Așa arată nemurirea

Va veni o zi, în viitorul nu foarte îndepărtat, când fumătorii înrăiți, după ce-și vor fi înnegrit plămânii până nu-i vor mai putea folosi, vor primi acces la o pereche nouă, strălucitoare, de plămâni artificiali; când bolnavii de cancer vor mobiliza nano-roboți microscopici în sistemul lor sanguin, ca să elimine bolile, când diabetul nu va mai însemna decât o amintire neplăcută, datorită unui sistem eficient de gestionare a nivelului insuline. Oamenii care sunt azi în viață vor profita de astfel de evoluții ale medicinei – și se vor lupta cu dilemele distopice, cu care vin la pachet astfel de practici agresive de prelungire a vieții. Așa spune scriitoarea pe teme științifice Eve Herold, în noua ei carte, Beyond Human, care surprinde starea actuală a acestor „tehnologii convergente" diverse din medicină, prin intermediul cercetătorilor care le dezvoltă și al pacienților care le testează variantele de lucru.

„Pe cât de entuziasmant sună toate posibilitățile astea, pe-atât ar putea să fie extrem de periculoase, dacă ființele umane nu-și modifică latura mai războinică din natura lor", scrie Herold, care continuă prin a descrie războaiele dintre diversele ramuri ale medicinei și discrepanța dintre bogați și săraci, care are implicații profunde pentru fiziologia și cogniția umană. Printre proiecțiile ei sumbre, însă, mai există și zone luminoase – despre realizările incredibile, în curs de dezvoltare în medicină și tehnologie, și despre inevitabila capacitate umană de a se ajusta și a se adapta. —Kate Lowenstein

El este Victor, viitorul omenirii. Are 250 de ani, dar arată și se simte ca la 30. A suferit de boli cardiace pe la 50-60 de ani, așa că acum are o inimă artificială, care îi dă forța și vigoarea de a alerga la maratoane. Diabetul lui de tip 2 a fost vindecat acum un secol, prin implantarea unui pancreas artificial. Și-a pierdut un braț într-un accident, dar nimeni n-ar putea să ghicească faptul că are unul artificial, care îi ascultă și îndeplinește fiecare gând și care e mult mai puternic decât cel original. Poartă o lentilă de contact care transmte informații despre corpul și mediul lui înconjurător către ochi și poate să intre pe internet oricând vrea, prin comenzi vocale. Dacă n-ar fi avut chip-urile de computer care îi înlocuiesc celulele uzate de pe retină, ar fi orbit acum nenumărați ani. Victor nu e doar sănătos și în formă, e și mult mai deștept decât strămoșii lui, acum că i-a fost îmbunătățit creierul prin implanturi neuronale care i-au extins memoria, îi permit să downloadeze informații și îl ajută chiar și când trebuie să ia decizii.

Deși 250 ar putea să pară o vârstă foarte înaintată, Victor nu prea are de ce să se teamă de moarte, pentru că trupul îi e patrulat de miliarde de nano-roboți minusculi, care-i repară celulele afectate de boli sau de îmbătrânire, repară erorile din ADN înainte să-i provoace vreun rău și distrug celulele canceroase oriunde apar. În ciuda tuturor progreselor tehnologiilor medicale de care a putut să profite, Victor n-a avut o viață tocmai simplă. Mulți dintre cei dragi lui fie n-au avut acces, fie au ales să nu se bucure de tehnologiile de prelungire a vieții și au murit. El a avut mai multe cariere, care au devenit, pe rând, desuete, din cauza evoluției tehnologiei, precum și mai multe căsătorii care s-au sfârșit cu divorțuri, când el și partenerul/partenera s-au îndepărtat, după vreo 40 de ani. Prima lui soție, Elaine, a fost iubirea vieții lui. Când s-au cunoscut la facultate, amândoi făceau parte dintr-o mișcare care respingea orice intervenție biomedicală „artificială" și care lupta pentru dreptul individului de a trăi, a îmbătrâni și a muri pe căi naturale. Timp de câteva decenii, i-a unit dedicarea pe care-o împărtășeau pentru cauza vieții naturale" și au încercat să-și crească cei doi copii cu aceleași valori.

Apoi, într-o zi, Victor a suferit, pe nepusă masă, un infarct major. Faptul că a avut o experiență cvasi-letală l-a tulburat din temelii și, timp de câțiva ani, el și Elaine au explorat, cot la cot, toate căile naturale de prevenire a bolilor cardiace. Au făcut mișcare, au mâncat doar alimente sănătoase pentru inimă, iar Victor a luat un medicament care-i reducea nivelul colesterolului din organism. Cu toate acestea, boala lui de inimă s-a înrăutățit treptat și la 65 de ani deja intrase prematur în stadiul terminal al procesului prin care-i ceda inima. Inima lui Victor se mărise peste măsură și, pe parcursul procesului, devenise și mai slabă. De la o zi la alta se simțea slăbit, amețit și-i era din ce în ce mai greu să respire. Picioarele și labele picioarelor i se umflau atât de rău de la retenția de apă, încât abia putea să mai meargă. Apoi n-a mai putut să doarmă la orizontală, pentru că lichidul din plămâni îl făcea să simtă că se îneacă. Bolnav și nedormit, calitatea vieții lui Victor scăzuse radical. Elaine, care o ducea mult mai bine cu sănătatea, a rămas complet devotată îngrijirilor pe care i le acorda. Treptat, Victor și-a dat seama că e pe moarte. După atâția ani de boli și dizabilități, n-ar fi trebuit să-l surprindă, dar ideea l-a deranjat profund.

Căsnicia sa cu Elaine era plină de iubire și tocmai li se născuse primul nepot. Dragostea și nerăbdarea lui Victor de a-și vedea nepoata cum crește era mult mai intensă decât își închipuise el vreodată. Curând, aveau alt nepot pe drum și-și dorea cu disperare să mai trăiască destul cât să-l întâmpine și să ajungă să-l cunoască pe acest copil. Și-a evaluat situația. Până la momentul respectiv, deja milioane de oameni primiseră inimi artificiale și astel se vindecaseră complet de bolile de inimă. Deși crezuse întotdeauna că nu vrea să trăiască până la o vârstă foarte înaintată, nu putea să nege că ajunsese să cunoască din ce în ce mai mulți oameni care acceptaseră unele dintre tehnologiile radicale de prelungire a vieții care deveneau disponibile și se bucurau de o sănătate și o vitalitate mult mai bune decât el și Elaine. El nu acceptase niciodată un pacemaker, sau un defibrilator intern, așa că boala lui de inimă își continuase neabătută cursul, iar sănătatea i se deteriora rapid. În curând cardiologul lui n-a mai avut ce să facă decât să-l asiste, atât timp cât se mai agăța el cu încăpățânare de inima uzată cu care se născuse.

Când Victor și-a întrebat cardiologul dacă o să mai trăiască să-și vadă al doilea nepot născut, i s-a răspuns: „probabil că nu". Cardiologul nu era de acord cu refuzul lui de a accepta o inimă artificială. Inimile artificiale înlocuiseră complet transplanturile de inimi biologice, pentru că nu puteau fi respinse de corp, erau disponibile la scară largă și erau mult mai rezistente decât inimile biologice. Până la momentul respectiv, primele transplanturi de inimi artificiale rezistaseră mai mult de 80 de ani, iar tehnologia se îmbunătățea constant. Cu toate astea, Victor era destul de încăpățânat și îl tulbura profund ideea că i s-ar scoate inima naturală și ar fi înlocuită de un dispozitiv electronic din plastic și metal. Apoi, într-o noapte, a trezit-o pe Elaine foarte panicat și i-a spus că are dureri grave de piept și nu mai poate să respire. Elaine a sunat imediat la 911, dar, între timp, Victor încetase să mai respire. Următorul lucru pe care și-l amintește Victor e că se afla la camera de urgențe de la spital, înconjurat de doctori, asistente și personal medical de urgență. Îl readuseseră la viață cu șocuri repetate de la un defibrilator cardiac, dar își simțea bătăile inimii oscilând nebunește și și-a pierdut din nou cunoștința. A doua oară când a deschis ochii, soția, fiul și fiica lui erau toți adunați în jurul lui, cu ochii roșii de plâns, în timp ce cardiologul îi spunea ceva ce n-a putut să înțeleagă din prima. A prins cuvintele „terminal" și „operație", spuse pe un ton foarte grav. Apoi s-a concentrat pe chipurile fiicei și fiului său, ambii adulți, care se aplecau peste el cu expresii îndurerate și ochii plini de lacrimi. Ideea că n-o să le mai vadă niciodată fețele mult-iubite i s-a părut imposibil de acceptat. A înclinat tăcut și slăbit capul și și-a dat acordul pentru implantarea unei inimi artificiale permanente. Când Elaine a semnat acordul ca lui Victor să i se facă operația, un anesteziolog i-a administrat rapid o injecție în perfuzie, iar el și-a pierdut din nou cunoștința.

Viața lui Victor după operație a fost remarcabilă. Brusc, avea mai multă energie și luciditate decât avusese în ultimii 20 de ani. De fapt, abia atunci și-a dat seama cât de îngrozitor de bolnav fusese. Lichidul din plămâni și inflamarea întregului corp au dispărut complet și i-a spus lui Elaine că se simțea ca un om complet nou. Ideologia de care se agățase atât timp, că trebuie să îmbătrânești și să mori „natural" s-a părut, brusc, o încăpățânare irațională. A observat că, deși Elaine era ușurată și recunoscătoare că el încă e în viață, ea n-avea de gând să se răzgândească în privința propriei ei dedicări, de a lăsa procesul de îmbătrânire să continue, fără intervenții drastice. El s-a alinat cu gândul ascuns că Elaine se va răzgândi când o să aibă propria ei criză serioasă de sănătate. Și a susținut cu vehemență că trage linie când vine vorba de implanturi neuronale, pe care atâția oameni le ridicau în slăvi, drept leac miraculos pentru problemele de memorie provocate de vârstă, inclusiv sindromul Alzheimer. Părea că el și Elaine mai au destul timp la dispoziție să se bucure de familia care tot creștea și includea acum patru nepoți, care se apropiau cu pași repezi de adolescență. Le venea greu să creadă, dar aveau să devină adulți în curând, să se căsătorească și să aibă, la rândul lor, copii. Victor a observat că are mai multă energie și vitalitate decât Elaine, care suferea acum de mai multe probleme cronice de sănătate, dar era convins că n-are nevoie decât de o „trezire la realitate" provocată de vreo criză de sănătate ca să se convingă că a venit momentul să profite de anumite tehnologii medicale noi și incredibile care aveau s-o întinerească și să-i prelungească viața dramatic de mult.

A sosit și punctul de cotitură pentru Elaine. A început să sufere de dureri acute în zona abdominală inferioară și se simțea tot timpul obosită. Victor a implorat-o să se ducă la doctor, dar ea pur și simplu a devenit urâcioasă și antipatică, cu insistența ei că e „doar bătrânețea". A slăbit alarmant de mult și voia, se pare, să doarmă tot timpul, deci, după ce Victor a bătut-o la cap câteva luni, în sfârșit s-a dus la ginecolog. I s-au făcut câteva analize, urmate rapid de niște vești devastatoare. Elaine avea cancer ovarian în stadiul IV, care ajunsese la metastază în tot abdomenul ei și-i ajunsese chiar și la plămâni și la creier. Abordările tradiționale de tratare a cancerului nu prea-i mai puteau fi de folos, pentru că tumoarea de pe creier nu putea fi operată. Cu toate aste, oncologul a asigurat-o că are șanse bune să se vindece de cancer, dacă apela la niște particule de dimensiuni nanometrice, realizate special de ingineri, care sunt programate să caute și să-i distrugă toate celulele canceroase din corp. Victor, care era cu Elaine la programarea asta la oncolog, s-a agățat pe loc de idee și a răsuflat ușurat din toți rărunchii. Apoi, nu i-a venit să creadă ce aude din gura lui Elaine. „Am trăit destul", a zis ea. „Nu vreau decât să mă duc acasă să mor. Puteți să mă duceți la sanatoriu, dar nu vreau să mi se facă altceva. Lăsați-mă să mor liniștită."

Moartea lui Elaine a fost cel mai greu lucru cu care a fost Victor forțat vreodată să se confrunte. Ea se ținuse de decizia ei, de a accepta doar îngrijiri paliative și, în trei luni, a murit acasă, înconjurată de copii și nepoți. A murit liniștită, dar Victor numai liniștit nu era. Ultimele lui zile alături de Elaine au fost foarte complicate, nu doar din cauza durerii de a o pierde, ci și pentru că era ireconciliabil furios pe ea. Nu putea să-i accepte hotărârea de a refuza tratamentul nanotehnologic care salvase deja milioane de vieți. După aproape 60 de ani de căsnicie simțea că nu mai poate să continue fără ea alături de el și a căzut într-o depresie profundă. Apoi a înțeles cum era să vrei să mori și chiar și-a blestemat inima artificială, despre care simțea că l-a „condamnat" la o viață lungă fără Elaine. A regretat amarnic că își abandonase decizia inițială, de a îmbătrâni și a muri „natural". Dacă ar fi lăsat natura să-și urmeze cursul, n-ar fi avut de îndurat ceva ce acum îi părea o întindere insuportabilă de ani, poate zeci de ani, fără sufletul său pereche.

Urmărește reportajul nostru despre biserica imortalității:

La un an de la moartea lui Elaine, Victor refuza să ia în calcul posibilitatea de a se recăsători și-și investea toată energia în copiii și nepoții lor. La momentul respectiv, una dintre cele mai mari probleme cu care ajunsese să se confrunte era pierderea dramatică a văzului, din cauza degenerării maculare, care-i distrugea celulele fotosensibile de pe retină. A ajuns rapid să nu mai poată să citească, să conducă, sau măcar să se uite la un film, ca să-și aline singurătatea. Devenea din ce în ce mai dependent de fiica lui și se simțea vinovat că ajunsese o povară pentru ea. S-a hotărât, în cele din urmă, să accepte implanturile cu microchip-uri, care aveau să-i redea vederea, deși își spunea în continuare că nu-și prelungește viața în mod artificial, doar o scutește pe fiica lui de povara de a avea grijă de el. Microchip-urile au fost miraculoase. Nu doar că i-au redat lui Victor vederea, așa cum funcționa la 20 de ani, dar acum simțea că, dacă reintră în câmpul muncii o să aibă din nou pe ce să se concentreze și tânjea după o nouă oportunitate. Cu toate astea, când se privea în oglindă, cu noul lui văz vedea un bătrân. Începuse, chiar, să se gândească să-și găsească un nou partener de viață, dar ce angajator sau ce femeie ar putea fi interesați de bătrânul ridat și sfrijit pe care-l vedea el în oglindă?

Apăruse un nou tratament anti-îmbătrânire, întâmpinat cu entuziasm de întreaga țară. Suna aproape science-fiction, dar doctorii dezvoltaseră un tratament nanotehnologic extrem de „inteligent", care elibera nano-particule minuscule în corp, care intrau în toate celulele și „corectau" aproape orice problemă, inclusiv erorile omniprezente de ADN, care provocau îmbătrânirea. Lumea susținea că tratamentul cu nano-roboți șterge, la propriu, toate semnele îmbătrânirii. Victor văzuse poze de „înainte" și „după" care erau aproape imposibil de crezut. Se simțea vinovat când se gândea la legământul pe care-l împărtășise pe Elaine, de a îmbătrâni și de a muri natural, dar varianta aia fusese deja anulată, din ziua în care acceptase inima artificială. Dacă tot mai avea niște decenii bune de trăit, de ce să nu arate și să nu se simtă și pe dinafară la fel de tânăr și de plin de viață ca pe dinăuntru?

O sută de ani mai târziu, Victor are din nou sentimente ambivalente cu privire la gama largă de tehnologii pe care le-a acceptat, ca să se mențină tânăr, productiv și în forță. Tovarășul lui cel mai apropiat e un robot care-i îndeplinește toate nevoile, însă îl face să aibă nostalgii după Elaine și să tânjească după o relație mai autentică. Uneori se simte vinovat, pentru că a trăit atât de mult, într-o lume radical inechitabilă, în care, totuși, dacă ar suferi vreun accident grav, componentele lui non-umane l-ar ține aproape sigur în viață. Dacă ar vrea să moară, niciun doctor n-ar opri tehnologiile care îl țin în viață, pentru că un astfel de gest ar fi considerat crimă. Singura lui variantă e să nu-și mai alimenteze singur dependența de întinerire constantă, pentru ca apoi să îmbătrânească și să moară complicat, pe măsură ce i se strică implanturile bionice – un proces care va dura multe decenii și care îi va provoca, poate, multă suferință. În anumite puncte de cotitură din viață, tehnologiile pe care s-a bazat i-au părut eliberatoare, dar pe măsură ce continuă să trăiască, de la un deceniu la altul, ajung să i se pară capcane.

Deși povestea lui Victor poate să pară SF, tehnnologiile care îi prelungesc și-i îmbunătățesc viața sunt, de fapt, deja în dezvoltare, iar unele dintre ele sunt deja testate pe oameni. Tehnologiile astea vor schimba din temelii sănătatea umană și ne vor prelungi viețile mult dincolo de orice-am fi visat cei mai mulți dintre noi vreodată. Mulți dintre cei aflați azi în viață vor putea să profite de o gamă de tehnologii medicale în formare la intersecția dintre programare, micro-electronică, inginerie, terapii genetice, științe cognitive, nanotehnologie, terapii celulare și robotică. Domeniul în care se combină toate aceste tehnologii e abia la început, însă evoluează rapid, iar mulți oameni de știință îi spun „tehnologii convergente" (CT-uri). Oamenii de știință prevăd că această combinație puternică a descoperirilor care se fac în zilele noastre vor duce medicina și viața oamenilor la un cu totul alt nivel.

Mai degrabă decât să prevadă efectele nanotehnologiei, ale ingineriei genetice și ale științelor cognitive, separate una de alta, experții spun că poți doar să întrezărești adevăratul potențial al acestor domenii dacă te uiți la efectul lor combinat. Rezultatele colaborărilor dintre diverși specialiști în științe nu doar că duc la o abordare multidisciplinară complet nouă asupra cercetării medicale, dar creează tratament și leacuri care sunt mult peste ceea ce ni se pare nouă azi revoluționar. În curând, oportunitățile de a ne prelungi viața nu ne vor mai schimba doar viețile individuale, ci și societatea. În același timp, e aproape cert că aceste tehnologii vor aduce cu ele noi dileme și complicații etice pe care nu suntem pregătiți să le explorăm. Multitudinea de binecuvântări tehnologice vine la pachet cu probleme practice și etice, dintre care unele pot fi prevăzute, dar multe nu. Organele artificiale și alte părți esențiale ale corpului, implanturile neuronale care să poată îmbunătăți creierul, nanoroboții care să poată vindeca bolile și inversa procesul de îmbătrânire și interfețele directe dintre corpurile noastre și mașinăriile vor îmbunătăți dramatic sănătatea umană, dar înseamnă și că linia aia care desparte „omul" de „mașină" va deveni din ce în ce mai subțire.

Dezvoltările din cibernetica wireless, microelectronică, farmaceutică și robotică au atins un punct în care toate aceste domenii se combină într-o nouă sinteză de tratamente și tehnologii. Ritmul în care se schimbă lucrurile în aceste domenii nu mai e liniar, ci exponențial, pentru că o tehnologie preia și construiește dezvoltările alteia, are loc miniaturizarea extremă, iar costurile de producție scad radical. Pe măsură ce procesul ăsta are loc, viața omului ar putea ajunge să fie prelungită cu sute de ani. Evident, pentru ca o astfel de viață să aibă sens, îmbătrânirea naturală trebuie să fie și ea redusă dramatic, pentru ca anii ăia să fie unii în care să ne putem bucura de sănătate, vitalitate și independență.

Majoritatea tehnologiilor revoluționare de care vom avea nevoie ca să ajungem în punctul acela sunt fie în stadiul de teste clinice pe subiecți umani fie de testare pe animale, în care au confirmat deja principiile, sau pur și simplu există deja și așteaptă să fie comercializate. O gamă largă de organe artificiale, printre care inima, rinichiul, pancreasul, plămânii, retina și părți din creier este deja întrebuințată sau în dezvoltare. Noi, cei care trăim azi, avem mari șanse să beneficiem într-o zi de aceste dezvoltări. „Componentele" umane deja salvează și prelungesc vieți, dar, odată ce nanotehnologia, sau producția de mașinării minuscule, la nivel atomic, va deveni disponibilă, vom fi intrat într-o paradigmă cu totul nouă. În momentul ăla, nano-componentele microscopice vor putea să pătrundă în celulele corpurilor noaste și să repare orice daune provocate de îmbătrânire, boli și mutații genetice.

În ultmii ani, tehnologia cibernetică wireless a fost integrată într-o gamă extrem de vastă de produse, inclusiv în corpurile, casele, electronicele și hainele noastre. Distribuția la scară largă a acestor dezvoltări cibernetice ne va ușura viețile și ni le va face mai comode ca oricând. Dar tehnologia asta vine la pachet cu distribuirea unor informații extrem de intime despre corpurile și creierele noastre, care, cel mai probabil, vor fi stocate pe internet. Cine „deține" datele și cine va avea acces la ele? Datele astea pot fi făcute inaccesibile companiilor de asigurări, angajatorilor și așa mai departe? Și ce se întâmplă când nu mai vrem să fim monitorizați? Oare doctorii noștri vor fi de acord să oprească funcționarea organelor artificiale, de exemplu, când vom fi pregătiți să ne acceptăm finalul vieții, sau vor considera că astfel de gesturi înseamnă eutanasiere?

Mai există și posibilitatea unei revolte împotriva tehnologiilor care îmbină tehnologia și biologia, pentru că mulți oameni acordă o valoare din ce în ce mai mare lucrurilor „naturale". Problema principală e că multe dintre noile tehnologii fac mai mult decât să vindece boli, pur și simplu – depășesc cu mult granițele astea și pot, astfel, să ajungă să îmbunătățească aproape toate abilitățile umane. Pe măsură ce tehnologiile astea progresează chiar și dincolo de granițele a ceea ce ne imaginăm noi azi, felul în care ne schimbă viețile și nevoia de a le folosi doar pentru a face bine vor necesita ca mințile cele mai luminate de pe pământ să regândească, la propriu, aproape tot ce știm noi azi despre condiția umană.

Din Beyond Human by Eve Herold. © 2016 Drepturile de proprietate intelectuală aparțin autoarei, iar fragmentul a fost reprodus cu acordul Editurii Thomas Dunne Books, după o ediție St. Martin's Press, LLC.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre nemurire:
Am dat de singurul om nemuritor din România şi ne-am certat pe bani
Un om de știință rus și-a injectat bacterii vechi de milioane de ani, ca să trăiască veșnic
Comuna nemuririi din Gavdos