Cum e să crești cu o mamă narcisistă care refuză să se trateze

„Sunt o femeie a contrastelor. Pe de o parte, sunt foarte sigură pe mine: simt imediat când cineva nu se poartă ok cu mine și nu mă tem să elimin persoana respectivă din viața mea. Sunt ambițioasă, independentă și știu că sunt o mamă bună pentru copiii mei. Și totuși, uneori mă simt foarte mică, ca o fetiță de cinci ani în corpul unei femei de treizeci plus. Am stima de sine scăzută, mă simt mereu vinovată de tot și simt că nu merit iubirea pe care o primesc. Am crescut cu o mamă narcisistă care refuză să facă terapie. Minciunile, manipularea și umilința au făcut parte din rutina mea zilnică. N-am cunoscut niciodată iubirea necondiționată.

Tata a făcut infarct când aveam cinci ani. Asta a fost o lovitură cumplită pentru mama. A continuat să aibă grijă de fratele meu, dar pe mine m-a trimis să locuiesc cu mătușa mea, pentru că semănam prea mult cu tata și îi aminteam de el. Când m-am întors acasă, un an mai târziu, a trebuit să fac totul singură: mă îmbrăcam pentru școală, îmi făceam sandvișuri și mă legănam să adorm. Când am împlinit șapte ani, mama și-a făcut un iubit. A fost o ușurare pentru mine să am deodată un tată vitreg și o soră vitregă. Simțeam că fac din nou parte dintr-o familie. Doar că simptomele narcisismului mamei mele au început să fie tot mai vizibile.

Pe de o parte, mama era adesea foarte rece, aproape lipsită de emoții. De exemplu, profita de tatăl meu vitreg, care muncea zi și noapte ca ea să-și permită cele mai luxoase haine și cele mai scumpe coafuri. Când el era la muncă, mama se întâlnea cu alți bărbați. Avea destul timp să facă asta, pentru că ea nu avea job – era sub demnitatea ei. Îmi povestea în mod regulat despre ceilalți bărbați, fără o urmă de milă pentru bărbatul care mă trata ca pe propria lui fiică.

Pentru ea, nu era o problemă de bine sau rău: m-a învățat că rolul bărbatului e să-ți ofere un statut și bani. Iar rolul femeii era să farmece, să manipuleze bărbații. Pentru ea, eu eram un accesoriu cu care se lăuda altor mame. Când nu ne vedea nimeni, valoarea mea dispărea. Indiferent cât de mică eram, mama intra mereu în competiție cu mine. A învățat asta de la mama ei, și ea o narcisistă. În ochii ei, toți oamenii ne doreau răul.

Deși era rece de obicei, mama se înfuria la maximum când era atacată. Era mereu pe picior de luptă. Când avea o zi proastă, și cel mai mic comentariu o făcea violentă. Odată, m-a bătut atât de rău încât am făcut comoție și am ajuns la spital. A amenințat-o pe sora mea vitregă cu cuțitul de unt doar pentru că i s-a părut că se uita urât la ea. După astfel de momente, mă umplea de cadouri sau îmi spunea „fetița mea dulce”. Încă îmi spune așa și nu-mi place asta, pentru că mă face să mă simt mică. Plus că știu că iubirea ei azi e și mâine nu mai e.

Am învățat rapid să mă adaptez la stările haotice ale mamei mele. Ea se bucura de puterea pe care o avea asupra familiei noastre. Când lucrurile mergeau bine, voia să fie cea care putea schimba atmosfera într-o clipă. De exemplu, în vacanțe sau de ziua mea, anunța mereu că divorțează de tatăl meu vitreg și că n-o să-l mai văd niciodată.

Faptul că la noi acasă era mereu război ne-a dezrădăcinat familia. Fratele meu a început să consume droguri grele la vârsta de 12 ani. Eu am dezvoltat tulburări alimentare. Când atmosfera de acasă era insuportabilă, mă concentram pe mâncare. Tânjeam atât de mult după atenția și dragostea mamei mele încât am început să mă mint. Sora mea vitregă era atât de nefericită acasă încât s-a mutat devreme.

Când mama și tatăl meu vitreg s-au despărțit, într-un final, aveam 17 ani și i-am zis că vreau să locuiesc cu el. I-am spus că n-are ce să-mi facă și m-am dus cu el. Acolo mă aștepta poliția. Mama îi sunase și le spusese că sunt într-o relație incestuoasă cu tata. A trebuit să apar în fața unui judecător căruia i-am explicat că nu e cazul. Din fericire, acesta m-a crezut și n-a mai trebuit să locuiesc cu mama. Atunci am văzut cât de departe era dispusă să meargă ca să mă controleze în continuare.

Am început să fac terapie. Terapeutul mi-a zis pentru prima oară că mama e narcisistă și că asta îmi afectează felul în care privesc iubirea și relațiile. Cum n-am învățat niciodată ce înseamnă iubirea sănătoasă, mă simt atrasă de bărbați narcisiști. Confund comportamentul lor manipulator și posesiv cu iubirea. Uneori mă simt invizibilă și neînțeleasă pentru că am învățat că tot ce fac poate fi interpretat în mod negativ. Încă mă afectează toate astea.

A trebuit să învăț să îmi setez niște granițe. A fost o ușurare să descopăr că multe persoane îmi respectă aceste limite. Acum sunt mama a doi copii. Nu îmi pot imagina cum ar fi să îi fac ce mi-a făcut mie mama. Mama, bunica lor, vrea să îl vadă doar pe unul dintre ei. Și-a ales un preferat, așa cum a făcut cu mine și fratele meu. Deși fiica mea vrea să o vadă în continuare pe mama, trebuie să-i protejez și ei limitele.

Încă mă văd cu mama din când în când. Și mereu sunt șocată că nu a schimbat nimic. De exemplu, când socrul meu a făcut cancer, a zis nu doar că ea nu o să pățească așa ceva niciodată, ci și că i se pare nedrept ca familia noastră să se ocupe de el. În continuare concurează cu mine – poate mai mult ca niciodată, pentru că acum sunt și eu adult și am familia mea. Cum arăt, cu cine m-am măritat, ce job am... mereu există loc de mai bine. Și da, după ce își pierde controlul asupra mea, devine deodată drăguță.

Deja nu-mi mai pare rău pentru ea. Narcisismul poate fi tratat, dar ea nu n-a vrut niciodată să accepte cât de nociv e comportamentul ei pentru alții. Au fost atâtea semne că are nevoie de ajutor. Dacă s-ar fi tratat din timp, viața noastră ar fi fost diferită.”

Articolul a apărut inițial în VICE Olanda.