„Credeam că Germania e un paradis. Toată lumea credea că imediat ce ajungem în Berlin, totul o să fie bine", spune Ahmed Kanaan. Tânărul migrant sirian de 19 ani este doar unul dintre cei aproape 1,5 milioane de refugiaţi care au intrat în Germania până la finalul lui 2015. Deşi Ahmed se simte norocos că a reuşit să ajungă până la Berlin, în condiţiile în care trei mii de refugiaţi au murit înecaţi cât traversau Mediterana, acum că se află aici, se întreabă acelaşi lucru ca nenumăraţi alţi migranţi: Ce se întâmplă acum?

Criza imigranţilor cu care s-a confruntat UE a fost una dintre cele mai complicate probleme globale din 2015. Milioane de oameni şi-au părăsit ţările distruse de război, precum Siria, Afghanistan şi Kosovo, iar alte câteva mii au murit pe drumul către ţările sigure, în timp ce Germania şi Austria s-au lovit de probleme majore în gestionarea valurilor de refugiaţi.

Cât timp liderii politici dezbat cui ar trebui să îi fie acordat azilul şi cum ar trebui să decurgă procedurile, nenumăraţi oameni care şi-au abandonat casele şi şi-au petrecut săptămâni întregi în pericol doar ca să ajungă în Berlin trec acum printr-un coşmar kafkian pe măsură ce avansează prin birocraţia germană complicată şi confuză, ca să poată face rost de azil. Pe lângă asta, încă mai există şansa ca unii dintre ei să fie deportaţi.

Nu o să găseşti doi refugiaţi care au trecut prin aceleaşi experienţe în drum spre Berlin, după cum nu o să găseşti doi refugiaţi care au trecut prin acelaşi fel de purgatoriu în timp ce aşteptau să înceapă o nouă viaţă în Europa. Pentru unii a durat câteva zile, pentru alţii câteva luni.

Fiecare persoană, însă, îşi începe parcursul la Landesamt für Gesundheit und Soziales (LaGeSo), sau Oficiul Statal pentru Sănătate şi Asistenţă Socială. LaGeSo se ocupă de probleme refugiaţilor, cum ar fi cazarea, asigurarea medicală şi permisele BVG. Organizaţia îi anunţă, de asemenea, pe refugiaţi când pot aplica oficial pentru azil şi cetăţenie germană prin Bundesamt für Migration und Flüchtlinge, sau Oficiul Federal pentru Migraţie şi Refugiaţi, o necesitate ca sa poată obţine un apartament şi o slujbă. Dacă tot procesul ăsta te derutează, imaginează-ţi cum e să fii un refugiat traumatizat de război care nu vorbeşte nici engleză, nici germană. În esenţă, LaGeSo este primul punct de control prin care refugiaţii trebuie să treacă înainte să poată şedea legal în ţară.

La LaGeSo, refugiaţilor li se dă un număr şi li se spune să aştepte la coadă de dimineaţa devreme până după apus, în speranţa că or să fie chemaţi ca să fie înregistraţi, ca să poată obţine acces la adăposturi mai bune, în taberele supraaglomerate din suburbiile Berlinului, pe care le gestionează organizaţia. Dar e posibil să dureze şi săptămâni întregi până să fie strigat numărul lor, lucru care îi obligă pe refugiaţi să aştepte în faţa clădirii LaGeSo ore în şire, pe măsură ce vremea se răceşte din ce în ce mai tare. Odată admişi în tabere, refugiaţii trebuie să locuiască acolo până când LaGeSo îi ajută să aplice pentru rezidenţiat la Oficiul Federal pentru Migraţie şi Refugiaţi, aşteptare care poate dura şi luni.

Însă până şi aşteptarea poate fi stresantă. Numărul de oameni chemaţi zilnic variază, iar dacă părăseşti coada chiar şi cinci minute, poţi să ratezi şansa să fii mutat într-una din taberele suburbane. În plus, la mijloc mai întervin şi factori precum bariera de limbă, favoritismul rasial şi stresul extrem cu care se confruntă imigranţii, funcţionarii publici şi voluntarii. Toate astea rezultă în tulburări emoţionale şi confuzie.

În week-end, LageSo este închis, aşa că din moment ce refugiaţii nu au cum să aştepte la coadă să fie procesaţi şi repartizaţi în nişte adăposturi mai decente, aceştia rămân fără alternative. Ca să compenseze lipsurile infrastructurii de stat, cetăţenii Berlinului au fondat mai multe organizaţii civice care să le facă rost refugiaţilor de adăposturi, mâncare şi alte necesităţi.

Fotograful Alexander Coggin şi translatorii Qudsija Ansary şi Yasmine Jamal au vorbit cu mai mulţi migranţi care aşteptau să primească azil în Berlin. Unii trecuseră de LaGeSo şi locuiau în tabere de refugiaţi, altii stăteau în faţa clădirii guvernamentale de zile întregi, aşteptând să fie procesaţi, ca să poată fi admişi în tabere, iar câţiva foarte puţini şi norocoşi reuşiseră să iasă din purgatoriul ăsta birocratic şi să înceapă o viaţă nouă. Acestea sunt poveştile pe care ni le-au relatat despre călătoria lor până la Berlin şi despre ce li s-a întâmplat de când au ajuns.

„Când părăseam Afghanistanul, am avut un accident. Călătoream într-un camion cu 40 de oameni şi am suferit arsuri pe picior din cauza motorului. Eu stăteam pe motor, care se încingea din ce în ce mai tare, dar nu mă puteam mişca pentru că era aglomeraţie şi mi-am ars piciorul timp de aproape două ore. Asta se întâmpla la graniţa dintre Iran şi Turcia, ceea ce a însemnat că nu puteam să merg la doctor până la capătul călătoriei. Nu mai puteam să merg şi rana mea devenea din ce în ce mai mare, dar nimănui nu îi păsa. Toată lumea îmi spunea să mă duc direct în Germania, pentru că acolo sunt doctori, dar nu m-a ajutat nimeni şi sunt aici de două săptămâni. Nici măcar nu avem acces la medicamente. Nu vreau decât un loc unde să dorm şi să mă duc la doctor."

„Când am ajuns în Berlin, am încercat să găsim un loc unde să stăm, dar am fost ţinuţi într-o tabără unde eram mai mult de 60 de oameni într-o cameră. Am stat acolo trei nopţi şi nu era destulă mâncare. Ne-am întors la LaGeSo şi am cunoscut o germancă. I-am spus că eram împreună cu prietenul meu şi că nu voiam să ne întoarcem în tabără pentru că ceilalţi or să observe [că suntem gay] şi o să fim puşi în pericol. Ne-a prezentat altei fete, care ne-a pregătit un loc unde să stăm în apropierea LaGeSo. Le-am povestit cum am fost hărţuiti în drum spre Berlin, când fusesem văzuţi cum ne ţineam de mână şi le-am spus că încă ne era teamă să nu fim răniţi. Ne-a găsit un loc unde să stăm şi ne-a dat bani să ne luăm încălţăminte. Ne-a mai ajutat să ne facem rost şi de abonamente de autobuz şi s-a uitat peste documentele noastre.

Acum locuim cu un tip în apartamentul lui şi suntem în regulă. Persoanele LGBT ne ajută. Se simt responsabili pentru noi. Încă ne aşteptăm rândul la LaGeSo. După ce primim azil, am dori să ne căsătorim. Este o ţară liberă şi acum putem să ne sărutăm şi să fim gay în faţa altora. Ne-ar plăcea să muncim şi să ne continuăm studiile. Nu am venit aici ca să luăm bani de la stat. Ne-ar plăcea să locuim într-o ţară liberă pentru că nu putem fi noi înşine în ţările arabe."

„Eu jucam în echipa naţională de fotbal a Siriei şi m-am hotărât să plec după ce prietena mea a fost ucisă. Am ieşit din Siria pe jos, mi-a luat 22 de zile. După asta, am călătorit din Turcia în Grecia pe o barcă micuţă, la bordul căreia se aflau alţi 37 de oameni. Valurile erau atât de puternice încât barca se legăna foarte tare, iar la un moment dat, un copil a căzut peste bord din cauza asta. Avea doi, trei ani. Barca nu s-a oprit pentru el. Dacă se întorcea, 37 de oameni ar fi putut muri. Aşa că am sărit în apă şi l-am apucat pe copil. Am văzut în depărtare insula Samos şi am înotat cu copilul în braţe pâna acolo, timp de o oră. Mă chinuiam să înot, pentru că purtam blugi şi nu puteam să îmi folosesc decât picioarele şi mâna dreaptă. Apa era foarte rece şi credeam că copilul murise, din cauză că înghiţise multă apă.

Când am ajuns pe plajă am început să îi masez pieptul şi copilul a început să scuipe apa. Mi-am scos tricoul şi l-am înfăşurat în el, ca să-l mai încălzesc. Mi-am dat seama că nu era nimic pe insulă. Era goală. Am mâncat ce-am apucat de prin copaci. Am luat nişte apă de mare şi mi-am îmbibat hainele cu ea şi apoi le-am lăsat să se usuce, ca să se evapore sarea şi să o putem bea. După ce ne-am mai revenit, am luat copilul cu mine şi am traversat insula. Am trecut peste nouă munţi, cu ajutorul cărărilor făcute de animale. Când am ajuns la secţia de poliţie de pe partea cealaltă a insulei, m-au dus la spital şi i-am găsit pe părinţii copilului. Am ajuns în Atena şi de acolo am mers pe jos până în Macedonia. Iar apoi până în Serbia. Iar apoi până în Ungaria.

Pe drumul spre Ungaria, m-am urcat în camionul unui traficant. Erau foarte mulţi oameni îngrămădiţi în spatele lui, dar eu am avut norocul să prind loc în faţă, lângă şofer. La un moment dat, ne-a oprit poliţia şi şoferul mi-a pus cuţitul la gât şi mi-a băgat telefonul lui în buzunar. Când au început să se apropie poliţiştii de camion, a aruncat cuţitul. Când mi-au văzut telefonul, au crezut că eu sunt traficantul, pentru că era plin de contacte din Serbia. M-am reţinut o săptămână şi m-au bătut încontinuu. M-au biciuit şi când eram cu mâinile strâns legate la spate. Le-am plătit 50 de euro ca să mă lase să plec şi mi-au dat nişte acte în maghiară. M-am dus la Budapesta şi m-am cazat la un hotel.

A doua zi, cât mă pregăteam să plec, m-am trezit cu poliţia la uşă. Le-am arătat că aveam acte, dar mi-au spus că expiraseră. Actele pe care mi le dăduseră au expirat după o singură zi! M-au reţinut din nou, timp de două zile. Când mi-au dat drumul, m-am dus în Austria. Acolo am găsit un traficant care m-a dus până în Germania. Când am ajuns, poliţia l-a arestat pe traficant, care era italian, iar pe noi ne-au dus la secţie. Poliţiştii germani s-au purtat foarte frumos cu noi, au fost foarte diferiţi. Ba chiar ne-au şi zis «Sunteţi în Germania acum. Sunteţi în siguranţă.» Am pierdut multe lucruri pe drum, dar o să o iau de la capăt. Pot să o fac. Chiar dacă o să-mi fie greu. Nimic nu e imposibil. După ce termina cu toate astea, o să iau cursuri de germană şi o să încerc să îmi dau masteratul în Franţa. Ştiu că pot."

„Am părăsit Afganistanul în urmă cu 28 de zile. Am ajuns aici cu ajutorul unui traficant, prima dată cu un caiac, apoi pe o ambarcaţiune mai mare, iar apoi pe jos. Nu ştiu sigur când am intrat pe teritoriul UE. Dar în Berlin sunt de 10 zile. Am rude care au un apartament aici, aşa că stăm la ele. Am venit împreună cu soţia mea şi cei doi copii. I-am plătit traficantului opt mii de dolari pentru mine, opt mii pentru soţia mea şi patru mii pentru fiecare dintre cei doi fii ai mei. A trebuit să ne plătim singuri mâncarea, pentru că traficanţii nu ne dădeau nimic. Luasem nişte mâncare cu noi, dar nu era de ajuns pentru 28 de zile de călătorit. Eu puteam să rezist fără să mănânc, dar copiii mei nu, aşa că i-am hrănit pe ei întâi. Vin la LaGeSo în fiecare zi şi aştept la coadă de la opt dimineaţa la şapte seara. Nu pot să plec de acolo nici cinci minute, pentru că mi-e teamă că o să fie strigat numărul meu şi o să pierd ocazia să fiu procesat de autorităţi."

Kathem Selim: Am lucrat ca asistent medical la un spital şi la o clinică din Irak. Înainte să plecăm, nişte membri ai unei miliţii au venit la clinică şi ne-au cerut să le tratăm rănile fără să raportăm procedura. M-am speriat şi am zis nu. Dacă nu aveau nimic de ascuns se puteau duce la un spital normal. M-au lovit în cap, m-au bătut şi a trebuit să renunţ la slujba mea pentru că am primit foarte multe ameninţări. Două săptămâni mai târziu, mi-au răpit fiica. Au luat-o chiar din faţa casei noastre. Am încercat să vedem dacă nu cumva e cu prietenele ei, dar nu am găsit-o. Trei ore mai târziu, am primit un telefon de pe un număr ascuns. Un bărbat mi-a spus că o ţinea ostatică pe fiica mea şi o să mă coste 5 000 de dolari dacă o vreau înapoi. Nu aveam banii ăştia.

I-am implorat să nu o rănească pentru că e doar un copil! Mi-au spus că din cauză că nu am vrut să îi tratez, mi-au răpit fiica. Soţia mea era gravidă şi a avut un avort spotan din cauza şocului. Fiica mea era dispărută de trei zile. Apoi m-au sunat din nou şi mi-au spus că o să găsesc cadavrul ei în faţa uşii. Credeau că au omorât-o, dar era doar inconştientă şi avea arsuri grave pe tot corpul. Au băgat tot felul de lucruri în ea. Abia dacă mai respira când am reuşit să o aducem din nou la viaţă. Mi-era prea frică să o duc la spital. Credeam că or să ne găsească din nou. Am dus-o acasă la cumnatul meu şi am tratat-o acolo, în secret. I-au trebuit şase luni ca să se recupereze, iar o perioadă a orbit temporar din cauza traumelor.

Asta se întâmpla acum un an. Ne-a fost frică să rămânem în zonă, aşa că ne-am mutat domiciliul de foarte multe ori, în Irak. În cele din urmă, le-am plătit traficanţilor 20 000 de dolari ca să ne ducă pe toţi în Germania. Nu ştiam unde să mergem, aşa că am hotărât să mergem în capitală. Ne-am predat poliţiei imediat ce am ajuns în Berlin. De atunci, ne-am înregistrat la LaGeSo, dar nu am primit nici bani, nici acte de identitate germane, nici asistenţă medicală. Fusesem programaţi pentru nişte formalităţi suplimentare, dar am fost amânaţi. Mâine trebuie să ne întoarcem din nou la LaGeSo.

Vrem stabilitate şi siguranţă pentru copiii noştri. Vrem o educaţie şi un viitor pentru ei. Mi-ar plăcea să lucrez din nou în domeniul medical şi să-i ajut pe oameni. Aş dori să multumesc Germaniei. Merită foarte mult respect pentru că au dat dovadă de omenie în faţa acestei crize. Guvernul Germaniei este foarte respectous, la fel cum sunt şi cetăţenii săi."

„Sunt din Alep şi abia am făcut 19 ani. Am plecat pentru că eram presat să mă înrolez în armată [în forţele regimului Assad], iar eu nu aveam de gând să fac asta. M-am dus în Turcia şi am încercat să muncesc, dar a fost destul de greu pentru că, acolo, sirienii sunt exploataţi. Nu aveam bani ca să iau o barcă spre Grecia, iar când n-ai bani, îţi oferă o călătorie gratis dacă accepţi să stai la cârma ambarcaţiunii. Mi-au dat nişte pastile care să îmi suprime frica. Erau nişte pilule, habar n-am ce conţineau. Barca avea un motor mic şi erau 48 de persoane la bordul ei. În mod normal, numărul maxim era 20. Fiecare persoană trebuise să plătească 1 200 de dolari ca să traverseze marea. Am plecat la miezul nopţii. Mi s-a spus să urmăresc lumina lunii şi după două o să vad două insule. Una dintre ele o să aibă o lumină roşie pe ea, iar cealaltă niciun fel de lumină. Mi s-a spus să mă îndrept spre cea cu lumina roşie. Nu am avut probleme cu ambarcaţiunea pe drum.

Odată ce am ajuns pe insulă, am stat într-un tabără, iar apoi am primit un permis ca să iau feribotul spre Atena. Am ajuns în capitala Greciei, iar apoi am mers pe jos până la graniţa cu Macedonia, de-a lungul liniilor de tren. Am continuat să călătorim, iar în cele din urmă am ajuns în Ungaria, unde am fost prinşi şi trimişi într-o tabără. După vreo două zile ni s-au luat amprentele. Autorităţile maghiare au bătut pe toată lumea, inclusiv femeile, pentru că nu voiam să ni se ia amprentele. Când mi-a venit rândul, am luat maşina de scanat amprente şi am dat-o de pământ. M-au bătut şi pe mine şi pe cei zece prietenii ai mei şi ne-au băgat în arest trei zile. Nu ne-au dat nici apă, nici mâncare. Ne-au luat amprentele şi ne-au lăsat să plecăm, dar eu nu aveam niciun ban.

Am mers cu trenul până în Austria şi de acolo la Munchen şi Berlin. M-am ascuns în toaletă tot timpul. Am fost prins între Munchen şi Berlin şi mi s-a dat o amendă de 450 de euro. Nu am plătit-o încă. Mai am şi o factură medicală de plătit, pentru că m-a pişcat o albină şi mi s-a umflat braţul şi nu ştiam ce să fac. Aşa că m-am dus la spital, iar acum trebuie să plătesc pentru asta. A fost nevoie de o lună şi jumătate ca să primesc azil în Berlin. Vreau să muncesc din nou. Mi-a plăcea să formez şi un grup de rap. Iar în cele din urmă să mă căsătoresc şi să îmi fac viaţa."

„Sunt aici de aproape două luni, vin din Siria. Mi-a luat cam 25 de zile să ajung aici. Mereu am vrut să ajung în Berlin. Vărul meu se află aici de şase ani şi are propria locuinţă, aşa că am avut unde să stau cât a trebuit să aştept să pinrimesc azilul. Intratul în ţară a fost un proces dezgustător, totuşi. Mi-am făcut o grămadă de nervi şi mi-am pierdut răbdarea de câteva ori. E o nebunie. Simţi că eşti pierdut şi nu poţi să faci nimic. Simţi că viaţa ta e pusă pe pauză, ştii ce zic? E oribil. În momentul de faţă, stau cu o femeie de 49 de ani, care mi-a oferit un loc un apartamentul ei. Mama stă cu vărul meu, iar sora mea a reuşit să obţină adăpost prin intermediul LaGeSo foarte rapid, pentru că e minoră.

Când am ajuns aici, m-am simţit pentru prima dată uşurată că sunt lesbiană. În Siria, e ilegal să fii gay. Te bagă la închisoare pentru asta. Te simţi mereu în pericol, ca şi cum a fi gay este un blestem. E ca şi cum ai fi fost îngropat de viu pentru restul vieţii, iar paranoia te face să te uiţi mereu peste umăr, iar chestia asta te sufocă la un moment dat.

Aici, sunt binecuvântată. E copleşitor. Ca şi cum ar fi un vis, prea bun ca să fie adevărat. Simplul fapt că pot să fiu ceea ce sunt cu adevărat e minunat. După ce termin cu toate astea, mi-ar plăcea să studiez muzica şi să devin cântăreaţă profesionistă şi să am propriul meu apartament, împreuna cu cineva, sper. Chiar mi-ar plăcea să cunosc pe cineva."

„Timp de o săptămână am dormit în faţa clădirii LaGeSo, unde sunt înregistraţi refugiaţii înainte să poată aplica pentru azil. Mi-au dat un voucher pentru hotel, ca să am unde să stau cât timp aşteptam să fiu procesat, dar a trebuit să găsesc o cameră sub 50 de euro pe noapte, pentru că costurile urmau să fie rambursate de guvernul german. M-am dus să-mi caut singur un hotel, dar peste tot unde m-am dus am fost refuzat. M-au refuzat pentru că, din ce spuneau ei, costurile se rambursează abia în doi ani, dacă se mai ramburseză. M-am dus şi le-am spus celor de la LaGeSo că nu am găsit niciun loc unde să stau, iar ei mi-au spus că e problema mea. Aveam voucherul, iar acum era responsabilitatea mea să-mi găsesc un hotel. În afara clădirii LaGeSo sunt nişte traficanţi de persoane, care ştiu hotelurile care acceptă refugiaţi şi te duc la ele contra unei taxe de 20 sau 30 de euro, de persoană.

Am dormit în faţa clădirii LaGeSo, iar numărul de oameni care a recurs la aceeaşi soluţie a continuat să crească. Presa a început să fie atentă la ce se întâmpla, iar odată ce jurnaliştii au început să facă poze, s-au mobilizat şi autorităţile să aducă autobuze ca să transporte mai mulţi oameni în taberele de refugiaţi. Acum aş vrea să ştiu cum aş putea să-mi aduc şi familia aici. Însă, rudele mele din Siria au nevoie de paşaport. LaGeSo are voluntari arabi care se ocupă de actele necesare, dar ei nu fac decât să îngreuneze procesul. Aş prefera ca de acte să se ocupe germanii, ca să existe mai puţină discriminare."

„Toată lumea credea că imediat ce ajungem în Germania, totul o să fie bine şi or să existe nişte schimbări rapide. Credeam că lucrurile or să fie deja pregătite pentru noi. Credeam că aici e paradisul: că fiecare o să primească un apartament şi 390 de euro pe lună şi o să i se permită să muncească. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Eu nu vreau decât să-mi termin studiile."

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre criza refugiaţilor:
Ce trebuie să știi despre criza refugiaților din Europa
De ce nu rezolvă nimeni criza refugiaților?
Am petrecut o zi într-o tabără de refugiați din Grecia
Am stat în gară cu refugiații sirieni din Budapesta