Negru, exact în ipostaza în care te aștepți să vezi un om care a fondat o trupă de black metal. Fotografii de Cristina Deșliu

Negură Bunget e fără îndoială cea mai cunoscută și cea mai de succes trupă de black metal din România. Local și internațional. Au șase albume scoase până în prezent, toate apreciate în unanimitate de critici și fani, băieții sunt mereu în line-up-urile celor mai mari festivaluri de profil din lume, anul trecut au avut aproximativ 120 de concerte, și sunt mari șanse să ai un prieten care și-a cumpărat la un moment dat un tricou cu ei.

Cel mai probabil în liceu, când toată lumea era împotriva ta, dar tu te-ai ridicat peste hateri, precum negura din pădure.

Succesul lor se datorează faptului că bagă un fel aparte de muzică extremă, cu pasaje ambientale, instrumente tradiționale, ca și Subcarpați (dacă s-ar trage din al șaptelea cerc al iadului), și versuri criptice, care variază de la frumusețea naturii, până la spiritualitatea dacilor.

Mă și mir cum de nu sunt și mai cunoscuți în România anului 2016, când dacii au revenit în forță și am aflat cu toții că strămoșii noștri au inventat, de fapt, roata, gaura în macaroană și iWatch-ul.

În prezent, băieții de la Negură Bunget se pregătesc să-și lanseze cel mai nou album, care se va numi Zi, și va fi lansat la casa de discuri germană Prophecy Productions în toamnă.

Pe lângă asta, sărbătoresc 20 de ani de la înființarea grupului cu un turneu mondial și au lansat o versiune remasterizată a materialului Om, unul dintre cele mai apreciate din discografia lor.

E clar că 2016 e destul de încărcat pentru trupa din Timișoara. Din fericire, chiar și cu un program atât de hardcore, am reușit să stau de vorbă cu Negru, toboșarul și fondatorul formației, despre toate albumele Negură Bunget. După două decenii de activitate, e bine să te uiți și în urmă.

Când l-am rugat să-mi vorbească despre albume mi-a zis că e foarte lejer să-mi ierarhizeze tot ce a scos până în prezent. Singura problemă e că, pentru el, ultimul e cel mai bun:

Din păcate, va trebui să mai așteptăm până la lansarea materialului, dar până atunci putem relua discografia. Acum și cu comentariile lui Negru:

E pe ultimul loc din cauza producției, cu toate că l-am înregistrat la un studio nou din Timișoara. Era super dotat pentru perioada respectivă. L-am înregistrat în 2000. Din păcate nimeni nu știa să folosească la maximum echipamentele de acolo, așa că a ieșit o producție înfiorătoare. De când am terminat albumul eram hotărâți ca, la un moment dat, să-l retragem. Și chiar am reușit să facem asta, într-un final.

Am scos un material Măiestrit, o reinterpretare și o reînregistrare care a apărut în 2008, deci după mult timp. Nimeni nu ne-a zis când a ieșit că nu sună bine. Pentru că avea un concept interesant și sunetul nu putea fi încadrat într-o anumită zonă. Doar că pentru noi personal nu a ieșit cum am vrut. Și nici măcar nu era producție de „black metal", suna pur și simplu ciudat.

Când am mers la studio am văzut că trebuia să înregistrăm tobele într-o cameră, clapele în altă cameră și chitarele în altă cameră. Dar nu „comunicau" între ele așa de bine. Mai ales partea de clape care pentru mine era foarte importantă.

Măiastru Sfetnic a fost unul dintre motivele care ne-a determinat să fim mai implicați în partea de producție.

Pe album e vorba despre cum ar arăta o lume black metal în viziunea noastră, din perspectiva unui personaj central care evoluează de-a lungul albumului. Conceptul era foarte întunecat. Pe partea de muzică îmi place foarte mult. E unul dintre cele mai reușite din discografia noastră.

Din păcate, din nou, pe partea de producție, feelingul ăla că nu a fost ce trebuia a rămas tot timpul acolo.

Îmi aduc aminte că primul nostru concert Negură Bunget a fost când încă eram în Makrothumia, prima mea trupă cu Hupogrammos. Cântam un fel de gothic metal. Eram la Buzău și când am ajuns la show am aflat că o trupă nu a venit. Le-am zis că avem noi un proiect. Am cântat pe la două după-amiază în soare, eram pictați pe față, cred că a fost un șoc pentru mulți oameni care erau acolo.

Apropo de perioada cu Makrothumia, îmi amintesc că am avut un concert la Chișinău, cu ceva trupă de doom de acolo. Anul trecut m-am uitat peste mai multe postere de la concertele noastre și l-am găsit și pe ăla de la gig-ul din Chișinău. Era cu semnătura chitaristului de la trupa aia de doom. Era Dan Bălan de la O-zone. La un moment dat cânta metal supărat. Mi-a picat fața, dar am verificat și chiar el e.

Asta e trupa în care a cântat Dan Bălan

În fine, revin. După ce am scos demo-ul From Transylvanian Forest, am aflat că un tip de la un magazin din Timișoara unde se vindeau casete și tricouri metal, a ascultat materialul și a vorbit cu noi să lansăm un album. Așa s-a înființat Bestial Records.

Casa de discuri a fost făcută în mod special să scoată albumul Zîrnindu-să. De data asta am avut o săptămână la dispoziție ca să-l înregistrăm, nu doar o zi cum a fost în cazul demo-ului. Era interesant că eram doar doi în trupă. Eu am tras tobele din prima și apoi colegul trebuia să tragă bass, chitare, voce, tot.

În mod surprinzător, caseta s-a vândut foarte bine. Cam câteva mii, care a fost OK pentru primul album. Și eram printre puținele trupe care scoteau o muzică de genul. Am și primit scrisori de la fani.

A fost primul album scos la casa de discuri Code 666, din Italia. Era un material foarte conceptual, cu doar patru piese, deși ținea o oră și ceva. Am încercat să prezentăm viziunea tradițională românească, plecând de la cum se desfășoară de-a lungul unui an. Sunt patru piese pentru patru anotimpuri, și pe fiecare am încercat să includem elemente specifice pentru perioada respectivă. Tot felul de obiceiuri și tradiții.

Am studiat tot felul de cărți și arhive să găsesc cuvinte pentru treaba asta. Și textele sunt foarte încărcate. Dar nu o fost o chestie voită. Nu am zis „hai să facem ceva greu pentru ascultător".

În timpul înregistrărilor am stat într-o garsonieră din Ghencea, fix lângă stadion, și în fiecare zi făceam cam o oră până să ajungem la studio. Îmi amintesc că nu eram mulțumiți cu setul de tobe de la studio. Așa că am făcut rost de un set de tobe de la toboșarul din Sistem. Pe bune.

Aici am început să folosim pentru prima oară instrumente mai ciudate. Pe N Crugu Bradului apare xilofonul destul de mult. E și tulnicul, pe care l-am folosit pentru prima oară.

Pentru albumul ăsta am făcut și o ediție specială hand-made în care am introdus și o ramură de brad. Au fost o mie de ediții, deci o mie de crengi, pe care noi le-am strâns de prin Retezat. Apoi le-am trimis în Italia. A fost greu.

Unii îmi mai scriu și acum că și-au pierdut crenguța și dacă nu pot să le trimit una nouă. Sigur că pot!

Primul album după schimbarea de componență. A fost un nou început. Am găsit o cabană în Parâng. Am stat acolo două săptămâni, în care ne-am concentrat doar pe album. Am mers cu zeci de cărți și texte și toată ziua ne gândeam la piese. Și a ieșit foarte bine.

Am avut mult material de unde să alegem. După ce ne-am întors de la cabană știam cum trebuie să sune. Deja aveam și studioul nostru, cu sunetistul nostru, a fost mai lejer la înregistrări. Totul a mers OK, mai puțin faptul că eram pe deadline.

Mie-mi place foarte mult piesa „Dacia hiperboreană", una dintre cele mai faine scoase de noi, din punctul meu de vedere. E o bucată de impact. Mai ales când o cântăm live.

Am compus-o într-un mod ciudat. Voiam să facem o piesă, dar tot nu ieșea nimic. Aveam mai multe bucăți și am încercat să le legăm, dar nu se potriveau. Până la urmă le-am combinat cumva și asta a fost. Și acum când o ascult mi se pare foarte ciudată. Dar într-un mod plăcut.

Aici am avut o ediție limitată destul de complicată: într-o cutie de lemn am băgat digipack-ul cu niște pământ. La fel, am mers pe la Retezat și am strâns noi pământ cu sacii. Reacția oamenilor a fost foarte tare, gen „Wow, o bucată de pământ din România!".

Ideea e că ei pot lua orice album de pe torrenți sau site-uri de streaming, dar o cutie de lemn cu pământ din Transilvania e altceva.

E prima parte a unei trilogii, ceea ce înseamnă că face parte dintr-un proces foarte vast din punct de vedere conceptual și muzical. Am avut și colaborări interesante, printre care și cu Bean de la Subcarpați. Mie-mi place Subcarpați, pentru că au o dimensiune românească, doar că e diferită decât a noastră.

În fine, i-am trimis un text lui Bean și a făcut ceva total diferit față de ce ne așteptam. Adică am pus bucata aia altundeva în piesă, să fie și mai evidentă. Pe album am lucrat și cu Alexandrina, o altă colaborare destul de aparte. Ne-a trimis vreo zece variante și chiar a ieșit super fain.

A fost cel mai complex proces de înregistrare. Am tras multe chestii pe care nu le-am folosit până la urmă. Ne-am distrat cu sunetele. Și aranjamentele de voce au fost foarte complexe. Pentru că sunetistul cu care lucrăm, și live și la studio, e absolvent de Conservator și are multe idei complicate. Ne-am lăsat pe mâna lui mult la înregistrări.

E un album care se referă mult la locuri și atunci am mers peste tot prin țară să filmăm și să facem poze. Cred că au ieșit câteva mii de poze. Și l-am promovat foarte intens.

Am avut peste 120 de concerte când a apărut. A fost intens, dar super fain.

Am lucrat prea mult la albumul ăsta. Se tot întindea. Am lucrat cinci ani și ceva la el. Nu a fost o problemă legată de lipsa de idei. De fapt era opusul. Aveam foarte multe idei și ne-a luat ceva până le-am rafinat. A fost și primul album pe care l-am înregistrat în studioul nostru. Sesiunile de înregistrare și mixare au fost destul de grele, dar a ieșit bine.

Adică, dacă iei fiecare element în partea aproape nici unul nu sună cum ar trebui, dar combinate sună OK.

Om a schimbat destul de mult modul în care ne-a văzut lumea. Și în țară și în străinătate. Sunt multe piese cunoscute pe el. Nu știu, mă gândesc la „Cunoașterea tăcută", „Hora soarelui" sau „Țesarul de lumini", care e o bucată paradoxală, pentru că în concerte lumea strigă versurile.

Când eram la filmări pentru videoclipuri la album, mi-am rupt piciorul prin munții Retezat. Am călcat rău. Nu mi s-a părut că e grav. Mă durea, dar cam atât. De unde eram noi și până la microbuz erau 12 kilometri. Când am ajuns am zis că nu mai calc pe el că se înrăutățește treaba.

Din fericire asta nu a contat la filmări. Băteam cu piciorul în ghips.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre metal (și nu numai):
13 motive pentru care Black Sabbath e cea mai importantă trupă din istorie
Toate tipurile de muzică dacică pe care le găsești pe internetul românesc
Dragi metaliști, nu vă mai scuzați pentru că vă place metalul