Am îmbrăcat prima pereche de pantaloni largi înainte să-mi ridic buletinul. În ziua aia am luat la verificat fiecare tarabă din Obor, apoi fiecare vânzător al celebrului târg din Aleea Castanilor (Berceni), unde acum, ca un semn al progresului, tronează un mare mall. Ah, vremuri demult apuse!

Pe vremea când hip-hopul era baza printre tinerii din România, găsirea unei perechi de pantaloni cum vedeam eu prin videoclipuri era o misiune care trebuie pregătită în detaliu, ca un mare general strateg. Strângeam fiecare sută de mii de-a lungul câtorva luni şi renunțam la majoritatea chestiilor (rahaturi nesemnificative, ce-i drept) care-mi plăceau pentru pantalonii ăia.

Nu-ți imagina că aveam un mecanism minune de falsificat bani, nu vindeam droguri şi nici nu aveam vreun părinte politician. De exemplu, am muncit într-o fermă o vară întreagă, și-am prins la super preţ o pereche de pantaloni hip-hop şi chiar am negociat puţin cu un nene trecut de 40 de ani, care voia să îmi ia toţi banii. Erau nişte semi-largi, de culoare neagră. Nu pot spune că erau exact ce îmi doream, dar au fost un start bun. Pe vremea aia îi priveam ca pe un simbol al apartenenţei la o castă selectă.

Eram terminat după videoclipul piesei „When I be on the mic", a lui Rakim. Ăla a fost mesajul care m-a convertit de la punk-rock la hip-hop. Era autentică, rezona cu ce simțeam eu la vremea aia.

Cu buletinul în buzunar şi echipamentul complet de rapper american, într-o generaţie plină de fani Andre, Animal X şi Adrian Copilu Minune, eram fix ca bobul negru de fasole. Mă priveau cu ochi ciudaţi atât profesorii, cât şi vecinii de bloc. După ora 20 mă opreau poliţişti din toate cartierele posibile pentru a mă legitima şi, câteodată, pentru a mă percheziţiona (când apare o nouă specie pe străzi, poliţiştii sunt primii care află ce cară în marsupiu).

Însă maturizarea în ale hip-hopului n-a fost pe străzi, nici la chefuri de apartament, ci în primele cluburi de gen din epocă. Asta e povestea lor, cel puțin cum am prins-o eu și cum mi-o amintesc astăzi.

Prin 2002 am ajuns pentru prima oara într-un club de hip-hop. Era celebrul Twice (transformat între timp în Kulturhaus), unde sâmbăta şi duminica, între 15 și 18 se băga hip-hop. Pare o prostie, dar crede-mă, erau foarte puţine cluburi unde puteai asculta şi dansa hip-hop. Centrul Vechi era o secetă totală (nu zic că acum nu este). În puţinele subsoluri de atunci se auzea pop, dance şi alte mizerii din astea care îmi provocau migrene şi senzaţie de vomă.

În prima zi în care am ieşit în club m-am simţit ca în prima zi de şcoală. Am ajuns la faţa locului şi am găsit o ceată de oameni de vârsta mea, gălăgioşi şi îmbrăcaţi fistichiu. Stabilisem o întâlnire cu o rockeriță, cu care tot vorbeam pe mIRC. Nu credeam că o să vină, dar am găsit-o acolo.

Am poştit o sticlă de votcă, iar ea mi-a aratat cum stă treaba-n club și care e potențialul pieței, cum se ascultă și cum se dansează pe hip-hop în club.

Am învăţat foarte repede ierarhiile locului şi am ajuns un obişnuit acolo. M-am prins repede că bodyguardul era mai important decât patronul şi trebuia întotdeauna să i se dea dreptate. El era cel care ştia cel mai bine cine a greşit şi cine urma să-şi ia pumni în cap şi şuturi în fund. În plus, era ăla care dacă așa voia pula lui nu te lăsa să intri în club.

Bun, acum ține cont de faptul că în club nu se consuma alcool. Așa că sticlele de votcă şi lichior ieftin se consumau afară, pe o bordură. Tot acolo, cei mai creativi făceau un freestyle şi un beatbox, iar din cinci oameni ne multiplicam imediat la zece, până făceam o mică ceată petrecăreaţă.

Mai nasol era că nu te puteai face praf afară. Trebuia să îți conservi energia şi să poţi zâmbi la intrare. Era obligatorie partea asta. Dacă îţi rupeai prea tare reflexele şi nu mai puteai zâmbi, erai condamnat de bodyguard să te distrezi afară.

În club era o atmosferă senzaţională, chiar dacă partea cu alcoolul era un mare minus. Trebuia să stăm doar cu sticluţe de Coca Cola şi tigări la greu. În schimb, era plin de fete mișto, pasionate de fenomen, nu genul ăla care să se combine cu manelistul șef din liceu. În plus, toată lumea era super bine îmbrăcată, mă rog, în tonul muzicii pentru care veneam. Rețeta era simplă: sclipești mai mult, succes mai mare.

În timp, aici se formase o adevărată comunitate. Se organizau concursuri de freestyle unde amatorii urcau pe scenă şi se duelau în rime sau beatbox. Îmi aduc aminte, de exemplu, de Connect-R, Arssura, Gnom, Paco (să mă ierte ăia pe care i-am uitat, erau foarte mulţi talentaţi). Se scoteau versuri foarte mişto pentru vremea aceea şi se năşteau multe conflicte şi intrigi, care se rezolvau pe loc sau la finalul zilei.

După ce se termina programul de Twice, o treime din petrecăreţi, creme de la creme, migra în Malibu, în Teatrul Ion Creangă. Aici era altă combinaţie, puţin mai periculoasă. Trebuia să fii foarte atent cum şi mai ales cui răspunzi. Pe vremea aia, fauna din Piaţa Amzei era recunoscută şi de multe ori am văzut sânge pe trotuar.

În Malibu se consuma alcool, dar costa foarte mult şi tot afară trebuia să duci razboiul. Când te simţeai în bani, îți puteai lua câteva beri la 0.33, ca să te simţi şi tu om. Aproape mereu îi găseai aici pe Alex Velea şi pe Matteo. Era ca o a doua casă pentru ei. Înăuntru era o atmosferă foarte şmecheră, cu toate că era greu să respiri din cauza fumului de ţigară.

Alte alternative de ieşit în club, ca rapper, nu prea aveai. Ceva mai serios era Blue Bar, situat lângă Club A, dar care era foarte mic şi pardoseala era mereu lipicioasă din cauza sticlelor sparte. Muzica era foarte ok, ceva mai underground decât ce găseai în Malibu şi Twice, dar nu exagerau la capitolul ăsta.

Mai târziu au apărut Helios şi Griffins, unde îi mai vedeai pe Rimaru, K-gula, Puia şi o mulţime de dansatori, grafferi şi DJ. În Helios era foarte puţin spaţiu. Locul în sine era doar pentru cunoscători, nici n-avea sens să bați drumul până acolo dacă nu aveai măcar 50 de lei. Petrecerile se ţineau doar noaptea, iar atmosfera era cu adevărat senzaţională, deși nu prea aveai loc de dans, așa că trebuia să faci economie de mişcări.

În Griffins se întâmplau lucruri foarte underground pentru perioada aia. Veneau rapperi din toată țara, aveai loc să faci şi breakdance, plus organizau tot felul de evenimente mișto, gen battle-uri între „poeţii străzii". Aveau juriu şi chiar semăna ca o treabă organizată cum trebuie, chiar dacă de fiecare dată existau discuţii despre X care a fost mai bun decât Y.

Până la 18 ani ajunsesem veteran prin cluburi. Trei zile din şapte eram aici. Am strâns o experienţă de viaţă care nu se putea cuantifica. Până la vârsta aia întâlnisem toate speciile posibile şi făcusem schimb de idei şi de sticle. Am legat prietenii frumoase, dar timpul a trecut şi de multe ori drumurile noastre s-au dus dracului.

Au fost vremurile frumoase ale hip-hopului, iar norocul a făcut să mă aflu exact în locurile în care trebuia să fiu. Am prins sute de concerte prin tot Bucurestiul şi am făcut excursii prin ţară, alături de oamenii pe care îi cunoşteam în club.

Clubul m-a învăţat mai multe despre oameni decât m-ar fi putut învăţa vreodată şcoala, liceul sau facultatea.