Am ajuns să mă joc pe Tinder și Bumble ca maică-ta Candy Crush când își face sejurul la Eforie

Există două tipuri de oameni care stau pe aplicații de dating ca Tinder sau Bumble: ăia care joacă smash or pass și ăia care le tratează ca pe Sfântul Graal. Cele două categorii au ceva în comun: niciuna nu prea lovește.

Cei care le iau un pic prea în serios se supără când nu le răspunzi la secundă. De parcă un match vine la pachet și cu responsabilități. 

Cei care dau swipe stânga-dreapta când se plictisesc uită să-ți mai scrie înapoi cu zilele și, chiar dacă poate ai fost și tu așa cu alții, parcă te simți un pic prost și-ți dă de gândit: „da’ ce, și eu sunt la fel de nașpa ca ăia pe care i-am ghostuit?” Pe scurt, da.

Nu mai e, dom’le, dragostea ca pe vremuri. Nu-și mai aruncă femeile batista pe stradă când văd un tip care le surâde. Nu-ți mai cântă nimeni serenade în fața balconului. Florăriile sunt în faliment, bărbații agață cu replici libidinoase și femeile caută bogați care să le întrețină.

La concluziile astea triste și superficiale ajunge oricine dă vina pe Tinder și Bumble că e singur. Ceea ce-i fals. Dar adevărat e altceva.

Aplicațiile de dating te seacă de energie în orice categorie de oameni te-ai afla. Îți creează așteptări nerealiste și te fac să uiți că o persoană e (ar putea fi) mai mult decât prenume, vârstă, zodie, două poze și trei cuvinte. 

N-am cine știe ce experiență cu tipul ăsta de aplicații, dar le-am folosit, așa că ceva păreri am. 

Mi-am făcut cont pe Bumble abia prin decembrie 2022, mai mult din curiozitate și plictiseală. Am evitat Tinder încă jumătate de an ca să nu dau chiar de toți cunoscuții.

Habar n-aveam cum funcționează Bumble. M-au șocat și speriat trei lucruri.

Doar eu le pot scrie tipilor cu care am match. Trebuie să fac asta în 24 de ore sau dispar. Și galbenul ăla hepatic din interfață. Cu timpul, mi-am acceptat soarta că-s prima care scrie. Și cam atât.

Am vorbit cu vreo 50 de tipi de pe Bumble. Am ieșit cu doi. Au fost singurii cu care am dus conversația mai departe de „sal cf”. Și bifau ce căutam: nu erau libidinoși și mesajele lor prezentau urme de umor, nu doar de labă.

Bine, poate e și vina mea.

Nu-i înțeleg pe ăia care te întreabă din primele mesaje dacă ieși cu ei. Dacă le zici da și stabilești și data, nu-ți mai scriu deloc până atunci. Apoi se supără c-ai uitat. Csz, de parcă nu și-au mai luat țepe pe net.

Sunt, uneori, șocată de naivitatea lor. Cum cred că din două poze, o descriere, o zodie și trei mesaje știi că-i o idee bună să ieși cu persoana aia? Cum îți dai seama că n-o să-ți pierzi timpul? Care e criteriul de selecție? Se gândesc la selecție? Există selecție? Existăm?

Nu-mi vine să ies cu cineva cu care n-am vorbit suficient înainte. Nu că mi-ar păsa cum e, dar țin la timpul meu. Vreau să știu că, față în față, vorbim mai mult de juma’ de oră, cam cât îi ia chelnerului să aducă o comandă. Altfel, mai bine stau acasă și spăl vase, amirite?

Lasă-mă și cu pozele astea. Toți. Toți le punem pe-alea bune. E o bătaie de cap și să le alegi. Mai ales când sunt false. Așa că-i teribil de greu să-ți faci o idee de cum arată persoana cu care vorbești. Mă rog, mă distram când mă uitam la Catfish pe MTV acum zece ani.

Ce mi se pare și mai trist e că accesul pe care-l ai la atât de multe persoane te împinge să tragi concluzii din primele mesaje. E normal, că nimeni n-are timp să dea la lopată balastul. Te prinde din prima sau nu. Dar cert e că nu toată lumea se pricepe la dat mesaje.

E posibil să te înțelegi extraordinar de bine cu cineva în realitate, iar pe net să se exprime ca bunică-ta după ce a venit de la Înviere. Dar n-ai cum să știi asta, iar primele mesaje sunt definitorii pe Tinder sau Bumble. Aia e, mai bagi o fisă la următorul.

În tot oceanul ăsta de superficialitate se adaugă și modul în care triezi, efectiv, oamenii.

Te uiți la nume și la vârstă (probabil falsă, posibil luată aiurea nu știu despre ce vorbești). Apoi, te uiți la poze: cinci imagini în care zici că-s șapte oameni diferiți. Niciunul nu pare Mugurel cu care vorbești acum.

Printre picături, vezi că fumează și bea social. Social, ce să zic, îi e jenă să spună des sau zilnic. Ne-am prins cu toții. Trăim în societatea în care totul e social să nu care cumva să crezi că nu se poate lăsa când vrea, da’ nu vrea, antselegi? 

Mai afli că e apolitic și născut într-o zodie despre care zice la horoscop că nu-i combinație cu a ta. Iar descrierea fie e prea lungă să-ți pese, fie plictisitoare și deosebit de stupidă ca să-ți pese. 

Apoi vezi că e la mai puțin de un kilometru distanță și ești în București. Un kilometru e nimic. Nu-ți pasă neapărat, da’ sună bine.

Dai swipe right pentru poza cu mâța ca să nu te judeci prea aspru după. Apoi îi dai mesaj ca să nu expire match-ul, că cine știe.

De aici încolo oamenii se mai împart în două categorii.

Ori ai foarte multe match-uri și mesaje și ajungi să uiți cu cine ai vorbit. Ori n-ai deloc și te frustrează că singura persoană cu care vorbești e săgetător și răspunde de zici că-i Andreea de la Vodafone care iar îți amintește de factură.

Csf, dacă ți-au trebuit dating apps și vasele alea stau munte în chiuvetă. 

Mi-am instalat și Tinder anul ăsta ca să schimb peisajul. Așa cum mă așteptam, am dat de mulți cunoscuți, dar a fost okay. Ne-am dat match și ne-am întrebat de sănătate.

În rest, Tinder m-a învățat definiția ghiolbanului și cum vorbește un bărbat căruia nu i-aș da nici una de cinci lei găsită pe jos.

Tot Tinder mi-a arătat și cât de greu e să găsești oameni care să fie pe aceeași lungime de undă cu tine când vine vorba de umor. Știu, am mai zis-o, dar n-am ce să fac. Standardele mele cam la asta se rezumă. Mă rog, ca să nu zici că-s ipocrită, am dat și de tipi care păreau okay.

Am ieșit doar cu unul dintre ei – și după m-am întors pe Bumble. Măcar acolo bărbații pare că se străduiesc mai mult, cel puțin la început.

Poate e fix pentru că nu pot fi ei cei care scriu primii și atunci se folosesc de celelalte mijloace disponibile. Au mai multe poze, descrieri poate un pic mai sugestive și personalizate și, cel mai important, sunt ceva mai civilizați decât nea Stelică pilit pe vișinată.

Cred și că algoritmul funcționează ceva mai bine sau cel puțin așa a fost în cazul meu.

Mi-am dat match cu toți studenții sau foștii studenți de la facultăți vocaționale. Toate bulinele alea care stăteau să expire urlau viață boemă și etilism. Scuze, voiam să zic elitism. M-a apucat brusc jena să le scriu că m-am gândit că poate se știu toți între ei. Aia e. Tot îmi place Bumble.

Ca bărbat ce să-ți recomand. Renovează-ți un pic profilul și ține cont de ce-am scris aici. Asta dacă nu ți-a trecut prin cap să stai la o cafenea boemă și să te prefaci două ore că citești o carte de Cioran că poate, poate te abordează vreo emoloaică cu septum și ciorapi plasă.

Glumesc, nu face asta. Pls.