o efervescență creativă care astăzi lipsește Bucureștiului. Cei trei făceau parte dintr-un grup de performeri mai larg care, după ce a lovit criza economică din 2008, a făcut o serie de performance-uri numită Trilogia post-spectacol.

Artiștii chestionau rolul coregrafiei și al regiei în spațiul tradițional de spectacol și argumentau că „regia” cu real impact popular era executată la televiziuni, în politică, dar fără o chestionare critică. Pe vremea aia nu era neapărat în vogă termenul, însă se poate spune că artiștii CNDB au trolat antologic nu doar televiziuni, ci și aniversări de mall-uri sau chiar Sfânta Biserică Ortodoxă Română, când au anunțat inaugurarea falsă și prematură a Catedralei Mântuirii Neamului.

Înapoi în platoul lui Diaconescu, cei trei au dezbătut pe marginea psihozelor generalizate în 2009. Adică finalul calendarului Maya, acea perioadă bizară, când oamenii se ascundeau în bunkere, convinși că un cataclism avea să vină în 2012 și că o parte dintre cei aleși vor evolua spiritual, într-o altă dimensiune, iar ceilalți vor dispărea cu totul. Hollywood-ul nu putea rata șansa să capitalizeze pe subiectul ăsta și pe nevoia universală a omului de a se crede destinat unei misiuni speciale (vezi copiii de indigo, chiar? cine nu s-a crezut de indigo?).

Florin, Iuliana și Ion au hipnotizat telespectatorii, au adormit în platou, au vorbit despre conștiință, au ajuns chiar luați în vizor de Cronica Cârcotașilor, care nu s-a prins exact care a fost faza cu ei. Cei trei au creat o stare de confuzie într-o emisiune al cărei scop neasumat era, de altfel, să capitalizeze pe nesiguranțele și fricile spectatorilor. Doar că au făcut-o într-o manieră care a chestionat realitatea propriu-zisă.

Zece ani mai târziu, artistul Ion Dumitrescu își amintește că acțiunile performative din acea perioadă porneau din căutarea unor răspunsuri la întrebări dificile despre convențiile sociale așa cum există ele într-o lume consumeristă. Așa că, iată, o întrebare de bun simț, pe care probabil și-au pus-o și mulți simpli telespectatori, dar care pentru un grup de artiști performativi are implicații mai ample: Ce este adevăr și ce este fals într-un show televizat cum e cel al lui Dan Diaconescu?

„Oglinda tv, numele pefect, adică locul unde nu știi exact cine generează și cine primește informația: imaginarul colectiv al telespectatorilor sau invitații din emisiune lăsați să se manifeste fără restricții, susținuți sau ațâțați de Dan Diaconescu?”, spune Ion.

Moderatorul a știut de la bun început că Iuliana, Florin și Ion sunt artiști, de altfel, pe lângă titulatura de performance pe care și-au arogat-o fiecare, așa au și fost prezentați. Artiști. Însă asta nu l-a făcut pe Diaconescu să pună prea mult la îndoială veridicitatea demersului lor, atât timp cât cei trei vorbeau fără întrerupere și făceau show, el putea sta liniștit, timpul de emisie curgea, audiența creștea.

Diaconescu și-a dat seama că se-ntâmpla ceva ce-i scapă în propriul platou, își amintește Ion, dar nu a reușit să descifreze până la urmă. A încheiat însă emisiunea mai devreme, „din pricina amenințărilor primite de la telespectatori”, prin sms-uri. Contactat telefonic, Dan Diaconescu nu își mai aducea aminte nimic, dar după ce a revăzut emisunea, a spus că ea s-a încheiat doar pentru că sosise momentul celorlalți invitați.

Totuși, pentru cei trei artiști, performance-ul televizat nu a fost chiar o glumă. Deși s-au jucat cu convențiile, interesul lor pentru tema „evoluției conștiinței” sau a „evoluției percepției” este unul real.

Ion vede OTV ca un precursor indie est-european al mamuților media din State, precum Fox News, care dirijează din interior canalele de comunicare ale Casei Albe. Iar alegerea vedetelor de reality tv, precum Trump, în cea mai înaltă funcție în stat sau mai aproape de noi, a actorului de sitcom Zeleznky ca președinte al Ucrainei, îți arată că granița dintre ficțiunea neasumată a mass mediei și realitatea vieții în societate nu s-a subțiat de tot, dar aproape că nu mai există.

Ion nu vrea să pice în capcana nostalgiei față de trecutul „prolific” al vremurilor când CNDB bubuia de creativitate și spune că unii dintre artiștii performativi de atunci au trecut în partea artelor vizuale, video, unde există o piață mai importantă. Comunitățile și nevoile lor se schimbă, la fel și artiștii. Totuși, dacă acum zece ani se scria istorie cu un performance în platoul lui Dan Diaconescu, poate acum ar trebui să se scrie pe un vlog. Poate, de fapt, un artist contemporan ar trebui să medieze beef-ul generațional dintre Velea și Abi. Nu știu, zic și eu.