După toată isteria despre homeschooling, declanșată de anunțul făcut public de cuplul Dana Nălbaru și Dragoș Bucur referitor la retragerea fiicei lor din sistemul public de învățământ, am decis că vreau să aflu pe viu mai multe despre ce înseamnă sistemul ăsta de educație. De la oameni care au trecut prin experiența asta, părinți și copii, și care știu să explice cu argumente sănătoase ce e bine și ce nu.

Așa că m-am dus la întâlnirile pe această temă organizate la Casa Paleologu – un spațiu în care Theodor Paleologu obișnuiește să țină cursuri private de educație clasică. Orice ar însemna asta. Am căutat o dezbatere așezată, cu răbdare și înțelegere pentru poziția celuilalt, din care să ies și eu – om neutru și rațional – cât de cât mai lămurit. Inevitabil, când mai mulți părinți vorbesc despre educația copiilor, discuția ajunge să se încingă. Dar mai bine îți povestesc aici câte ceva din ce am înțeles despre părinții care și-au dat copiii la homeschooling sau care încearcă să argumenteze de ce nu e ok „școala din sufragerie".

Oamenii ăștia pe care i-am văzut eu la întâlnire nu aveau nici bărbi până la buric, nici năframă și nu arătau ca practicanții vreunui ritual ciudat. Păreau să fie oameni cu o educație decentă, vorbeau coerent, pasional și am apreciat că n-au intrat în vreo conspirație apocaliptică despre viață și lume. Nu păreau nici niște „sectanți ciudați", cum îi vede fostul ministru al Educației, Daniel Funeriu, chiar dacă președintele Asociației Home Schooling România, Gabriel Curcubet, e pastor presbiterian.

Sigur, pentru România majoritar ortodoxă e o religie mai puțin cunoscută, dar în Statele Unite și vestul Europei e una dintre cele mai răspândite – foștii președinți americani Dwight Eisenhower și Ronald Reagan au fost presbiterieni, la fel și Buzz Aldrin, pe care religia nu l-a împiedicat să ajungă pe Lună. Și mă gândesc că unul care se face cosmonaut nu crede că Pământul este plat sau că vaccinurile-s invenția Dracului. Între timp, Religia e o materie greu de evitat în școlile publice românești…

„Școala de acasă", la noi, nu e reglementată de lege, nici interzisă în mod expres. Tema asta i-a încins pe invitații din Casa Paleologu, mulți dintre cei care susțineau educația acasă acuzau statul de abuz constituțional. Theodor Paleologu a vrut să facă un scurt istoric al homeschooling-ului și a povestit că nu este chiar vreo invenție nemaivăzută sau auzită în România, ba chiar – un astfel de sistem – era permis și prevăzut prin legile instrucțiunii publice ale lui Spiru Haret. Care nu e doar numele fabricii de diplome a fostului „tartor" al învățământului și culturii din vremea lui Ceaușescu, Aurelian Bondrea, ci, mai întâi și în primul rând, numele unui „reformator al școlii și societății românești".

Doar că aceste legi nu sunt de găsit prin arhivele legislativului, să-i inspire pe actualii aleși ai neamului. Oricum, mi s-a părut interesant – dar și simptomatic pentru atitudinea românului de rând față de încrederea în lege – că părinții care-și instruiesc copiii acasă se tem că orice încercare de reglementare a homeschooling-ului ar putea aduce noi piedici și complicații birocratice. Oamenii se mulțumesc cu prevederile Convenției de la Lisabona, din 1992, în baza căreia diplomele obținute de la școli din străinătate sunt recunoscute în țară.

Într-o țară în care violența în sistemul școlar este la cote ridicate (75 de incidente pe zi), de la comportamentul abuziv al cadrelor didactice până la bătăile sau „bullying"-ul între copii, și de la spațiile adesea improprii, nepregătite să facă față unor dezastre naturale până la cazurile de copii înecați în haznale sau cărora le cad tavanele în cap. Și n-a fost un singur astfel de caz.

Nu mai vorbesc de ăștia care-au trecut prin școala comunistă cu palme și cururile bătucite de la rigle și indicatoare. Dar, stai! Și în ziua de azi, cu toate campaniile care-ți spun că „bătaia NU e ruptă din Rai", copilul tău poate să și-o ia în freză, încă de mic și chiar de la privați.

Unul dintre părinții de la întâlnire a povestit cum, nevoit să se miște de-a lungul și de-a latul Europei pentru diverse proiecte, a decis că n-ar fi benefic pentru copii să rămână acasă fără părinți, dar nici să schimbe două-trei școli pe an.

Și mi se pare greu să nu-i înțelegi pe cei care iau astfel de decizii, mai ales după ce ai citit toate acele articole despre felul în care se simt abandonați și frustrați copiii lăsați în grija vreunor bunici sau chiar frați mai mari pentru că părinții lor sunt mai mult plecați la muncă peste hotare.

Copiii sunt înscriși la o astfel de instituție de învățământ, din SUA sau Marea Britanie (pentru că engleza e cea mai cunoscută limbă), care le eliberează foi matricole și certificate de absolvire, necesare ca să-ți poți înscrie copilul școlit acasă la un liceu sau o facultate din sistemul public.

La fel ca în sistemul clasic de învățământ, și aici există aceste „dipolma mills" – o spun chiar părinții – sau, mai pe înțelesul nostru, „fabricile de diplome". Dar, pe lângă fake-urile astea, sunt și școlile-umbrelă serioase care oferă programe, manuale și cursuri, iar elevii sunt testați online.

Unul dintre autorii la modă este Susan Wise Bauer, o scriitoare care militează pentru educație clasică și religioasă. Abordarea „manualelor" ei este una integrată, prin care copiii învață istoria lumii cu tot ce cuprinde aceasta, adică și dezvoltarea limbilor, literaturilor, artei și științelor, nu doar istoria politică. Educația religioasă nu înseamnă îndoctrinare, de fapt, autoarea explică dezvoltarea civilizației cu de toate – politică, societate, arte, cultură, religie economie etc.

Dar ce n-am înțeles eu prea bine de la părinți a fost motivul pentru care ei au ales metoda de homeschooling pentru copiii lor: pentru a le oferi ceva în plus față de școala publică, la nivel educațional, sau doar pentru a-și feri copiii de programul și programa clasică de la stat. Cumva, ce am concluzionat, după întâlnirea asta, este că oamenii au vrut ceva mai degrabă „altfel", „adaptat copilului", „mai liber", nu neapărat „mai mult" sau „mai bine".

Tocmai d-asta, i-am ascultat atent pe oameni cum și-au motivat decizia sau cum au descris programul unei zile de studiu (parcurgerea aceleiași programe ca în școlile publice plus ceva „opționale" și, în rest, discuții și dezbateri libere cu părinții) și am rămas cu impresia că și-au bazat alegerea mai degrabă pe satisfacerea propriilor nevoi afective ale părinților, nu doar pe ale copiilor.

Lipsa de competențe pedagogice sau științifice ale părinților poate fi o temere legitimă. Însă nici realitatea din școala românească nu este foarte încurajatoare, în contextul în care circa 14% din posturile din învățământul preuniversitar (40 de mii, după alte surse) sunt ocupate de suplinitori, pensionari sau necalificați. Iar în mai puțin de jumătate (44,43%) dintre titulari au luat note peste șapte, oricum mult peste situația de anul trecut (37,5%) – adică șansele ca „dascălul" copilului tău să fie un (sub)mediocru sunt foarte mari, în sistemul public.

A doua frică este lipsa socializării. Aici, treaba e cu dus și-ntors, dar părinții care au ales homeschooling-ul spun că își duc copii la diverse activități, cluburi și cercuri, unde se presupune că-și vor face prieteni. Mai sunt și familii care-și educă odraslele împreună, ca într-un fel de școli private alternative.

La Casa Paleologu vin tot felul de oameni, de la adulți profesioniști la elevi de liceu, care învață să aibă dezbateri cu argumente și o gândire critică. Asta se numește educație clasică. Mai sunt și alte inițiative care vizează adulții și alternativele ideologice, precum și școli private sau diferite asociații care au început, timid, să organizeze tabere, workshopuri și cursuri pentru copii și părinți. Dar dacă te interesează „old school education", bazată pe „great books", caută cine a fost Mortimer J. Adler și cum vedea el educația – în anumite medii, la care poate aspiri, omul a creat emulație.

Toată dezbaterea asta, la care am participat, despre homeschooling a arătat, printre altele, că părinții care aleg „educația acasă" nu sunt niște ciudați – deși nu e obligatoriu ca aceștia să lipsească – ci niște oameni care și-au asumat să investească timp și bani pentru o altfel de instrucție și educație a propriilor copii. Pe de altă parte, pledoariile pentru homeschooling pe care le-am auzit aici nu m-au convins, cu toate bubele sistemului public de învățământ.

Însă e o parte pozitivă în toată chestiunea asta: deschiderea sistemului și existența alternativelor. Lucrurile astea pot duce, treptat, la îmbunătățirea sistemului public, iar o dezbatere, fără isterii și stridențe, fără sofisme și sperietori, este necesară. Poate așa copilul tău o să aibă o șansă în plus la o educație într-un sistem care să nu mai fie în coada tuturor clasamentelor internaționale pe învățământ.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe chestii despre educația în România:
Învăţământul românesc te prostește mai rău ca-n comunism, deși a rămas neschimbat
Elevii români ar introduce votul cenzitar şi educaţia politică, dacă ar fi parlamentari
Uniţi, dar puţini, nu salvăm Educaţia