În ultimii 26 de ani, sistemul românesc de adopție a trecut de la exportul frenetic de copii, la închiderea acestora într-o birocrație ermetică. Ambele situații au însă în comun lipsa de preocupare a statului român pentru copilul instituționalizat. Am discutat cu oameni care au avut de-a face cu absurditățile acestui sistem în perioade diferite, pentru a înțelege cum s-a ajuns la blocajul din prezent.

Imediat după Revoluție, imaginile cutremurătoare ale copiilor instituționalizați au adus în România, pe lângă ajutoare și voluntari, multe cupluri care voiau să adopte. România ratificase Convenția ONU cu privire la drepturile copiilor, care prevedea că statele semnatare care recunosc şi/sau autorizează adopţia „vor veghea ca interesele supreme ale copilului să primeze".

Totodată, adopţia în străinătate era considerată „un mijloc alternativ de asigurare a îngrijirii necesare copilului, dacă acesta, în ţara de origine, nu poate fi încredinţat spre plasament familial sau spre adopţie ori nu poate fi îngrijit în mod corespunzător".

La nici două luni după ce România ratifica această Convenție, intra în vigoare și o lege care crea, între altele, o instituție specializată, Comitetul Român pentru Adopții. Aceasta aduna de la orfelinate evidența completă a copiilor, prelua dosarele de adopție și le plasa către instanță.

Dosarul conținea câteva seturi de documente menite să clarifice atât situația viitorilor părinți, cât și a copilului. Între aceste hârtii, cea mai greu de obținut era, în foarte multe cazuri, o declarație de consimțământ din partea părinților naturali. Toate drumurile între instanțe, comitete și orfelinate trebuiau „pavate" cu mici cadouri, după cum mi-a spus Margaret Dorr, o americancă care a venit în '90 să adopte o fetiță în București. Avocatul o sfătuise, de la bun început, să aducă cu ea o valiză cu țigări, deodorante și săpunuri.

În anii următori, ONG-urile aveau să devină parte din procesul de adopție; să preia, în multe situații, controlul asupra întregului proces. Printr-o hotărâre din 1997, guvernul român stabilea că organismele private române şi străine acreditate „pot desfăşura activităţi în domeniul protecţiei drepturilor copilului prin adopţie pe teritoriul României", în anumite condiții. ONG-urile erau autorizate să ofere consultanță celor care voiau să adopte, să întocmească dosarele, să evalueze și să supravegheze familiile care adoptau.

Scurt documentar Associated Press despre adopțiile din România

„A fost oribil în perioada aceea", spune un fost lucrător în sistemul de Protecție a Copilului din acea vreme, care preferă să-și păstreze anonimatul, de teama celor care sunt și acum în sistem. Adopțiile deveniseră o afacere prosperă:

Reprezentanții orfelinatelor nu mai aveau niciun cuvânt de spus în acest proces, întrucât ONG-urile discutau direct cu șefii mari. Când directorii de orfelinate cereau să-i cunoască și ei pe viitorii părinți, intermediarii îi refuzau. Le ziceau că sigur vor vreo șpagă.

Astfel că se întâmpla ca cei din centre să primească un telefon scurt la ora 11, în care erau anunțați să pregătească copilul, că peste o oră vin să-l ia, povestește fostul lucrător. În clipa aceea, toți oamenii cunoscuți din viața lui dispăreau.

De-a lungul acestui proces, toate obiectele și toate informațiile despre trecutul lui erau șterse.

Cam așa arătau orfelinatele din România anilor '90

Uneori, organizațiile falsificau certificatele medicale ale copiilor, spune fostul lucrător: orice „detaliu" care ar fi împiedicat sau îngreunat adopția, precum faptul că respectivul copil suferea de autism sever, era înlăturat. Când părinții care observau simptomele ajungeau în centru ca să se intereseze de trecutul copilului, cei din conducere erau puși în încurcătură: nu puteau să le spună că e totul în regulă, dar nici nu le puteau da adevăratul diagnostic, pentru că nu erau medici.

O altă problemă era că medicii din maternități, „stimulați" de către unele din aceste organizații, încercau să-i convingă pe părinții naturali să-și dea acordul pentru adopție fără ca măcar să-și vadă copilul înainte.

Nu toate organizațiile lucrau însă la fel, unele încercau să facă treaba pe bune. În special „cei care lucrau cu Franța, ei erau perfecți în munca cu copilul".

Acum, peste ani, după ce a văzut copiii adoptați care acum duc o viață bună, fostul lucrător în Sistemul de Protecție a copilului e prins între gândul la mizeriile de atunci și un alt gând, că poate n-a ieșit atât de rău, totuși:

În momentul de față, pare imposibil de stabilit ce s-a întâmplat cu toți acei copii: 1 328 de copii adoptați în străinătate au dispărut între 1997 și 2005, întrucât organizațiile care s-au ocupat de adopții n-au trimis, în cazul lor, rapoarte post-adopție, declara în 2006 Theodora Bertzi, la acea vreme șefă a fostului Oficiu Român pentru Adopții.

Cele mai multe cazuri, 491, erau din SUA, apoi din Italia (175) și Grecia (151). Majoritatea acestor copii, 1 153, fuseseră adoptați între 1997 și 2001, iar restul de 175 - între 2001 și 2003, prin memorandum.

În 2001, România a suspendat adopțiile internaționale, la presiunea raportorului Uniunii Europene pentru România, baroneasa Emma Nicholson. Trei ani mai târziu, printr-o nouă lege, aceste adopții au fost reluate doar cu o condiție foarte strictă:

Iar în 2012, adopțiile internaționale au fost extinse pentru rudele de gradul al patrulea, și pentru situațiile în care unul dintre soții din familia adoptatoare este cetățean român.

Deși autoritățile păreau să fi întredeschis din nou ușa pentru adopții, birocrația era sufocantă. Nicoleta Brunel Cristea a trăit experiența asta, alături de soțul său francez. Ani la rând, încercaseră să aibă un copil. Începând din 2008, Nicoleta a urmat mai multe tratamente de fertilitate, dar a pierdut două sarcini. Așa că s-au hotărât să adopte. A avut nevoie, mai întâi, de un atestat de părinte adoptator, pentru care a trebuit să aștepte, cu totul, aproape zece luni: a depus actele în ianuarie 2012 și a obținut atestatul în octombrie.

„Legea prevede că durează vreo patru luni să-ți dea răspunsul. Aceste luni sunt o chestie absolut românească, pentru că m-au sunat cu trei zile înaintea deadline-ului de patru luni, să-mi spună că aveam numele franțuzesc pe un act și numele românesc pe alt act. Le-a luat trei luni de zile să verifice un dosar", povestește Nicoleta.

În plus, a trebuit să aștepte ca soțul său să vină din Franța pentru a depune două declarații pe proprie răspundere. În una dintre ele, trebuia să precizeze că nu și-a abandonat copiii biologici în sistemul de protecție specială din România. O altă hârtie cerută a fost o declarație din partea proprietarului apartamentului în care stăteau cu chirie, cum că e de acord cu adopția.

După ce-a obținut atestatul îndelung așteptat, o foaie A4 valabilă timp de un an, Nicoleta a pus-o într-un dosar pe care a scris frumos „Adopție". Dosarul a stat un an într-un sertar, la Protecția Copilului.

O mare problemă e că, pentru ca un copil să devină adoptabil, rudele de până la gradul al patrulea trebuie să-și dea acordul. Uneori, e nevoie de 80 de semnături pentru un singur copil.

Legea din 2012 ar fi trebuit să ușureze adopțiile, însă cifrele n-au arătat asta. Pe legea dinainte, în 2009, fuseseră adoptați 1 730 de copii. În 2010 – 1 921 de copii, iar în 2011 – 1 736 de copii. În primele 11 luni de după intrarea în vigoare a noii legi au fost deschise 778 de adopții.

E absurd că acești copii există în sistem, spune Nicoleta. „Și că nu au nicio șansă să fie adoptați cât încă nu sunt traumatizați de statutul lor de copii abandonați".

ANPDC a finalizat o nouă variantă a legii adopției, care va intra în vigoare de pe 12 august, care să simplifice din nou procedurile. Perioada în care trebuie căutate rudele copilului e redusă de la un an la șase luni, valabilitatea atestatului e prelungită de la un an la doi ani, termenul de doi ani stabilit pentru valabilitatea statutului de copil adoptabil e eliminat, și e introdus un concediu de acomodare de maximum un an pentru familia care adoptă. Legea a fost adoptată de Camera Deputaților, for decizional, la jumătatea lui martie anul ăsta.

Între timp, Nicoleta a reușit să devină mamă biologică. Se gândește însă la copilul pe care n-a reușit să-l adopte, pe care n-a apucat nici să-l cunoască.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre comunism în România:
Viața gay între Mița Baston și… Securitate
Bunică-miu era un hipster comunist şi i-am moştenit toate dubioșeniile
Rezistența VHS în perioada comunistă din România