Sunt multe lucruri care îmi plac la Craiova. M-am născut și am trăit aici aproape 30 de ani și, deși m-am mutat de curând, rudele și majoritatea prietenilor se află în continuare aici, așa că am motive pentru a vizita orașul la fiecare două-trei luni, dar și grad de comparație. Îl cunosc bine din interior și știu ce aș vrea să fie, după felul în care merg lucrurile, dar cunosc și oamenii și principiul conform căruia fiecare locuitor are orașul pe care-l merită.

În urmă cu câțiva ani, au fost anunțate două pasaje: unul la Jiul, care a rezolvat problemele cu aglomerația din zonă, și altul la Universitate. Al doilea s-a dovedit de o inutilitate aproape totală. Spun aproape, pentru că a folosit totuși la ceva: s-a făcut un mișto de zile mari pe seama statuilor dezbrăcate cu care a fost împodobită mândrețea de pasaj.

În prima lor noapte masculul aproape la fel de dotat ca armăsarul lui Mihai Viteazul din fața Prefecturii a fost pictat cu inițialele FCU (echipa patronată de Mititelu) și PS97 (Peluza Sud 97, gruparea ultras formată din băieții cu cazier care, prin 2000, îi dădeau la muie lui Gigel Nețoiu). Pe statuia feminină, cu genunchii ușor flexați, promițând o poziție îmbietoare, băieții au scris CS (Club Sportiv, echipa care joacă acum în prima ligă) și Olguța. Morala e prea evidentă ca să spurc postul Paștelui explicând-o, mai ales că, de atunci, lucrurile au evoluat exact invers și Mititelu e cel care a luat-o în toate pozițiile, îmbietoare sau nu, de la echipa Primăriei.

Statuile au scăpat rapid de cuvintele murdare, dar orașul n-a scăpat de aglomerație. Pe deasupra, pe A.I. Cuza, strada suprasaturată de instituții, are trei semafoare în punctele esențiale, așa că, decât să mergi cu mașina, e mai rapid să o străbați pe jos, într-un ritm suficient de lejer ca să admiri și fustițele studentelor la Litere, și fustoaiele teoloagelor. Pe jos, când ieși din pasaj, te așteaptă minute întregi de înghițit înjurături la intersecția Carol I cu Calea București. Așa că Primăria ne amenință deja cu lucrări pentru un al treilea pasaj.). În amintirea încălecării actuale a traficului, propun ca statuile care vor împodobi noul pasaj să fie făcute gata încălecate.

În iunie 2013, unchiul meu se interna în spital pentru o fractură de rotulă. Peste un an, în iunie 2014, era tot în spital, cu vreo șapte operații la activ, care îi făcuseră praf piciorul. Se alesese cu o infecție, după un pansament neschimbat timp de cinci zile, și cu o gaură în picior de 15 centimetri diametru. După încă un an, cu sesizare la Colegiul Medicilor și internare de o lună la București, ca să repare ce se mai putea repara, tot nu merge în picioare, dar i-a rămas speranța.

Vrând și mai ales nevrând, orice craiovean ajunge să aibă de-a face cu Spitalul Județean, personal sau la căpătâiul unei rude mai în vârstă. Mizeria de acolo, de la câinii vagabonzi din curte până la igrasia și libărcile din interior nu e depășită decât de nesimțirea unora dintre medici. De regulă, a celor mai slab pregătiți – cu cât ești mai pe lângă meserie, cu atât ai nevoie de mai mult respect. Am asistat la un dialog în care un așa-zis specialist în halat alb era supărat nevoie mare pe un tip care i se adresase cu „domnule", în loc de „domnule doctor". Asta, deși sunt convins că domnul medic nu va obține vreodată titlul pe care-l revendica.

Presa locală cita, în toamna trecută, declarația unui asistent de la aceeași secție Terapie Intensivă, care se confruntă cu cazurile cele mai grave și ar trebui să aibă nu numai cea mai bună aparatură, dar și cel mai bun personal: „Dacă aş fi vreodată în stare gravă, aş prefera să mor în drum spre spital, decât să ajung pe mâna colegilor mei".

Craiova și-a propus, la fel ca alte vreo zece orașe românești, să devină capitală culturală europeană în 2021. Drept urmare, pe lângă Festivalul Shakespeare sau Festivalul Maria Tănase , apărute și dezvoltate natural cu decenii în urmă, au fost create, în ultimii doi-trei ani, diferite prostioare care, pentru a câștiga legitimitate, își caută originile în trecutul îndepărtat. Așa e Festivalul Antic Pelendava, cu o îndelungată tradiție, care a început în toamna 2013 și cuprinde Jocurile Dacice și Olimpiada Dacică. Pe același tipar, Festivalul de datini şi obiceiuri Tradiţiile verii își are originile în vremurile străvechi din vara 2012.

Uneori însă, evenimentele își înfig rădăcinile nu în pământul, ci direct în bălegarul trecutului oltenesc. Așa e cazul Zilelor Adrian Păunescu , un spectacol in-memoriam, care a cunoscut deja două ediții: iulie 2013 și iulie 2014. Anul trecut, fostul președinte al Academiei Române, bine omenit de gazde, a făcut o declarație) care îl invită la harakiri pe orice cititor care a parcurs și altceva decât poeziile din manualele comuniste: „Distinsul profesor Eugen Simion a remarcat faptul că există o tendință de redescoperire a poeziei clasice, începând cu versificația și terminând cu tematica socială. Iar Adrian Păunescu începe să fie un model pentru mulți dintre cei care scriu acum poezie". Păcat că DNA-ul bagă după gratii materia primă politică de lins, așa că, dacă se împlinesc previziunile sumbre ale lui Simion, se anunță o inflație de lingăi-epigoni lipsiți de acadele!

America are Area 51, Craiova are Fața Luncii. E greu de spus în care dintre ele e mai riscant să pătrunzi, dar taximetriștii din Craiova (altfel, băieți nu prea duși la biserică în copilărie) preferă destinația din centrul Nevadei, celei de lângă Lunca Jiului. De ce? Evenimentele fondatoare ale mitului au avut loc cu mai bine de un deceniu în urmă, când, la interval de numai două luni, un taximetrist a fost bătut pentru îndrăzneala de a fi cerut plata de la clienți, iar altul a ajuns la Terapie Intensivă, după ghinionul de a se fi tamponat cu mașina nepotrivită, în aceeași zonă.

Dincolo de vechile hărțuieli care i-au făcut pe cei mai mulți dintre șoferii de taxi să nu mai răspundă la comenzile din Fața Luncii, cartierul a căpătat celebritate națională cu ocazia răscoalei din 2003. Atunci, sute de romi mânioși s-au considerat jigniți de moarte de interlopii români ai orașului care afișaseră la intrarea în cluburile pe care le dețineau mesaje rasiste de genul „Interzis accesul țiganilor și câinilor". A fost nevoie de intervenția în forță a mascaților, cu baraje în toată regula și gloanțe de cauciuc, pentru a-i potoli.

Un prieten care a predat la școala generală din cartier îmi povestea că le are înscrise în catalog pe Fecioara Maria și pe Maria Magdalena, în timp ce prenumele băieților te-ar fi putut ajuta să refaci istoria fotbalului italian, de la Schillaci și Gianninni până la Totti și Del Piero. Pe atunci, am crezut că amicul exagerează, dar între timp am ajuns să vizitez cimitirul din zonă, unde Athos, Porthos, Aramis și D'Artagnan plâng la căpătâiul lui Superman și Rocky, sub pozele unor decedați care îți zâmbesc de pe cruce din posturi de kung-fu.

Dar Fața Luncii nu e singura zonă spectaculoasă a unui oraș incapabil să își urbanizeze suburbiile și localitățile rurale vecine. De când cu unicul film regizat de Purcărete, mai cunoscută e Palilula, atât de rătăcită undeva printre Bucovăț și Podari, încât e una din comunele doljene care se laudă că nu ar fi fost găsită de nemți, în timpul războiului. Dar morții care se plimbă prin poze și șprițul turnat pe mormântul unui bețivan au făcut filmul mai spectaculos decât comuna în sine, unde n-ai de ce să te duci, cu atât mai puțin să te muți.

Ișalnița, spre nord-est, se laudă că ar fi cea mai bogată comună din județ. Bogăția asta vine în principal din zarzavaturi, iar pe raza comunei e o ruină de toată frumusețea: fostul Combinat chimic, tocmai bun pentru a filma a șasea parte din The Hills Have Eyes. Ceva necurat se întâmplă deja pe-acolo, din moment ce site-ul Primăriei ne asigură că primarul Ovidiu Flori e născut pe 3 martie 2013, fiind totodată tatăl unei fetițe de cinci ani. A dracu' precocitate!

În unele așa-zise cartiere ale Craiovei, gen Șimnicu de Jos sau Ghercești, zgomotele specific urbane sunt guițatul porcului din coteț și gâgâitul gâștelor care se plimbă pe marginea șanțului. Poza în care vaca se roagă să fie primită și ea la cursuri e făcută în Șimnic și este reprezentativă pentru zonele în care statutul oficial urban se întrepătrunde cu realitatea neoficială rurală.

În 1996, când, pentru prima dată după 50 de ani, România se decidea, în sfârșit, să aducă la putere și altceva decât comuniști, electoratul din Craiova dormea liniștit. Alegerile erau câștigate de candidatul Partidului Socialist al Muncii, Vasile Bulucea, primar al Craiovei și în plină Epocă de Aur, între 1973 și 1977. În opt ani de Primărie (a fost reales în 2000), marile lui realizări au fost trei: un velodrom inutil în Parcul Romanescu, nocturna de pe stadionul care se dărâmă acum și asfaltarea Bulevardului Romanescu, la a cărui inaugurare a chiorât un craiovean cu ciobul unei sticle de șampanie izbite, festiv și neîndemânatic, de pământ.

În 2004, în România era din nou mare agitație împotriva roșiilor, iar Băsescu îl tăvălea, cu replica „Să trăiți bine!", pe Bombonel. Craiova își vedea liniștită de treabă și alegea un nou primar PSD: Antonie Solomon. Orașul intra în epoca fântânilor arteziene: una colorată, săritoare și cântătoare, în fața Prefecturii, „ca la Barcelona", altele pe Unirii, una în Craiovița Nouă, altele doar pe hârtie. În cele din urmă, primarul – trecut între timp, că așa bătea vântul, la PDL – a încercat și o afacere cu Cornel Penescu, care s-a lăsat cu trei ani cu executare pentru fiecare.

În 2012, electoratul craiovean a rămas egal cu el însuși și a mai ales un primar PSD: pe Lia Olguța Vasilescu. Dincolo de finalizarea unor proiecte mai vechi (da, inclusiv pasajul cu statuile!), marele ei pariu e transformarea Craiovei în Capitală Culturală Europeană. Cu festivalurile antice cu tot. Mai e cunoscută pentru implicarea în fotbal și pentru promisiunea de a construi la Craiova „cel mai frumos stadion din Europa". Până atunci, echipa joacă pe stadionul sătesc Extensiv, ai căror constructori, supranumiți „frații Țuică" sunt la închisoare.

Pe Valeriu Zgonea l-am văzut prima dată în 2000. Venise la studenții de la Istorie să ne vorbească, în calitate de președinte al tineretului pesedist, despre „noi, tinerii" și problemele noastre. El avea 33 de ani, noi 18 sau 19. Cum era orator la fel de priceput atunci ca și acum, sala pe care i-o pusese la dispoziție unul dintre profesorii gata oricând să se facă preș în fața partidului, s-a golit rapid. Anii de deputăție nu l-au schimbat cu nimic pe cel care a făcut Facultatea de Construcții Căi Ferate la seral. Din 2012, de când e șef al Camerei Deputaților, toată țara a cunoascut ce se pregătea în laboratoarele PSD Craiova la început de mileniu.

De pe aripa dreaptă a politicii doljene, cel mai spectaculos a fost Radu Berceanu. Pe vremurile în care pasionatul de avioane mai avea treabă cu politica, actuala primăriță a Craiovei mi-a oferit, pe nerăsuflate, cel mai bun răspuns la întrebarea „Cine e Radu Berceanu?": „Cel mai bogat om din sudul României, un individ pe care, dacă aș fi închisă cu el într-o cameră întunecată, l-aș pune să fluiere și să bată din palme, ca să fiu sigură că nu-mi fură tot ce am".

Pentru diversitate, merită amintit și Gust, cu numele de alint Florentin Băloșin. În tinerețea fragedă, s-a învârtit pe la Casa Studenților și pe la postul TV al Universității din Craiova. Fin al lui Geoană de pe vremea pre-flacăra violet, la doi ani după intrarea în PSD ajungea deputat. Acum, îl puteți admira, în aceeași calitate, prin studiourile B1 – el convins că le dă peste nas băsiștilor, ei convinși că e invitatul perfect pentru a discredita, prin simpla prezență, imaginea PSD.

Probabil cele mai mediatizate personaje ale orașului în presa din afara Craiovei, interlopii sunt uneori confundați cu minoritarii din Fața Luncii. De fapt, rivalitatea dintre boșii celor două grupări a dus la încăierări și a creat imaginea – falsă! – de oraș în care e periculos să mergi pe stradă. Am încercat nu o singură dată să le explic prietenilor din Cluj sau Brăila că alde Caiac și Mavrichie nu se taie decât între ei și că, în topul infracționalității pe județe, Doljul e surclasat de Hunedoara, Alba, Gorj sau chiar Giurgiu, zone care în conștiința colectivă par mult mai liniștite. Degeaba! Imaginea asasinului lui Caiac, cu sângele șiroindu-i din gât după ce-și împușcase partenerul de poker, s-a dovedit mai puternică decât orice date seci oferite de Ministerul de Interne.

Gruparea Frăția, din care făcea parte Caiac, a apărut, în primii ani de după 1990, în cartierul Brazda lui Novac, altfel zonă bună, absolut frecventabilă, atunci ca și acum, a orașului. Dacă în alte orașe băieții de cartier au preferat să imite rap-ul american și să se dezvolte cântând rime care au devenit mainstream în România anilor 1997-1998 (cei cu „Lumea e a mea" și „Probleme de familie"), băieții din Craiova au rămas underground și au dezvoltat combinațiile dubioase de cartier până în stadiul în care au ajuns să se poată afișa în lumea bună ca prosperi oameni de afaceri, patroni de firme de protecție și pază sau mari proprietari de terenuri.

Da, manele se-ascultă mai peste tot în România, de la centrul tot mai dubios al Timișoarei până pe plajele lipsite de haz de la Eforie. Dar ai auzit de vreun manelar care să-și completeze prenumele cu particula de noblețe „de la" urmată de numele orașelor Iași, Sibiu sau Cluj? Eu nu! În schimb, Jean de la Craiova a avut grijă să își facă originea celebră, și când câștiga „Dansez pentru tine", la ProTv, și când se bălăcărea cu o presupusă amantă, la Antene.

Pare-se că particula asta nobiliară e tare seducătoare pentru maneliștii olteni, pentru că singurele alte două exemple care-mi vin în minte sunt Adi de la Vâlcea (autorul hiturilor „Am avut multe femei" și „Pe mine banii nu mă fac") și Leo de la Strehaia, care nu e propriu-zis manelist, dar e mai pomenit de maneliști decât e amintit numele Patriarhului Daniel, într-o slujbă ținută la Catedrala Metropolitană Sfântu Dumitru.

Dacă în Craiovița Nouă, cartier cu mai mulți locuitori decât orașe-reședință de județ precum Suceava sau Bistrița, manelele se ascultă mai degrabă liniștit, alături de o bere la pet, Youtube-ul e plin de nunțile, botezurile și înmormântările fastuoase petrecute pe latura de sud și sud-vest a orașului, formată din cartierele Romanești, Catargiu, Fața Luncii și Craiovița Veche. În ele apar deja amintiții interlopi, cinstiți fără număr de maneliștii bine recompensați cu niște bani pe care fiscul nu-i va mirosi niciodată.

Noroc cu Minculescu, că mai dă prin Craiova, măcar pentru echipa de fotbal, și în epoca post-Iris. Un acord de chitară-bass și o voce la fel de ascuțită ca a lui Axl Rose pot fi aducătoare de speranțe, pe post de „Deșteaptă-te, craiovene!".

Urmărește VICE pe Facebook:

Mai citește și despre alte orașe nasoale:
Zece motive pentru care Ploiești e un oraș nasol 10 motive pentru care Oradea e un oraș nasol Zece motive pentru care Sebeș e un oraș nasol Opt motive pentru care Bucureşti e un oraş nasol