FYI.

This story is over 5 years old.

Muzică

Toată muzica e de căcat în faţa Domnului

Ce-au avut de spus toţi filosofii, intelectualii, compozitorii înşişi despre muzică?

Muzica e în așa fel incorporată în toate aspectele culturii din zilele noastre încât rar chestionăm validitatea formei în sine. E muzica o formă de artă legitimă? E oare posibil să discuți despre asta folosind un singur adjectiv? (Un interesant joc de salon, cum sublinia Roland Barthes.) Diferența dintre a fi și a deveni e statică – “a fi” implică o stare care pur și simplu există, într-o relativă permanență fixă, iar “a deveni” implică un lucru care evoluează în timp.

Publicitate

Muzica, privită astfel, are o multitudine de caractere; poate fi privită la modul general, sau poți încerca s-o înțelegi prin sistemul de conexiuni aparent incomprehensibil pe care îl crează de-a lungul și de-a latul culturii contemporane. Putem trage linii pentru a putea concluziona și spune, odată pentru totdeauna, asta e artă și cealaltă nu? Cum este posibil să discuți natura muzicii când însăși forma sa se fragmentează, aparent, cu o viteză atât de mare?

Sunt sigur că mulți dintre voi v-ați întrebat: ce gândeau marile personalități ale istoriei despre acest subiect? Ce-au avut de spus toți filosofii, intelectualii, compozitorii înșiși despre muzică?

Una dintre cele mai timpurii polemici cunoscute împotriva muzicii vine de la Platon, care a văzut muzica ca o modalitate plebeiană de divertisment, una inferioară oameniilor cu adevărat cultivați. Așa cum scrie în Protagoras: “Oamenii banali, de mâna a doua, fiind prea lipsiți de educație pentru a se distra folosindu-și vocile și resursele conversaționale în timp ce beau, pun prețpe femei-muzicanți, pe care le plătesc bine în schimbul unei voci străine —aceea a unui fluier—și găsesc distracția în trilurile sale. Dar atunci când cei ce beau sunt oameni de cultură și de valoare, nu veți găsi fete care să cânte la fluier, sau care să danseze, sau care să cânte la harpă. Sunt destul de capabili să se bucure de propria companie fără asemenea nonsensuri frivole, folosindu-și propriile voci în discuții sobre, vorbind pe rând sau ascultând – chiar dacă se bea foarte mult.”

Publicitate

Poziția lui Immanuel Kant în fața muzicii pare evazivă la început, dar la o analiză mai adâncă găsim că în Critica puterii de judecare el gândea în mod similar lui Platon vizavi de respectul asupra locului pe care muzica îl are în ierarhia artelor. De fapt, mențiunile sale despre muzică sunt sărăcăcioase în toate Criticile. Deși, atunci când este amintită, muzica este analizată în comparație cu artele plastice și “artele” divertismentului – asemuintă cu spusul de glume sau știința de a decora o masă. Biografii săi au remarcat marea sa prejudecată față de muzică, unul dintre ei scriind despre Kant că o considera ca fiind “incapabilă să exprime vreo idee, doar sentimente” – moartea oricărei încercări de a produce o operă de artă. Totuși, el a ținut cont de detașarea prevalentă din muzică prin care sentimentul interior și subiectivitatea pot fi uzurpate prin dezvoltare formală. În acest sens, muzica se îndepărtează și mai tare de artă în direcția simplei măiestrii. Aici, muzica își pierde sufletul și devine puțin mai mult decât “o îmbinare între îndemânare și virtuozitate.” În acest punct muzica încetează să ne mai angajeze în vreun mod semnificativ, deși încă mai poate păcăli mintea s-o urmărească doar printr-o înțelegere abstractă.

În mod surprinzător, unul dintre cei mai aprinși hateri ai muzicii a fost Sigmund Freud, deși a trăit la Viena într-o perioadă de mare creativitate muzicală (și era nu mai puțin decât unul din apropiații lui Gustav Mahler). În mod interesant, Freud suferea de niște migrene îngrozitoare, având cel puțin șase atacuri diferite – dintre care trei s-au petrecut în Park Hotelul din Viena, unde era prezentă, aproape cu siguranță, muzică live. Mai mulți discipoli ai săi au sugerat posibilitatea că Freud suferea de epilepsie muzicogenă – atacuri cauzate de anumite bucăți sau instrumente muzicale. Asta a condus la o profundă aversiune față de muzică pentru o bună parte din viață, precum își amintea biograful său oficial, Ernest Jones: “Aversiunea lui Freud față de muzică era una din trăsăturile lui bine-cunoscute. Cine nu-și aduce aminte expresia feței lui atunci când intra într-un restaurant sau la o terasă unde cânta o trupă și cât de repede își punea mâinile peste urechi ca să acopere sunetul!”

Publicitate

În timp ce Michel Foucault n-a fost niciodată la fel de înverșunat împotriva muzicii ca și Platon, el însuși era preocupat de multitudinea de legături dintre muzica contemporană și cultură, adresând această problemă bunului său prieten, compozitorului Pierre Boulez. Boulez îi oferă lui Foucault un raspuns fascinant privind pluralismul formelor muzicale pe care le observăm în ziua de azi: “Crezi că dacă vom vorbi despre muzică la plural vom… rezolva problema? Dimpotrivă, se pare că acest lucru doar o va îndepărta – așa cum fac unii adepți ai unei societăți avansat-liberale. Toate aceste muzici sunt bune, toate aceste muzici sunt agreabile [sic]. Ah! Pluralismul! Nu există leac mai bun pentru a trata lipsa de înțelegere. Simpatizați, fiecare dintre voi în colțul vostru, și fiecăruia dintre voi îi vor plăcea ceilalți. Fiți liberali, fiți generoși față de gusturile celorlalți, iar ei vor fi generoși cu ale voastre.

Totul este bun, nimic nu este rău, nu există valori și toată lumea este fericită. Acest discurs, oricât de eliberator s-ar dori a fi, consolidează, în mod contrar, ghetourile, consolează conștiința clară de a fi într-un ghetou, mai ales dacă, din când în când, cineva dă un ocol ghetourilor celorlalți.” Cu siguranță, la începutul secolului XXI acest “ocol al ghetourilor” se întâmplă într-un mod cu mult mai accelerat decât în orice altă perioadă din istoria muzicii – de aici un nou amestec al formelor și al genurilor muzicale ce apar în fiecare săptămână.

Muzica, în acest sens, devine un mecanism de captură cu funcție dublă – una ce mai degrabă sugrumă individul atât în relație cu ea cât și în relație cu producătorii și criticii de cultură ca întreg – punând în circulație o muzică secătuită spre un mult-prea-doritor public, de asemenea secătuit.

Îmi este adus aminte aici un aforism din Diapsalmata lui Kierkegaard. “Un incendiu a izbucnit în culisele unui teatru. Clovnul a ieșit să anunțe publicul; acesta a crezut că era o glumă și-au aplaudat. El a repetat anunțul; aplauzele au fost și mai puternice. Cred că exact așa se va și sfârși lumea: în aplauze generale din partea unor deștepți care cred că e vorba de o glumă.”

Traducere: Iris Opriş