Am stat o zi cu migranți din Timișoara să văd cum trăiesc și ce cred despre români

Ruta balcanică a migrației e tot mai circulată în ultimele luni, mai ales în zona de vest a țării. În articolele precedente, ți-am povestit despre poveștile migranților bruscați de Poliția de Frontieră (PF) de la noi și am vorbit cu Dominic Fritz, primarul Timișoarei. Recent, am petrecut o zi alături de migranți. Iată cum a fost.

Finalul de februarie a adus căldură peste Timișoara, dar și un număr de migranți afgani la fel de mare ca în ultimele trei-patru luni. Duminica de 21 februarie m-a scos din casă, să petrec o zi cu ei și să le înțeleg mai bine deplasările, motivele din spatele lor și modul temporar de viață. S-a nimerit să fie o zi nu doar însorită, ci și fierbinte pe rețelele sociale, unde au apărut niște acuzații de agresiuni către autoritățile locale.

Dar, înainte de astea, cum stăm cu solicitările de azil ale oamenilor din Afganistan care ne-au trecut granițele? Mai devreme de-a ieși pe teren, am primit de la o persoană cu acces la cifrele Inspectoratului General pentru Imigrări (IGI) numere în ceea ce privește populația afgană. Ele sunt încă în curs de publicare. În 2019, au fost doar 137 de solicitanți de azil din acest stat. În 2020, numărul acestora ajunsese la 2 387, cu o creștere accelerată, începând din august. Vorbim astfel despre o creștere cu peste 1 700% a acestor cereri. Iar cifrele astea se văd și pe străzi, mai precis pe cele din orașul descris de primarul Fritz drept hot spot pe Ruta balcanică a migrației.

Ajungem la casa abandonată în care-și fac săptămânile, parcă de veacuri, călătorii care țintesc către vestul Europei. Imediat ce intrăm din subsol spre miezul curții, vedem oamenii aliniați să primească alimente din partea Grupului de inițiative sociale LOGS.

Îi anunț că sunt jurnalist. E-n jur de ora 14. Îi las pe oameni să-și primească prânzul în pace, și urc la etaj, unde mă sprijin de veranda terasei, să mă bucur de soare. Încet-încet, camerele se umplu de locatari, așa că unii migranți vin curios-prietenoși către mine. „Nice shoes”, îi arăt unuia dintre ei către bocanci, și cu ei spargem gheața. Nu știe prea multă engleză, dar îmi spune că e din Afganistan. Are 16 ani, și vrea să meargă la fratele lui, în Franța.

Apoi dispare. În locul lui, vine din spatele-i și mi se prezintă Tausif. Are doar 15 ani și a fugit din clasa a noua, a luat țări întregi la pas, începând din Baghlan, orășelul lui de vreo sută și ceva de mii de suflete, că are în vizor marea Londră drept destinație. Asta și pentru că-mi afirmă că-i place engleza, atâta cât o înțelege.

Ni se alătură apoi și Mohamad, cu șapte ani mai bătrân, care-mi dă un verdict rapid cu un pachet de apă și mâncare în brațe: „Românii sunt niște oameni buni, dar cam jumi-juma”. Mulțumirea de acum pare că i se reflectă și în polarul și masca bleu, în ton cu vremea. Atât ei, cât și prietenii lor au stat vreo trei luni în centrul pentru migranți din Galați, apoi venind de o lună în Timișoara.

Spun că au încercat Ungaria de patru ori. Și fără bătăi, dar și fără succes. Cred că i-au ginit vameșii de-acolo pe camere. Au venit unii cu mașina și le-au zis să nu încerce. În schimb, zice că poliția din Timișoara a venit să-i alunge înapoi în Galați. Mai recent, ieri sau alaltăieri, pare să zică că i-a bătut poliția din Timișoara pe stradă, încercând să le distrugă și telefoanele în timpul ăsta. Au scos batoanele și le-au pus pe ei.

Mohamad vrea-n Franța. N-are familie acolo. Vrea să înceapă o viață nouă, una în care să lucreze orice. În Afganistan, a fost șofer, a făcut taxi. „OK, dar de ce Franța?”, întreb. Zice că știe că-i „bună pentru a primi pașaport” și că primește documente acolo, nu ca-n Germania sau la noi.

Așa că toate astea nu-l vor opri. Plănuiește o trecere nouă zilele următoare, nu contează când.

Oamenii ne fac un tur al casei, pe sistem MTV Cribs. Ne arată pe unde dorm, unde mai mănâncă, cât și de unde bate vântul sau plouă-n casă. „Un loc extraordinar!”, remarcă unul. Mai ieșim un pic în mijlocul curții la socializat, pe lângă o tricicletă roz lăsată acolo ca un vehicul către tărâmul promis, și care abia așteaptă să plece din mormanul de gunoaie. Epuizăm lexicul englezesc cunoscut, așa că îi dau pedală cu colegii cu carnețele.

Realizez că sunt pe-afară de-o oră și ceva până ajung pe malul drept al Begăi, între podul de fier pietonal și cel rutier de pe Bulevardul Ion Dragalina. Timișorenii își fac plimbarea și turele cu bicicleta, dar ușor ascuns, fix unde apa se întâlnește cu baza dâmbului, găsesc trei persoane. Una pleacă încet când mă vede, însă cei rămași se bucură tolăniți la soare, cu un ghiozdan negru între ei.

Ahmad (23 de ani) și Jevied (19) s-au furișat încoace din Kikinda, ocrotiți de noapte.

Primul lucru pe care-l întreb e cum e cu garda. Ahmed, mai fluent în engleză, întinde degetul către fața colegului său. Acesta își dezvelește de sub glugă vânătaia de lângă ochi, și zice că s-a ales cu ea chiar din centrul IGI din Timișoara. „Așa că”, îmi explică Ahmed, „ne e frică cam de toată lumea. Unii ne alungă din camp (centrul pentru migranți al IGI Timiș), alții de pe stradă, alții de pe bănci. Nu cetățenii, ci ăștia-n uniforme. Abia dacă apucăm să ne bucurăm de frumusețea asta a râului”.

„Cred că suntem animale, așa se poartă cu noi. Nu de parcă am fi oameni. Ba, dacă stai să te gândești, pe animale le laudă când fac ceva bun. Și de ce trebuie să fie totul așa? Că noi suntem oameni. Așa cum ești tu, așa cum sunt și colegii tăi.”

Ahmed vrea și el în Franța. „Caut o viață bună acolo. Fără război și talibani. Acasă am făcut parte din poliția locală, dar după ce am văzut moartea unor colegi de-ai mei, mi-am pierdut mințile. Mi-a fost teamă, iar mama mi-a spus «fugi, du-te de aici, că nu-i de tine»”. Mai are șapte frați, dintre care trei mai mici. Dar doar el a fugit.

Îmi zice că au avut ceva probleme pe drum, pe la greci și turci, dar parte de compasiune - mai puțin.

Cu toate astea, când îl întreb dacă se consideră norocos că a trecut vama din prima, începe să zâmbească. „Sunt norocos, și insha'Allah (cu voia lui Dumnezeu) voi ajunge în Franța anul ăsta sau în următorul. Sunt doar sătul de bombele din Afganistan. Habar n-ai când explodează una”, zice zâmbind de sub mască, și-mi lasă de înțeles c-o scenă de genul ăsta e rutină la ei. „E ca o forță care ne mână”, iar în fața forței ăsteia zici că nu poate sta niciun zid.

Iau la revedere, iar pista pietonală ne duce în jos, paralel cu canalul. În preajma podului Ștefan Cel Mare, găsesc vreo șapte persoane. Unii-s pe bănci, alții mai jos, chiar pe buza canalului, dar vorbitor de engleză printre ei e un băiat în picioare de 17 ani – un pic abătut, un pic obosit, un pic ușurat. Se uită parcă prin mine când vorbește lent:

„Am reușit să trec din prima din Serbia”. Cei de la IGI l-au dus la centrul de lângă Baia Mare, și e recunoscător că nu a trecut prin pumni, cum am auzit la cei de pe-aici.

„Ce m-a alungat din Afganistan e violența. Studiam informatică la Universitatea din Kabul. Codam în C++ și Basic. Situația a fost groaznică la un moment dat. Au venit unii și au început să împuște prin universitate.”

22 de persoane și-au pierdut viața, și 40 au fost răniți imediat atunci, în noiembrie. În zilele ce au urmat, au mai murit încă vreo 13. Mai recent, în februarie, o bombă a ucis doi profi universitari tot acolo. Dar studentul cu care vorbesc era pe drum deja. „Nu sunt sigur de ce. Cert e că oamenii ăia au început să țintească școlile și facultățile mai nou. În orice caz, mi-a fost foarte teamă. Și nu a fost primul act de violență. Zilnic se întâmplă câte ceva.”

Sătul de gloanțe, Etiq nu mai vrea decât în Belgia, la frate-su’ care-i acolo de șase ani, recepționer la un hotel. „Și oamenii de-aici mi-au propus să rămân și să-mi termin studiile. Pentru asta, vă apreciez pe voi, românii. Dar vreau acolo, cu el. Mă așteaptă de mult timp.”

Las malul Begăi în urmă și-o iau către nord, unde la capătul liniilor drepte de tramvai scrie mare „TIMISOARA NORD”. Un loc tradițional de atârnare pentru oameni fără casă, romi, consumatori de droguri, taximetriști și oameni fie în tranzit, fie blocați în situația lor de viață. De câteva luni, acestora li s-au adăugat și migranții.

Opresc vizavi de ea, căci încă de dinainte să fac colțul de pe bulevardul Dragalina, văd un puhoi de oameni care se continuă curbat pe cel al Republicii. Stau aliniați în fața unui șir de butic, schimb valutar și cazino - ultimele două închise, fie de ziua nelucrătoare, fie de pandemie. Unii-s în picioare, alții-și relaxează șalele de vitrine, ghemuiți sau direct pe cimentul încălzit de-un soare curajos, anti-hibernal.

Întreb care de pe-aici vorbește engleză. Apare, dintre ei, Masud, un copil pe la 15 ani, super ferm în atitudine. Zice că a fost agresat atât el la intrarea în țara noastră, cât și alți băieți de prin grup, de-aici.

Are pe el un hanorac negru, iar căciula cu dungi gri se clatină odată cu capul care explică doleanțele lui și ale colegilor de călătorie. Gesticulează și din mâini, prin niște mănuși parcă prea groase pentru cât are de explicat.

„Da, m-au bătut. Am reușit să intru în România după al cincilea joc (încercare de a trece granița, în jargonul migrației). La primul joc, polițiștii mi-au bătut prietenii și le-au spart și telefoanele. Le-au aruncat la pământ și și-au înfipt bocancii în ele. Apoi, au folosit oamenii drept saci de box, indiferent cine.”

Întreb de ce. „Ziceau să nu venim în România. Dar noi încercam disperați să le explicăm că străbatem lumea ca să ajungem în Germania sau Franța. E pentru viitor. E pentru ca să facem viața mai bună fraților și surorilor noastre de acasă. Nu venim pentru vreo distracție.”

„M-au lovit de vreo două-trei ori”, continuă apoi. „Au fost foarte cruzi. Uneori erau cinci oameni, alteori șapte, altă dată trei. Depinde. Însă aceștia aveau însemnări clare cu «Poliția de Frontieră».”

Îl întreb cum a fost experiența după ce a trecut vama.

„Mie-mi plac românii foarte mult, mai puțin poliția.” Recent, s-au legat de ei alții în uniforme, chiar aici în oraș. „Ei n-au voie să te bată, ci doar să-ți ceară documentele. Dar, uite, ne-au bătut și le-au spart și aici telefoanele prietenilor, în Timișoara. Și știi cum e, dacă apare vreun român pe stradă și vede toate astea, atunci ei se opresc. De exemplu, chiar aseară a venit o persoană și a zis «Dacă mai aveți probleme, să-mi spuneți. O să fac o raportare pentru voi». În cazul ăsta, păreau mai degrabă Poliția Locală decât Poliția de Frontieră.”

Au urmat o rută destul de clasică după plecarea din Afganistan: Iran - Turcia - Grecia - Macedonia - Serbia - România. Întreb dacă i-a ajutat cineva pe drum. „Nu prea, oamenii în general te ignoră. Nu te ia nimeni de mână să te ajute, cam fiecare se gândește doar la el.”

A studiat științe la liceul seral, că vrea să se facă inginer sau doctor. A lăsat în urmă patru frați și patru surori, pe lângă mulții unchi și verișori cu care-mi zice că locuia. Dar, dintre aceștia, e și un puști e aici cu el – fratele lui de vreo zece ani.

Masud și seamănul sunt de două-trei luni în România. Speră că nu pentru mult mai multe. Visează zilnic la Austria sau Germania, indiferent de orașul care-i va găzdui. Iar planul e să treacă cât de curând.

„Să-mi bag puuula în turcii nebuni”, începe să zbiere un tip cu-o pungă de aurolac în mână. Lumea-l ignoră. „De fiecare dată când bea e așa”, îmi spune liniștit afganul.

E deja 16:53 când trec podul pietonal metalic pe care cred unii că l-a proiectat Gustave Eiffel. La baza scărilor sudice e terenul de sport al Liceului Teologic Baptist. Trec pe lângă o familie de români care dau schimburi de badminton înainte de dungile albe ale terenului de fotbal. Starea de siestă după o napolitană mă împinge în șezut, sprijinit de gard.

În centrul spațiului recreațional, niște băieți care par migranți schimbă pase cu o minge uzată, cu logo Nike albastru bleu. Au măștile pe față, căci ei practică regulamentar sportul pandemic. Pe tușa opusă, un gagiu cu bluză STAR WARS stă în picioare lângă doi gagii tolăniți, unul folosindu-l pe altul ca pernă.

Terenul e adiacent, în partea opusă podului, unui ștrand dezafectat. Așa că, printr-o gaură în plasa metalică din spatele porții, apare și un bărbos. Pare tot de-al lor. Acum câteva minute, stătea pe rampa de sărituri a unei piscine ruinate. Are pe el o geacă lungă, neagră, și niște pantaloni kaki. Sub ei, ceva pantofi din piele uzată sau poate ceva imitație, dar asta nu-l oprește să schimbe câteva pase. Apoi pleacă.

Soarele apune încet-încet printre copacii de către pod, ca să se scufunde în Bega. Cei doi tolăniți se ridică și se dă drumul la mișcare mai serioasă. Începe o partidă de mini-fotbal în doi versus doi.

Căci ce naiba să faci atunci când ești într-o țară străină, după ce ai rupt peste cinci mii de kilometri în picioare, în drum spre paradisul imaginat?

Prin intrarea din colțul terenul de fotbal pășește o femeie puțin trecută de 40 de ani, care nu ține să-și facă identitatea cunoscută lumii. Locuiește pe-aici, prin cartier. Și, deși îmi spune că-i vede zilnic pe tinerii călători, nu doar că nu îi e frică de ei, ci și a pus mâna să-i ajute.

„Eu alerg pe-aici și am văzut că din septembrie numărul lor a crescut, de la cinșpe, la câteva sute. Eu nu sunt parte din comunitatea baptistă de peste drum, dar uneori mă alăturam acțiunilor acestora de voluntariat. Vezi-Doamne, sunt unele femei care s-or speria de grupuri mai mari de bărbați. Ei, și ce? Dacă te uiți mai bine, observi că-s inofensivi, unii mici de vreo paișpe, doișpe sau chiar zece ani. Cât despre timișoreni, uită-te chiar acum: sunt familii cu copiii pe-aici, și n-au nicio problemă să împartă cu ei terenul de sport.”

Nu i-a văzut pe afgani să facă probleme. Îmi zice că singurele povești cu comportament ciudat de care a auzit au fost când mai băga unul vreo bere și se făcea praștie, „că ei nu-s deloc cu alcoolul. N-am văzut cu ochii mei”. A auzit însă că în cazuri ca astea, îi izolează grupul, că nu tolerează să sufere cu toții pentru acțiunile vreunui abătut de la regulile nescrise.

În schimb, îmi zice că mai vede că vin uneori, seara, bătuți, „săracii de ei”.

Plec până acasă să bag ceva la maț, iar telefonul îmi bâzâie cu notificări pe drumul de revenire. E despre experiența despre care îmi povestea Masud. Trei poze cu telefoane sparte și un picior cu o vânătaie dreaptă și subțire, ca lovit de vreo bâtă sau vreun baston, încep să facă turul rețelelor sociale.

„Imigranții acuză autoritățile de ordine de faptul că le sparg telefoanele, unii sunt loviți (că și persoana din fotografie) iar alți imigranți au relatat situații în care banii nu le-au fost înapoiați după percheziții. Peste 15 astfel de declarații ne-au fost aduse la cunoștință. Inclusiv din partea unui cetățean român, fără adăpost, care a fost martor la astfel de episoade”, se arată în postarea Refugees Welcome to Romania.

Opt persoane sunt active pe teren, semn că e în toi campionatul duminical. Încă vreo zece sunt pe treptele de pe malul sudic ale podului. Spre 19:33, deja încep să migreze cu toții în spatele porții dinspre intrare, semn că ora rugăciunii și a cinei se apropie. Pe fundal se aud calupuri de câteva zeci de secunde de melodie, de pe vreun profil de social media sau ceva.

Revine și amicul Masud, care explică cu mai multă pasiune poveștile care acum luau avânt pe Facebook-ul românesc. Băieții cu telefoanele sparte sunt chiar acolo, așa că dovezile din povestea de pe net îmi apar chiar în fața ochilor. (În zilele ce au urmat, Poliția Locală Timișoara a considerat mărturisirile drept „acuze nefondate”, sugerând că ar putea și să dea în judecată Asociația LOGS pentru „afirmații care aduc prejudicii grave unei instituții care încearcă să își facă doar datoria”.)

După toate astea vine și Ionică, enoriaș important al comunității religioase, care se strânge la Biserica Baptistă Betel. În acțiunile de hrănire din fiecare seară, el e și printre organizatorii principali.

Ionică îi pune să facă cinci rânduri și roagă oamenii încolonați să lase un metru de distanță între ei. Anunță, atât în engleză cât și prin translator, că există porții destule pentru toți. „Mâncare halal, fără porc”. Mai adaugă că e loc și de suplimente azi, pentru cei care doresc. „Nimeni nu merge azi acasă fără să fie sătul”. Asta pentru că e duminică, iar duminica e zi de celebrare pentru ei.

Apoi, urmează două rugăminți: prima, ca la sfârșit să strângă, ca de obicei, gunoaiele în coșul pe care l-au pregătit. A doua, pentru că familia care a pregătit mâncarea deja a binecuvântat-o, le cere beneficiarilor ca și ei să se roage zeităților proprii pentru ca omenirea să depășească toate necazurile. Și uite-așa, fiecare începe propriul său moment sacru.

În timp ce băieții primesc unul câte unul recipientele din polistiren și se așază pe teren, în mici cercuri, la cină, Ionică îmi povestește despre acțiunile caritabile pe care le face comunitatea lui. După ce au aflat lunile trecute de migranți și nevoile lor, s-au pus să strângă haine, de la bocanci și ciorapi, la pantaloni, geci și căciuli sau saci de dormit. „Sacii sunt foarte scumpi”, dar există niște doamne din comunitate care au mașini de cusut profesionale. „Așa au ajuns ele să facă în jur de 100-150 de bucăți. Apoi, eu sunt un om de munte, așa că știu cât de mult te-ajută folia termoizolantă. Le-am donat și câteva din acestea și i-am învățat cum să le folosească.”

La un moment dat, arată spre o mașină: „Iată, a venit și fratele Heshmat”.

Heshmat e originar din Iran, și ne-a trecut prima dată granița în 1985. Primii trei ani de medicină i-a făcut în București, apoi inima l-a adus în Timișoara. S-a mutat atât datorită soției bănățene, cât și profesional, finalizându-și cursurile la Universitatea „Victor Babeș” din oraș. Profesional e dermatolog, iar spiritual – membru al comunității baptiste locale. „Aș fi vrut să rămân în București”, îmi admite, „dar Dumnezeu m-a adus aici”. 

Poporul român îl percepe drept primitor, așa că imigrantul iranian, în calitate de cetățean adoptat și baptist, dă o mână de ajutor mai ales prin meseria în care s-a desăvârșit.

„Mulți nu dorm cum trebuie, așa că văd la ei răni la nivelul pielii. Cel mai grav am găsit pe ei furunculi sau scabie, așa că a fost nevoie să utilizez antibioterapie.” Având și avantajul unei limbi comune cu migranții, iranianul îmi spune că le-a înțeles mult mai ușor dramele. Dar totul pe repede-nainte, pentru că „mai mult de cinșpe, maximum douăzeci de persoane, nu poți consulta într-o seară”. Restricțiile pandemice îi trimit acasă pe oameni, cel puțin pe cei dintre noi care avem una. 

„Majoritatea vin din Afganistan, Pakistan, sau înainte de aceste valuri și din Siria sau Iran. Necazurile lor sunt multiple: nu numai războaie, ci și sărăcie, cultura sau educația lor. Fără să intru în detalii, ei sunt cuprinși de nesiguranță. Și, la urma urmei, oricine caută o viață mai bună sau mai liniștită.”

„Poate, cam la fel cum ați căutat și dumneavoastră”, îi sugerez paralela. Zâmbește și dă afirmativ cap.

M-am întors după zece zile la casa migranților. Tricicleta roz era încă în curte, dar răsturnată undeva într-un colț. M-am plimbat prin clădire, dar într-o singură cameră am văzut o siluetă umană, într-un sac de dormit. I-am dat pace. Când să ies, se întorc doi dintre cei pe care i-am cunoscut în acea duminică însorită. Unde-i lumea? „Unii s-au dus în centru, alții au ieșit să încerce un joc. Dar doi dintre ei au reușit și au ajuns deja-n Germania”, mi-a răspuns unul.

„Ferească Pulitzer ca jurnalismul să fie nu doar ascuțit, ci și ilariant!”, imploră Vlad-Marko Tollea zeii jurnalismului. Colaborează cu VICE din 2015, corespondează cu Inclusiv din 2020 și se chinuie cu in.TM de ceva timp. A mai scris și pentru Scena9 sau alte publicații.